— Nu cred. Aşa s-a mai spus şi atunci când i-au confiscat englezii curierul diplomatic, când se întorcea de la Londra. S-a spus că erau o sumă de acte importante. în realitate, erau hârtii fără valoare...

— De unde ştii că erau fără valoare? îl întrerupse Duma.

— Mi-a spus el. Şi, mai târziu, s-au convins şi ceilalţi... V-aş ruga să-mi mai daţi o ţigară, adăugă întorcându-se stânjenit către Protopopescu.

Cu un aer distrat, Protopopescu îi întinse tabachera şi bricheta. Duma închise dosarul, îşi încrucişa braţele deasupra lui şi-şi ridică încet ochii.

— Ascultă-mă, Biriş, începu. Suntem prieteni şi vreau să te scap din încurcătura în care te-ai băgat singur. Dar nu te pot scăpa decât cu concursul dumitale. Viziru a fugit cu o seamă de documente secrete, ceea ce înseamnă că

fuga era premeditată. Eraţi foarte buni prieteni. Deci, nu se poate să nu fi discutat împreună pregătirea fugii.

Dovadă că două luni după dezertarea lui, ai încercat şi dumneata să treci clandestin frontiera. Lucrurile sunt clare. Zadarnic încerci să te ascunzi. în interesul dumitale, povesteşte-ne tot ce ştii: cu cine vă întâlneaţi şi cum aţi lucrat? ...

Biriş îl ascultase cu neaşteptată seninătate, fumând. îşi privea necontenit mâinile, să vadă dacă vor reîncepe să

tremure. Dar, fără să înţeleagă prin ce miracol, tremurul încetase deodată; nici măcar nu-şi dăduse seama când încetase. îşi privea acum mâinile şi un sentiment de siguranţă şi orgoliu îi pătrundea pe încetul întreaga fiinţă.

— Nu ştiu dacă mă veţi crede, începu el cu o voce fermă, dar lucrurile stau aşa. Eu ghicisem de mult că Viziru vrea să plece din ţară, ca s-o caute pe Ileana. Nu-mi spusese nimic, dar ghicisem. Ne întâlneam foarte des în ultima vreme, şi-mi dădea mereu bani; îmi dădea dolari, franci elveţieni şi aur. îmi spunea să-i păstrez, căci într-o zi voi avea nevoie. Apoi, câteva zile înainte de a pleca la Praga, mi-a spus că el nu se va mai întoarce şi m-a întrebat ce-am de gând să fac eu, dacă nu vreau să plec şi eu la Paris. I-am răspuns că aş pleca bucuros, pentru că

nu mai am nimic de făcut în ţară; cât timp eram profesor, mă simţeam legat de ceva, existenţa mea socială avea un sens. Acum, dacă pleca şi el, eram condamnat să mor de foame; adică, mai precis, de tuberculoză, căci, după

cum ştiţi, tuberculoza e o boală capitalistă: ca să scapi de ea, trebuie să te supraalimentezi. Viziru părea foarte mulţumit că eram hotărât să plec. Mi-a spus că, în principiu, trecerea frontierei era deja aranjată, că un grup întreg va trece în cursul toamnei, şi că va trebui să fiu gata de plecare începând din octombrie.

Se opri, ca să mai tragă o dată din ţigară. Duma îşi oprise în treacăt privirile asupra lui Protopopescu, apoi începu să-şi mişte încet degetele pe dosar.

— Cine mai era în grup? întrebă el.

489

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Nu ştiu. Nu mi-a spus nici un alt nume. Mi-a spus doar să fiu gata de plecare, şi, cel mai târziu o săptămână

după primirea cărţii poştale, să mă prezint în Aleea Alexandru din Arad şi să întreb de doctorul Vlad. Asta era

tot...

— Ce fel de carte poştală? întrebă domnul Protopopescu. Ce scria acolo? Cine semna?

— Semnătura n-avea nici o importanţă, dar textul era cam aşa: Ne pregătim de culesul viilor şi te aşteptăm cu plăcere. Apoi, mai erau câteva fraze oarecare despre timp.

— De ce spui că semnătura n-avea importanţă? îl întrerupse domnul Protopopescu. Cine semna?

