fie cunoscut. Ceva care începe pe vapor... în acea clipă se tulbură din nou şi-şi duse rătăcit amândouă mâinile pe obraji, să se pipăie, să se dezmeticească. Era ceva cu un vapor, dar mai erau şi altele, mult mai importante.

Vaporul era doar la început. De-abia după ce se oprea vaporul, începea adevărata revelaţie. Trebuia să spună ceva care se întâmpla după ce se oprea vaporul. îşi muşcă de mai multe ori buzele, respirând foarte adânc. Dar nu-şi mai amintea de altceva. Ştia doar de vapor.

De deznădejde îl năpădiră lacrimile. Se repezi în întuneric, cu mâinile întinse înainte şi, după câteva clipe, regăsi zidul. Vru să se rezeme de el, să-şi rezeme capul pe amândouă braţele, ca să poată plânge în voie, când simţi o fierbinţeală înălţându-se pripită din adâncul pieptului şi strânse cu putere fălcile, încercând deznădăjduit să-şi oprească năvala sângelui. Dar în clipa următoare, sângele îi ţâşni prin colţul buzelor, pe nări, şi atunci deschise moale gura, cât putu mai larg. Fără să-şi dea seama, căzuse în genunchi. îşi simţea bărbia, gâtul şi pieptul ud şi năclăit, şi simţea o sudoare îngheţată strângându-i parcă întreg trupul, închise biruit ochii, lăsându-se să cadă pe ciment. Atunci îşi aminti din nou, toate câte le aflase, din clipa când se oprea vaporul şi, fără zgomot, începea să

se lase puntea — şi zâmbi.

înainte chiar de a se fi trezit, simţi mirosul puternic de spital, apoi auzi o voce groasă, venind parcă de foarte departe.

— Trage să moară de câteva zile. Nu şi-a mai revenit de-atunci. S-a mirat şi domnul doctor de aşa rezistenţă...

— Au venit femeile să ceară corpul, auzi el glasul lui Bursuc. Aşteaptă în curte. Le-au spus de la Prefectură c-ar fi murit. Au venit la Patriarhie, mi-au căzut în genunchi şi m-au rugat ca pe Dumnezeu să intervin şi eu să le dea corpul...

— Trebuia să moară de alaltăieri, aşa spunea domnul doctor. Deschise ochii şi-l văzu pe Bursuc, în rasa lui de călugăr.

507

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Blagosloveşte, părinte! şopti.

— Am venit să te iau, spuse Bursuc cu un glas uşor tremurat, şi se apropie repede de căpătâiul lui şi-i puse mâna pe frunte. Te-am scăpat. Femeile sunt în curte, te-aşteaptă.

— Coana Viorica, începu Biriş cu oarecare greutate.

— E şi Irina. Sunt cu maşina. Le-am spus să aştepte.

— Aş vrea să le văd, începu din nou Biriş.

— Te ducem acasă, îl întrerupse Bursuc. Te transportăm cu maşina.

— Aş vrea să le văd acum, spuse Biriş.

— Nu ştiu dacă au voie să intre. Mă duc să întreb.

Vru să se depărteze de pat, dar Biriş îl prinse de mânecă.

— Rămâi lângă mine. Trimite pe cineva. Vreau doar să le văd. Altminteri nu pot... Văd că nu pot muri.

— Nu fi copil. Ai scăpat acum. Te ducem acasă şi te faci bine.

— Ştiu. Dar nu mai e timp... Aş vrea să te rog ceva. Nu ştiu când a fost asta. Cred că a fost azi-noapte. Atunci am înţeles... Vino mai aproape de mine. Ascultă-mă bine. Am înţeles. E ceva foarte simplu. Să le spui la toţi că e foarte simplu. Să-i spui şi lui Bârsan, să n-aibă nici o grijă. E foarte simplu. Am uitat acum restul, dar să-i asiguri pe toţi că aşa este. Să nu le fie frică...

Se opri, ca să poată înghiţi, parcă şi-ar fi simţit gura uscată. Bursuc întoarse capul şi strigă cuiva care aştepta în uşa infirmeriei.

— Du-te la şef şi spune-i să dea voie femeilor să intre. Spune-i că-l rog eu. Spune-i de ce...

Şi făcu un semn vag şi speriat cu mâna.

— Să-i spui şi coanei Viorica, dar să nu-i spui aşa. Să nu-i spui cum m-ai văzut. Să n-o sperii. Să-i spui c-a fost tuberculoza, ca şi pe mama. Aşa a murit şi mama, de tuberculoză. Eu eram condamnat de mult...

Bursuc îşi duse palma stângă la ochi şi începu să şi-i frece.

— M-au asigurat că n-o să-ţi facă nimic, începu el cu un glas sugrumat. Eu sunt călugăr. Nu trebuiau să mă

mintă. Eu am fost întotdeauna cinstit cu ei, nu i-am minţit. Nu trebuiau nici ei să mă mintă, să-şi bată joc de mine...

începuse să plângă şi, căutându-se în buzunarele rasei, îşi scoase batista şi şi-o trecu la întâmplare peste ochi, pe faţă.

— Nu e vina lor, continuă Biriş. Nimeni n-are nici o vină... Şi am să-ţi fac acum o rugăminte. Să-i spui lui Ştefan, când l-oi întâlni...

— Nu-i spun nimic! adăugă Bursuc cutremurându-se. Din cauza lui ai ajuns aici. Nu vreau să aud nimic!

— Să-i spui doar atât, că a avut dreptate. Există o ieşire. Să o caute... Se opri, privind fix, foarte atent, parcă s-ar fi silit să vadă ceva anevoie

de văzut, care s-ar fi aflat chiar acolo, în faţa lui.

MIRCEA ELIADE

508

— Şi acum, repede... Repede! şopti. Bursuc se plecă speriat spre el.

— Ce ai? Ce vrei?

Biriş tăcu, continuând să privească fix, drept în faţa lui.

— Infirmier! strigă Bursuc.

— Coana Viorica, şopti Biriş. Să-i spui c-am vrut să plec la Paris. Zâmbi şi întoarse capul spre Bursuc. îi căută

mâna şi i-o strânse cu

amândouă mâinile.

— Dezleagă-mă, părinte, spuse cu o voce neaşteptat de limpede. Repede!

— Nu sunt vrednic, strigă Bursuc izbucnind în plâns. Eu sunt mai păcătos ca tine. Eu sunt tâlhar, sunt un criminal. Nu sunt vrednic să te dezleg...

Căzuse în genunchi şi începuse să plângă în hohote, cu capul pe mâinile lui Biriş.

— O rugăciune, şopti el. Spune o rugăciune, repede...

— Spune-o şi tu, făcu Bursuc ridicând foarte încet fruntea. Spune-o după mine. Tatăl nostru carele eşti în Ceruri...

Biriş clătină împăcat din cap, repetând încet, parcă cu tot mai mare greutate. Când se deschise uşa şi dădu buzna în odaie doamna Porumbache, încercă să se ridice în coate. Zâmbi, luminat deodată. Doamna Porumbache ţipă, un ţipăt scurt, sugrumat şi încremeni cu mâna la gură. Irina se repezise lângă pat şi căzuse în genunchi. Biriş îi privea pe toţi, înseninat, fericit, fără să-i mai vadă.

VII