„Eu am optat pentru Viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se întâmple până la urmă..." Trecuseră
atâtea luni de la moartea Cătălinei şi el rămăsese acelaşi, neschimbat. Era un om tare.
— N-are importanţă, repetase Ştefan încercând să zâmbească. Să vorbim de altceva...
Biriş fuma liniştit, cu amândouă coatele rezemate de birou. „Uite, biroul acesta, ştii bine, avea un cariu, îi
spusese cu câţiva ani în urmă. Nu-l mai aud de mult. A murit..." „Avea şi o măsea ajunsă în câmpul morţii, îşi amintise atunci Ştefan. Şi acum au trecut şase luni de la moartea Cătălinei şi el e neschimbat. E profesor de filosofic Ar trebui să-l întreb ce crede despre moarte. E singura problemă care merită să fie discutată. Ne pierdem timpul vorbind despre atâtea lucruri inutile..."
— Aş fi vrut să te întreb, începuse el.
Dar se întrerupse brusc şi se ridică încurcat de pe scaun.
— S-a făcut târziu, spuse. Mai am de lucru acasă. O să vorbim altădată...
Asta se întâmplase într-o seară de la începutul lui noiembrie, dar i se părea că se întâmplase de mult, parcă cu mulţi ani înainte de secetă, cu mulţi ani înainte de a se urca în acest tren care aştepta şi el de nu mai ştia când în această gară din Moldova. Deşi storurile erau trase, în compartiment era o căldură insuportabilă. Toţi bărbaţii erau în cămaşă, cu mânecile sumese. Ştefan îşi simţea sudoarea curgând şiroaie pe piele şi ieşi din nou în coridor.
îşi scoase batista şi, furişând-o sub cămaşă, începu să se şteargă.
405
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Ce se întâmplă, domnule, de nu mai plecăm? auzi în urma lui.
îşi amintea foarte bine: fusese una din ultimele lui vizite la Biriş. Cu puţine zile mai înainte se mutase într-o garsonieră din strada Câmpineanu. O mobilase cu lucruri simple şi comune, cu un fel de mobilă fără vârstă şi fără stil, ca într-o sală de aşteptare a unei Societăţi anonime sărace. în loc de bibliotecă avea câteva etajere pline cu cărţi de Economie politică şi reviste de specialitate. Pe masa lui de lucru se găseau numai dosare şi reviste. Nu avea nici un tablou, nici un obiect de artă, nici o floare. îi plăcea, când se întorcea acasă serile, să intre într-o odaie care nici măcar nu izbutea să fie tristă, deprimantă, o odaie care, i se părea lui, semăna mai mult cu o cutie astfel amenajată încât să se poată dormi şi lucra înlăuntrul ei. Se întorcea destul de târziu şi se apuca imediat de lucru. Lucra până la 2-3 dimineaţa şi adormea istovit, fără gânduri, împăcat. Nu se simţea împăcat decât atunci când se abandona în întregime muncii lui. Ca toţi funcţionarii ministerului făcea parte din sindicat. îi plăcea să
asiste la şedinţele sindicale; se vorbea de lucruri grave, străine, impersonale, şi asta îi îngăduia să trăiască alte câteva ceasuri fără gânduri. Iar când se înfiinţase la minister un curs de limba rusă, se înscrisese printre cei dintâi şi-l urma cu regularitate. învăţase puţin ruseşte la Odessa, dar învăţase după ureche, cu bătrâna Viera şi nepotul ei, un băiat de vreo 10-l1 ani, tuns chilug şi atât de blond că părea că are genele albe. Ia ona ne znaiu, începea el.
Şi băiatul îl corecta repede: fa eio ne znaiu... Acum se apucase să înveţe şcolăreşte, cu gramatică şi caiete în care-şi scotea cuvinte şi îşi făcea exerciţiile. Asta îi mai lua un ceas în fiecare noapte. Dar uneori simţea cum îşi trezeşte, fără voia lui, deznădejdea. Anumite cuvinte îl zvârleau înapoi în timp, în anii din Rusia. Perestanite jalovatsial auzise el odată, de mult, şi nu înţelesese. Era în primăvara 1942, undeva aproape de cotul Donului.
Primise o scrisoare de la Ioana şi o citea aşteptând maşina care trebuia să-l ducă la aeroport. Dacă ar fi făcut un efort, şi-ar fi putut aminti ce-i scria atunci Ioana. Perestanite jalovatsial spusese un bătrân femeii de lângă el.
Ştefan nu înţelesese. Sfârşise de citit scrisoarea Ioanei şi, ca de obicei, se simţise umilit, deznădăjduit. „într-o zi are să afle şi ea că o mint, îşi spusese atunci, şi nici măcar nu înţeleg de ce o mint; nu înţeleg nimic." Acum aflase deodată ce înseamnă perestanite jalovatsia. înseamnă: „încetează! nu te mai plânge!" A închis manualul şi a ieşit să se plimbe pe străzi. A umblat câteva ceasuri, cu capul gol, în ploaie. Umbla aşa de câte ori nu ştia ce-ar mai putea face ca să scape de amintiri; umbla prin ploaie, pe ninsoare, până ce simţea că oboseşte Şi se întorcea acasă târziu, istovit, şi adormea repede, fără gânduri.
