trebuie s-o cauţi pe Ileana. Şi ea ţi-a fost ursită.
— De unde ştii că mi-a fost ursită? întrebă Ştefan nereuşind să-şi ascundă tulburarea.
— Dacă ai iubit-o atâţia ani, şi o iubeşti şi acum, ţi-a fost ursită. Numai că tu ai greşit...
Se întrerupse şi-şi plecă ochii, încurcată.
— N-a fost vina ta, adăugă după o clipă. Amândouă îţi erau ursite, pentru că le iubeai pe amândouă, dar tu ai crezut că le-ai putea iubi deodată, aşa cum iubesc sufletele în Cer, şi asta nu se poate. Asta a fost nălucirea ta.
Acolo, în Cer, după moarte, toate lucrurile îţi sunt date deodată. Asta o face Dumnezeu, Şi noi nu putem înţelege.
Tot ce-am iubit într-o viaţă întreagă, pe rând, acolo le avem împreună, căci ni le înapoiază Dumnezeu şi ni le înapoiază pe toate deodată... Dar tu ai crezut că viaţa din Cer o poţi trăi aici, pe pământ...
— De unde ştii tu toate lucrurile astea?
— Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască
moartea Pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi...
— Dar sfinţii cum de pot iubi toţi oamenii şi toate lucrurile deodată? o mtrerupse el agitat.
MIRCEA ELIADE
414
415
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Irina îşi plecă ochii, intimidată, şi tăcu.
— Sfinţii, stărui el.
— Asta o face Dumnezeu, spuse ea târziu. Noi nu suntem sfinţi. Şi e mare păcat că vrei să trăieşti ca sfinţii când nu te-a învrednicit Dumnezeu. Dumnezeu te-a ursit să trăieşti ca oamenii vii, pe pământ...
Se opri deodată şi se ridică.
— Mă duc, spuse. Venisem doar să-ţi spun că trebuie s-o cauţi pe Ileana.
— Vă duceţi la Botoşani? îl întrebă jandarmul. Aţi pierdut legătura cu acceleratul, dar mai aveţi un tren la miezul nopţii...
într-o dimineaţă de duminică se trezise pe strada Batistei. în dreptul numărului 27 erau schele; o clădire nouă, ajunsă la jumătate, se înălţa pe locul unde fusese altădată casa şi grădina doamnei Creţulescu. Se vedea bine că
se construia un mare bloc cu multe etaje. Se plimbă câtva timp prin faţa j schelelor, apoi se hotărî brusc şi sună la numărul 23. îi deschise un bătrân cu părul argintiu şi figura blândă, distinsă.
— Mă iertaţi... Am lipsit multă vreme din Capitală. Ştiam că la numărul 27 locuia doamna Creţulescu...
— A murit în bombardament, îl întrerupse bătrânul. Atunci când s-a dărâmat casa...
Simţi un gol în fiinţa lui, parcă i s-ar fi risipit deodată viaţa, i s-ar fi scurs în afară de el. Şi totuşi, fără nici o sforţare, zâmbi.
— Mi-am închipuit, spuse. Cunoşteam şi pe nepoata ei, domnişoara Sideri...
— Ea nu era. Se afla în străinătate. Am auzit că s-ar fi întors după aceea, dar n-am mai văzut-o...
Apoi înclină uşor din cap şi închise uşa. Reveni tulburat în dreptul schelăriei; „e la Zinca", îşi spuse el cu un suspin de uşurare. „Ai să mă cauţi în genunchi până la sfârşitul lumii şi n-ai să mai mă găseşti!..." Şi totuşi se întorsese în ţară şi se ascundea acum la Zinca...
în noaptea aceea, la Busacco, nu izbutise să adoarmă. Ascultase până dimineaţa orchestra din sala de bal, fumând ţigară de la ţigară. Când se lumină de ziuă, auzise o maşină depărtându-se încet, claxonând, şi tresărise. Apoi îşi luă baia, se bărbieri şi ridică receptorul să ceară camera Ilenei. Aşteptând, se uitase la ceas: nouă şi jumătate. „S-a deşteptat", îşi spuse. îi răspunse târziu cineva de la recepţie: — Domnişoara Sideri a rugat să nu fie deranjată
până la prânz. Plecă să se plimbe prin parc, dar pe la 11 nu se mai putu reţine şi urcă la ea. Uşa era încuiată.
Ciocăni de mai multe ori fără rezultat. Coborî din nou şi se interesă la portar. Află că Ileana plecase cu o maşină
foarte de dimineaţă. în aceeaşi seară se întoarse şi el la Lisabona. A doua zi, i se spuse la Legaţie că Ileana era la Madrid, la prieteni, şi nu era aşteptată decât peste
câteva zile. După o săptămână încă nu se întorsese şi nu-i dăduse nici un semn de viaţă. Atunci se hotărâse brusc şi luă avionul spre Bucureşti.
„S-a ascuns la Zinca", îşi repetă el necontenit. Era duminică şi cantina ministerului era închisă. Trebuia să
mănânce la restaurant. I se păru deodată că ziua aceasta va fi nesfârşită, că timpul nu se va lăsa dislocat, ci îl va obliga să-l suporte, minut cu minut, secundă cu secundă.
— ... Şi eu sunt de pe lângă Botoşani, adăugă jandarmul. E mare prăpăd şi pe-acolo...
Ştefan clipi din nou, repede şi des, ca să-şi odihnească pleoapele. Le simţea umflate, însângerate de arşiţă.
— Atunci poate ştii cum se ajunge la Zinca, spuse el.
— Zinca? repetă jandarmul. N-am auzit. Prin ce parte e?
