şi figura i se înăspri deodată.

— Spune! grijania şi Dumnezeii tăi de profesor, şuieră el printre dinţi, spune ceva, că dacă nu, ai să mori sub fierul roşu şi o să te am toată viaţa pe suflet!...

— Să nu mă baţi! strigă speriat Biriş.

Exasperat, omul ridică palma — şi în clipa următoare Biriş regăsi vaporul care înainta în noaptea de Paşti.

Strângea din nou, cu emoţie, lumânarea aprinsă, o strângea în amândouă mâinile, ca şi cum i-ar fi fost teamă să

nu i-o smulgă cineva. în jurul lui, cât putea zări pe puntea vaporului, se aflau oameni îngenuncheaţi, cu lumânări aprinse. Biriş aşteptă câteva clipe să se înalţe flacăra. Dar limba de foc pâlpâia, şovăind, începea să se înalţe, transformându-se într-un fir de lumină, apoi se micşora din nou, tremurând, parcă ameninţând să se stingă.

Vaporul înainta tot mai repede în noapte şi lui Biriş începu să-i fie teamă că firul de lumină nu va mai izbuti să se înalţe până în bolta cerului, spărgând-o. O mare tristeţe îl copleşi deodată, şi începu să se roage, privind emoţionat flacăra. Târziu, pe neaşteptate, lumina izbucni dintr-o dată, şi Biriş îşi dădu fericit capul pe spate ca s-o poată urmări cum se înalţă. O văzu atingând cerul şi în clipa următoare zări din nou figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aştepta acolo, în spărtura de lumină. „E Dumnezeu!", îşi spuse, mirându-se că mai poate gândi în beatitudinea fără seamăn în care se cufunda, pierzându-se.

— Ce i-ai făcut, Bârsane? auzi atunci o voce cunoscută. Are în el trei doze de ulei camforat şi trei de stricnina.

Cum dracu' a mai putut leşina?

— Nici nu l-am atins, domnu'doctor! vorbi omul de lângă perete. „Vasăzică, îl cheamă Bârsan, se trezi Biriş

gândind, şi zâmbi. Are cinci

copii. Şi ca să le poată da ceai cu pâine neagră în fiecare dimineaţă, Bârsan trebuie să bată la tălpi şi să ardă cu fierul roşu. Dar nu le poate da decât ceai cu pâine neagră..." De milă, ochii i se înlăcrimară şi începu să clipească

des, ca să-i limpezească. Ar fi vrut să se ridice şi să-l privească, dar simţea curelele de-a lungul trupului.

— Ce-are, doctore? auzi vocea lui Duma. De ce leşină?

— Consolamentum, spuse Biriş zâmbind. Ai învăţat la Universitate, nu-ţi mai aduci aminte? Consolamentum...

Albigensii...

Duma se apropie repede de el şi-l privi adânc.

— Eu n-am făcut filosofia, spuse cu o voce, i se păru lui Biriş, înecată de tristeţe.

— întreabă-l pe Bursuc. Are să-ţi explice el... E teolog...

— Ai simţit ceva? ai suferit? îl întrebă Duma după o lungă tăcere.

— Nu cred că am suferit. Nu-mi aduc aminte...

Duma continua să-l privească în ochi, aşteptând parcă să mai adauge ceva. Apoi îi puse mâna pe frunte.

499

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Lăsaţi-l, spuse el târziu. Mă duc sus să telefonez... Biriş asculta paşii doctorului îndreptându-se spre uşă.

— Nu cred c-o mai duce mult, îl auzi şoptind din prag. Ar trebui să-l vadă un specialist...

De foarte multe zile nu-l mai chemaseră la interogatoriu, dar Biriş nu izbutea să-şi amintească precis câte zile trecuseră. Când se trezea, întreba deodată: — Cât e ceasul? Nu primea întotdeauna răspuns. Adesea se trezea singur în cameră, şi atunci îi era frică şi închidea repede ochii ca să regăsească beatitudinea visului. Vaporul înainta în aceeaşi noapte fără început şi fără sfârşit, dar luminile se împuţinaseră şi Biriş nu regăsea întotdeauna lumânarea aprinsă în mâinile lui. Odată, rămăsese mult timp pe punte, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el, cum de a ajuns pe acest vapor şi încotro călătoreşte. începu să se plimbe, dar întunericul era atât de compact încât foarte curând renunţă şi rămase pe loc. Auzea doar zgomotul motoarelor şi al valurilor pe care le despica vaporul. I se făcu dor să revadă lumânările aprinse şi parcă dorul acesta ar fi fost de ajuns ca să le aprindă, căci puntea întreagă începu deodată să se lumineze. Deschise ochii mari şi privi în jurul lui. Bârsan îngenunchease în faţa patului şi-l ruga, cu mâinile împreunate.

— Spuneţi, domnule profesor, că-mi rămân copiii pe drumuri! Ca pe un Dumnezeu vă rog! Am cinci copii...

Fără să-şi dea seama, Biriş începuse să plângă. Cineva trebuia întotdeauna să plătească, înţelese el, şi de data aceasta va plăti Bârsan. Ca să poată cunoaşte el beatitudinea, suferă Bârsan. îl cuprinse o nesfârşită milă şi, printre lacrimi, zâmbi.

— Bârsane, şopti, nu-ţi fie frică de Dumnezeu. N-o să ne facă nimic. Toţi mergem la Paris...

— Vă rog ca pe un Dumnezeu, domnule profesor, continuă Bârsan fără să se ridice din genunchi. Spuneţi!...

— Ce trebuie să spun? întrebă Biriş făcând un efort să se trezească.

— C-aţi primit ordin: cuprinsul mesajului. Scap şi eu, scăpaţi şi dumneavoastră...

Biriş îl privi lung, tulburat.

— Dacă scapi tu, Bârsane, am să spun. O spun numai pentru tine. Anunţă pe Duma că spun tot. Să aducă

stenografa, că vă spun tot...

Apoi închise ochii şi începu să aştepte. Târziu, auzi foarte aproape de el vocea lui Duma.

— Ar fi fost mai bine dacă te-ai fi hotărât mai demult. Nu mai sufereai...

— Aţi adus stenografa? întrebă Biriş fără să deschisă ochii.

M1RCEA ELIADE

500

501

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— E aici, lângă mine. Poţi să începi...

— Vă rog să notaţi că o fac numai pentru Bârsan, ca să scape el... Aşteptă câtva timp, cu ochii închişi, încruntându-se, parcă ar fi făcut un

suprem efort să-şi amintească, apoi începu brusc, cu o voce obosită, aproape înecată de deznădejde:

— Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai, Iată vin în cale

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei... cu trei ciobănei... Cum e mai departe?