Şi cu toate acestea, în seara următoare se reapuca de lucru, cu încăpăţânare. Curând ajunsese cel mai bun elev la rusă, ceea ce sfârşise prin a-i îndepărta ultimele simpatii printre colegii de minister. îl priveau toţi bănuitori, aşa cum
MIRCEA ELIADE
406
începuse să-l privească şi familia. Se răcise întâi de Adela şi Răducu. După ce fusese destituit de la Ministerul Lucrărilor Publice şi-şi găsise un post la o societate particulară, Răducu devenise şi mai intransigent. Anunţa mereu o intervenţie anglo-americană şi afirma că toţi comuniştii şi colaboraţioniştii vor fi spânzuraţi în Piaţa Teatrului Naţional. Ştefan îl asculta cu seriozitate fără să-l contrazică. Dar când a aflat că citeşte presa comunistă
şi că urmează cursurile de limbă rusă, Răducu trântise indignat cu pumnul în masă şi ieşise din odaie. De-atunci, Ştefan nu se mai dusese să-l vadă.
Fără voia lui se răcise şi de familia Bologa. Bătrânul fusese mâhnit că Ştefan nu voise să locuiască în casa din Cotroceni, pe care, în cele din urmă, fusese nevoit s-o închirieze. Bolnav de inimă, Bologa rămăsese la via lor de lângă Târgovişte. Când venea Ştefan, bătrânul începea să-i vorbească de Ioana şi Răzvan, şi-i arăta fotografii.
Ştefan se prefăcea că nu-l vede că plânge. Din când în când, trecea în altă odaie sau ieşea pe prispă ca să fumeze, căci i se spusese că bătrânului îi face rău fumul de ţigară. Apoi se înapoia, tăcut, stingherit, şi se reaşeza lângă el.
— Uite, fotografia asta..., îi arăta Bologa. Ştefan clătina din cap, încercând să zâmbească. O cunoştea; era o fotografie a Ioanei din ultima clasă de liceu. Avea şi el o copie, căci reprodusese aproape toate fotografiile Ioanei pe care le păstrase familia. — Fotografia asta..., începea bătrânul cu o voce curioasă, micşorată, redusă parcă la un anumit număr de sunete. Ştefan clătina mereu din cap, dar nu-l asculta. „Cum de îşi poate schimba într-atât
vocea? se întreba. E bolnav de inimă, îşi repeta el. Toate acestea i se întâmplă pentru că e bolnav de inimă."
Târziu, îşi dădea seama că bătrânul nu mai vorbea de Ioana, ci comenta situaţia politică.
— Ce ai? îl întreba deodată Bologa. De ce mă priveşti aşa? Ţi se pare că exagerez?...
— Nu, ai dreptate, spunea el.
— Dă-mi voie, îl întrerupea bătrânul schimbându-şi parcă din nou vocea. Noi ne bucurăm că eşti bine văzut la minister, deşi ministrul tău e un bandit de comunist. Ne bucurăm că cel puţin tu ţi-ai păstrat postul, deşi majoritatea oamenilor cinstiţi şi adevăraţi patrioţi au fost epuraţi de aceşti criminali...
— Nu m-ai înţeles, încerca Ştefan să se explice.
— Dă-mi voie, îl întrerupea din nou Bologa. Dacă e adevărat ce-am auzit, că ai început să înveţi ruseşte şi că te-ai înscris în sindicat...
Continua să-l asculte aşa multă vreme, fără să-l urmărească, silindu-se să se gândească la altceva.
— Ce se întâmplă, domnule, de nu mai plecăm odată! auzi el din nou strigând în urma lui, în compartiment. Ne-au uitat aici?!...
407
NOAPTEA DE SÂNZIENE
... Când se bărbierea, dimineţile, în faţa oglinzii din sala de baie, lăsa deschis aparatul de radio ca să asculte veştile şi comentariile politice. Şi totuşi, uneori se trezea că nu le mai ascultă. Se trezea că se priveşte lung, cu o nedesluşită speranţă; i se părea că, printr-un efort, şi-ar putea aminti precis ziua când încetase de a mai fi tânăr.
Mai de mult, îl obsedase gândul acesta: că nu fusese atent si nu-şi dăduse seama de momentul exact când tinereţea trecuse întreagă înapoia lui, în trecut. I se păruse că fusese păcălit, că cineva îşi bătuse joc de el lăsându-l să creadă că tinereţea nu e totuna cu numărul anilor, şi că poţi să-ţi numeri anii, unul după altul, ca şi cum ar fi vorba de altceva decât de propria ta viaţă care se scurge... Rămânea aşa multă vreme, cu obrazul apropiat de oglindă, sub bătaia becului puternic. Apoi îşi trecea deodată palma peste ochi, peste obraz, şi începea să se îmbrace repede.
încerca să nu-şi mai amintească nimic, să nu se mai gândească la trecut. Şi cu toate acestea se trezea uneori că
