401
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan îşi plecase capul.
— Am fost nebun, spuse el foarte încet. De mult mi-am dat seama că am fost nebun...
Biriş îşi aprinse o ţigară. Mâna îi tremurase puţin apropiind chibritul şi şi-o ascunse repede, umilit. Dar Ştefan nu-l văzuse. Rămăsese cu capul plecat, privind în neştire covorul.
— Şi nebunia asta e o formulă vagă, care în cele din urmă nu spune nimic, începu Biriş. Ai fost şi ai rămas un om normal, ca fiecare dintre noi. Dorinţa ta de a ieşi din Timp şi de a ignora Istoria era probabil un efort disperat de a regăsi beatitudinile copilăriei, de a reintegra un Paradis pierdut.
îşi dăduse deodată seama de cruzimea cu care îi vorbise şi fuma încurcat.
— Am fost totuşi nebun, repetă Ştefan fără să-şi ridice capul. Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuând totuşi să rămână în viaţă şi dobândind prin aceasta o viaţă plenară, infinit mai preţioasă decât existenţele noastre, reduse exclusiv la recepţionarea şi asimilarea Istoriei. Continui să cred că
lucrul acesta e posibil. Dovadă viaţa pe care o trăieşte un sfânt; o viaţă care nu mai e ruptă, ca a noastră, de eternitate... Dar nebunia mea era alta, şi era ridicolă, absurdă. Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducându-mă după presimţiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină cu care mi se păruse că trebuise să vină Ileana şi pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în faţa mea, deşi n-o întâlneam niciodată? Eram obsedat de o maşină şi de misterul vieţii lui Vădastra!
Petreceam ceasuri întregi ascultându-l vorbind în camera de-alături. Eram căsătorit doar de un an, doi, şi o lăsam pe Ioana singură în speranţa că voi afla cine a fost doamna Zissu. îl auzeam mereu pe Vădastra vorbind de o femeie extraordinară, de doamna Zissu. Mi se părea că numele acesta ascunde o taină şi că dezlegarea ei mi-ar putea schimba viaţa. Ajunsesem obsedat de doamna Zissu... Ar fi trebuit să mă duc la un doctor să mă caut...
Biriş zâmbi încurcat şi ridicându-se de la birou se îndreptă spre fereastră să o deschidă.
— Doamna Zissu? întrebă el, silindu-se să schimbe vorba. Doamna Zissu? Poate o fi una şi aceeaşi persoană cu Zisuleasca a lui nenea Mitică. Dacă e aceeaşi, ar putea să-ţi povestească multe coana Viorica. Nu prea vrea ea să
mărturisească, dar Zisuleasca i-a făcut destule zile fripte acum vreo douăzeci de ani. A fost, cum s-ar spune, ultima mare pasiune a lui nea Mitică... Era o croitoreasă...
Se întrerupse şi ieşi brusc. O găsi pe doamna Porumbache lipită de zid.
— Să nu-i spui! şopti ea cât putu mai încet.
403
NOAPTEA DE SÂNZIENE
IV
„... Era o croitoreasă, îi spusese Biriş cu un alt prilej. Se pare că era foarte frumoasă..."
Greu de crezut că ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu doamna Zissu a lui Vădastra, înţelesese Ştefan.
Zisuleasca ar fi avut în preajma primului război mondial, atunci când o cunoscuse Mitică Porumbache, aproape 30 de ani. Vădastra întâlnise pe doamna Zissu prin 1925, când era în clasa a IV-a de liceu şi avea vreo 15 ani. La
acea dată, Zisuleasca lui Mitică Porumbache trecuse de 40 de ani. N-ar mai fi putut fi prima dragoste a lui Vădastra, aşa cum Ştefan fusese ispitit să creadă auzindu-l vorbind de „distinsa doamnă Zissu", de „o femeie distinsă care m-a iubit pe mine"...
Dar ascultase cu interes, aproape tulburat, povestirea lui Biriş. Toate amănuntele acelea în legătură cu întâmplări petrecute cu treizeci de ani înainte, îl atrăgeau într-un chip neînţeles. Parcă o seamă de semnale desfigurate îl ajungea din urmă, dintr-o zonă interzisă. Biriş nu o cunoscuse, dar ştia de la doamna Porumbache că atunci când o întâlnise Mitică, Zisuleasca era întreţinuta unui căpitan. Căpitanul îi închinase un apartament în bulevardul Pache şi i-l mobilase destul de luxos; îi cumpărase şi pian. Zisuleasca trăia despărţită de soţul ei, cu care avusese doi copii. Al treilea îl făcuse cu căpitanul, dar copilul murise puţin timp după ce se întâlnise cu Mitică
Porumbache. S-au întâlnit la „Grădina Veseliei", pe care o ţinea finu' Lică şi unde îi plăcea căpitanului să
petreacă încă de pe timpul când nu era cu Zisuleasca, ci venea acolo cu ofiţerii şi cu fetele de la şantan. Căpitanul era, se spune, de familie bună; era căsătorit, dar nu se ştia nimic de soţia lui pentru că trăiau de mulţi ani despărţiţi. După ce fusese strămutat cu garnizoana din Bucureşti, continua să vină să-şi vadă iubita măcar o zi pe săptămână.
