face socoteli, parcă ar fi încercat să se convingă că nu se înşală, că într-adevăr au trecut atâţia ani de la un anumit eveniment. Când se gândea la anii de tinereţe, i se păreau dilataţi, plini de întâmplări, bogaţi în revelaţii; anii lui de studii la Paris i se păreau nesfârşiţi, parcă ei singuri ar fi durat cât o viaţă întreagă. Apoi, de la un anumit moment, pe care nu izbutea să şi-l precizeze, timpul începuse să alerge şi anii aproape că nu-i mai aduceau nimic nou. Se întâmplaseră atâtea evenimente în jurul lui — fusese în primul rând, războiul — dar parcă toate aceste evenimente ar fi fost lipsite de durată, parcă n-ar fi fost recepţionate de timpul lui interior, ci s-ar fi întâmplat undeva în afară de el, pe un ecran la care ar fi privit ca la cinematograf; căci şi într-un film se întâmplă acţiuni care durează uneori ani îndelungaţi, şi îţi dai foarte bine seama că şi acolo a trecut timpul, dar nu simţi lucrul acesta în propria ta fiinţă. Aşa i se părea că trecuseră ultimii ani.
— Un ceas şi douăzeci de minute! exclamă, exasperat, omul din compartiment. Ne-au uitat aici!... Şi nu mai avem nici o picătură de apă...
... Şi totuşi, câteodată, se trezea că, în drum spre casă, se îndrepta spre cafenea. Parcă ceva încă nebiruit în adâncurile fiinţei lui îl îndemna într-acolo. Trecea absent printre mese, cu ochii după Biriş. Nu-l găsea întotdeauna. îl întâlnea, însă, pe Weismann care-i vorbea de iminenta lui călătorie la Londra. II zărea şi pe Bursuc, la masa de lângă fereastră. Se călugărise de curând şi locuia la Mitropolie. îşi lăsase o barbă scurtă şi rară, care-i îngroşa şi mai mult figura, dându-i un aer de preot lipovean. Bursuc se călugărise ca să poată intra în suita unui fost preot de ţară, simpatizant comunist, pe care guvernul îl făcuse episcop şi se pregătea să-l facă
mitropolit.
îl zărea uneori pe Bibicescu. După succesul pe care-l avuseseră piesele lui Partenie, se aşteptase să fie numit directorul Teatrului Naţional, mai ales că în programul noii stagiuni introdusese foarte multe piese de autori sovietici.
MIRCEA ELIADE
408
Dar în februarie apăruse într-o revistă a partidului un articol în care Bibic era făcut responsabil de factura burghezo-reacţionară cu care jucau act Ů Autorul analiza formaţia fascistă a lui Bibicescu şi amintea trecerea lui n ? Direcţia Teatrului Naţional sub regimul legionar. Parcă ar fi fost un semn căci toată presa comunistă reluă
campania, acuzându-l că le înşela buna-credinţă şi se introdusese prin fraudă în partid. Câteva săptămâni în urm"
Bibicescu fusese demis din postul de subdirector. I se îngăduise totuşi să rămâ 3 în sindicatul artiştilor dramatici.
într-o seară, trecând pe la cafenea, îl zărise la masa lui Bursuc, alături d Biriş. I se păruse extraordinar de palid.
— Un individualist ar fi suferit primind o sancţiune atât de severă, spunea el cu gravitate. Dar astea sunt reacţii desuete.
— Dacă înţeleg bine, interveni Biriş, este un fel de terapeutică psihanalistă colectivă. Partidul te ajută să-ţi aduci la lumină complexele şi să le judecaţi pe un plan obiectiv, ca şi când nu ţi-ar aparţine. Salvarea înseamnă
depăşirea subiectivului...
— Este foarte exact, răspunse Bibicescu. Subiectivitatea trebuie permanent corectată prin conştiinţa istorică, pentru a nu pierde contactul cu realităţile vii, adică cu socialul...
— Nu înţelegeţi nimic, îl întrerupse Bursuc. Autocritica este formula revoluţionară a mărturisirii păcatelor. Ne reîntoarcem la adevăratul creştinism, la mărturisirea publică a păcatelor. Asta înseamnă revoluţie...
în seara aceea plecase de la cafenea împreună cu Biriş.
— Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă Biriş. N-ai mai dat nici un semn de viaţă. N-ai mai venit prin strada Măcelari...
— Sunt extrem de ocupat. Nu mai am deloc timp... Biriş se opri o clipă pe trotuar, lângă el, şi-l privi lung.
— Eşti un om fericit, îi spuse. A nu mai avea timp, înseamnă a fi rezolv toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru. Felicitările mele. Te invidie
— Atunci, m-am exprimat greşit. Voiam să-ţi spun că nu mai am ragă să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine...
.„
A
— Este acelaşi lucru, îl întrerupse Biriş. Nu-ţi mai dai seama ce se întâmpj1 cu tine pentru că trăieşti exclusiv în afară de tine, trăieşti pe un plan obiec < adică te integrezi momentului istoric. Deşi nu te-ai înscris în partid, judeci
ca Bibicescu. Te felicit! Mai ales că-mi amintesc că atâţia ani ai încerca^ te smulgi din Istorie. Acum te-ai convins, probabil, că apucaseşi pe o cale ~ • ^ şi te conformezi Spiritului Timpului. Ar trebui să-l citeşti pe Hegel, a ^ zâmbind. Dacă vrei, ţi-l împrumut eu şi-l discutăm împreună. Hegel e ui destul de dificil...
Mfi
NOAPTEA DE SÂNZIENE
M
-am exprimat greşit, repetă Ştefan. E vorba de altceva. Nu ştiu dacă
,c bine ce fac. Este un fel de soluţie extremă, la care am recurs din •znădejde. Aş fi putut să mă sinucid; ar fi fost totuna. în fond, nu mai trăiesc i mult. îmi fac doar datoria de a mă trezi în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră -.., ; fnt Asta-i toată viata mea.
fstiTtot Asta-i toată viaţa mea.
__ Dar de ce? îl întrerupse deodată Biriş. La ce-ţi foloseşte asta? Ce crezi c.ai rezolvat cu asta?!
Se oprise din nou şi-l privea cu o nestăpânita exasperare, aproape cu furie. Ştefan îşi plecase capul, intimidat.
_ fju stiu nici eu, răspunse. Nu-mi dau seama. Poate din laşitate...
_ Ascultă-mă, începu Biriş cu un glas mai potolit. Aş vrea să stăm odată de vorbă. Dar aş vrea să stăm de vorbă
deschis, aşa cum vorbeam altădată. Te-as fi căutat eu, dar nu-ţi cunoşteam noua adresă. N-o cunosc nici acum, adăugă după o pauză.
Asta se întâmplase la începutul lui martie. îşi amintea foarte bine: era o seara rece, neguroasă; ninsese din nou câteva zile înainte şi pe trotuare stăruia încă zăpada murdară, călcată în picioare. Au mers aşa multă vreme, fără
să-şi vorbească.
Ştefan coborî pe peron şi-şi puse batista udă pe creştetul capului ca să se apere de arşiţă. Gara fusese distrusă cu doi ani înainte, în ultimele luni ale războiului. Cândva se începuse reconstrucţia ei, dar lucrările fuseseră
întrerupte şi clădirea doar pe jumătate ridicată părea acum părăsită. Birourile erau adăpostite în nişte magazii de şindrilă. De o parte şi de alta a peronului făceau de pază doi jandarmi; unul se rezemase de o schelă încercând să