Mitică Porumbache era pe atunci un bărbat de aproape cincizeci de ani, dar arată chipeş şi robust. Şi era destul de bogat; avea casele din Ferentari şi încă alte multe proprietăţi, şi magazin de fierărie în Lipscani. Zisuleasca se plictisea singură. începu să vină serile la „Grădina Veseliei" şi s-a încurcat repede cu Mitică. Vecinii au aflat că
Mitică aproape nu mai dădea nopţile pe-acasă şi că risipea o avere cu Zisuleasca, cumpărându-i rochii şi bijuterii, plimbând-o cu gabrioleta la Şosea, trimiţând-o vara la băi. Curând după aceea, căpitanul dispăru într-un chip misterios, lăsând în urma lui nenumărate datorii, pe care le plătise tot Mitică. De-abia după ce-a aflat că
dispăruse căpitanul şi că Zisuleasca rămăsese acum cu Mitică, s-a hotărât finu' Lică s-o avertizeze pe coana Viorica. Dar ea ştia, mai de mult; ştia de la vecine că Mitică nu-şi petrece nopţile la „Grădina Veseliei", ci la ibovnică. S-a prefăcut indiferentă şi a ridicat din umeri; i-a răspuns că nu se va înjosi să-şi facă sânge rău pentru o croitoreasă. Când a început războiul din 1916 şi Mitică a fost mobilizat, Zisuleasca aştepta un copil. îl născu puţin timp după intrarea germanilor în Bucureşti, când Mitică se afla deja, cu regimentul lui, în Moldova. în acei ani de război scăpătase din nou. îşi vânduse o parte din bijuterii şi din mobilă. Numai de pian nu voise să se despartă. Lăsase apartamentul din bulevardul Pache şi se mutase într-o căsuţă de mahala, reapucându-se de croitorie. Când se întoarse Mitică din Moldova, în 1918, copilul lui murise; în iarna aceea răcise şi se prăpădise în câteva zile. Lucrul acesta a fost hotărâtor pentru legătura lor. Mitică credea că băiatul murise pentru că nu fusese bine îngrijit; Zisuleasca lipsea tot timpul de-acasă, căci lucra prin casele altora, plătită cu ziua, şi de copil avea grijă o vecină. Mitică Porumbache nu şi-a mai revenit de-atunci. Au reluat legătura, dar n-a mai durat decât un an. Apoi i-a dat Zisuleştii o sumă de bani ca să-şi deschidă un atelier în centru, şi de-atunci n-a mai văzut-o.
Dar nici Viorica n-a prea avut timp să se bucure; câţiva ani în urmă, în 1923, a murit şi Mitică. De-abia după
moartea lui s-a aflat că afacerile nu mai erau ce se credea că sunt. Viorica a trebuit să vândă câteva proprietăţi ca să poată păstra prăvălia din Lipscani. Apoi a vândut şi casa din Ferentari. Dar tot zadarnic; trei ani de la moartea lui Mitică a trebuit să închidă magazinul. I-a rămas doar casa din strada Măcelari şi o sumă de bani, pe care devalorizarea şi cheltuielile cu învăţătura lui Petre i-au redus-o curând la nimica toată.
— Păcat că nu vrea să ţi le povestească ea, coana Viorica, îi spusese Biriş. Sunt multe lucruri pe care numai ea le ştie...
Ştefan îşi amintea foarte bine acea seară de toamnă. Fusese una din ultimele vizite pe care i le făcuse în strada Măcelari. Ascultându-l vorbind, frânturi din viaţa lui în vecinătatea lui Vădastra îi reveneau la întâmplare, dar parcă n-ar fi fost amintirile lui, ci întâmplări din viaţa altuia. „Astea s-au petrecut acum MIRCEA ELIADE
404
zece ani, îşi repeta el cu încăpăţânare, ca şi cum ar fi voit să se trezească. Acum aproape zece ani; eram în camera secretă..."
— Crezi că e doamna Zissu a lui Vădastra? îl întrebase Biriş după o lungă tăcere.
Nu ştiuse ce să răspundă. Vădastra ar fi avut atunci 15 ani, îşi făcuse el socoteala, iar doamna Zissu...
— în fond, toate lucrurile acestea n-au nici o importanţă, spusese în cele din urmă.
îşi amintise din nou: pianul, 15 lei ora, atelierul şi lucrătoarele doamnei Zissu, care i-au făcut ceai odată, la un Crăciun, când Vădastra întârziase până seara târziu repetând „Sonata Patetică". Ar fi putut fi totuşi atelierul de croitorie al Zisuleştii...
— N-are nici o importanţă, repetase el cu o surdă exasperare în glas. Atunci, acum vreo zece ani, mi se păruse că...
Se întrerupse din nou. Biriş îşi rezemase coatele de birou şi-l privea cu un uşor zâmbet în colţul buzelor, parcă i-ar fi fost milă de el. Trecuseră aproape zece ani de când îl cunoscuse pe Biriş şi nu se schimbase. Era un om tare.