— Vă dau cuvântul meu de onoare că era o semnătură indescifrabilă. Putea fi Popeanu, Popescu, Topescu, Ionescu... N-am putut descifra.

— Nu era cumva Pantelimon? întrebă Duma zâmbind, fixându-şi privirile în ochii lui.

Biriş păli. In acea clipă simţi din nou că începe să tremure şi trase cu sete din ţigară.

— Nu, nu era, rosti el târziu cu o voce gâtuită.

— Atunci, de unde ştii de Pantelimon? continuă Duma. Ce ştii despre el?

— Nu ştiu nimic. Viziru îmi spusese că de trecerea acestui grup se ocupă unul Pantelimon. Atât.

— Cum arată acest Pantelimon? reluă Duma. Unde te întâlneai cu el?

— Nu m-am întâlnit niciodată. Credeam că-l voiu întâlni la Arad...

— Adu-ţi bine aminte, stărui Duma continuând să zâmbească. E în interesul dumitale.

— Vă dau cuvântul meu de onoare, începu Biriş.

— Bine, poate îţi aduci aminte mai târziu, interveni domnul Protopopescu. Deocamdată, spune-ne ce mesaj trebuia să duci la Paris. Vorbeai adineauri de un mesaj din labirint. La ce se referea acest mesaj?

Biriş întoarse capul şi-l privi lung, parcă ar fi încercat să ghicească dacă domnul Protopopescu glumea sau vorbea serios.

— V-am spus că era doar o formulă de-a noastră. Mă trimisese odată Ştefan cu un mesaj către Ileana. îi spunea că se simţise pierdut ca într-un labirint, dar că, totuşi, nu se lăsase doborât de descurajare şi până la urmă, descoperise că se poate ieşi din labirint. Dar nu sunt sigur că acesta era exact conţinutul mesajului către Ileana, pentru că eram cam bolnav în ziua aceea, când îmi povestea el toate lucrurile acestea; tocmai avusesem o hemoragie...

— Când s-a petrecut asta? întrebă Duma.

— Oh, de mult, exclamă Biriş zâmbind. înainte de potop. înainte de război. Prin 1938,1939; nu mai mi-aduc nici eu aminte... Acesta era mesajul din labirint, adăugă văzând că ceilalţi doi îl privesc intens, aşteptând să continue.

MIRCEA ELIADE

490

Domnul Protopopescu clătină încet din cap şi-şi plescăi de mai multe ori limba, ca şi cum ar fi vrut să scape de un gust amar pe care l-ar fi descoperit deodată în gură.

— Să-ţi spunem noi ce înseamnă mesajul din labirint, începu el. Grupul de la Paris pretinde că în Munţii Carpaţi s-ar fi organizat o rezistenţă armată, pe care guvernul nu o va putea niciodată anihila... Nu o va putea anihila, continuă el după o pauză, pentru că locurile unde se ascund partizanii ar fi tot atât de greu de cucerit ca un labirint... Iar mesajul pe care-l aşteaptă prin dumneata trebuia să le dea amănunte precise asupra acestei rezistenţe armate din munţi...

Biriş începu să râdă.

— E absurd! exclamă el ridicând din umeri. Vă dau cuvântul meu de onoare că nu este nimic altceva decât o expresie pe care o cunoaştem numai noi doi. Era mesajul pe care-l adresa Ştefan, prin mine, Ilenei. Dar asta se întâmpla demult, înainte de război. Probabil că nici Viziru nu-şi mai aduce aminte ce-i spusese atunci, prin 1938-l939...

— Să-ţi amintim noi ce conţinut trebuia să aibă mesagiul, reluă domnul Protopopescu. Era în legătură cu rezistenţa organizată de Pantelimon...

— E absurd! repetă Biriş după ce trase cu sete din ţigară. Habar n-am cine e Pantelimon! Iar în ceea ce priveşte rezistenţa armată, atât eu cât şi Viziru eram de acord că ar fi cea mai mare prostie să se organizeze aşa ceva.

Dacă aş fi vrut să ajung la Paris, aş fi vrut mai ales ca să pot spune tot ce cred eu despre rezistenţă şi celelalte...

— Cam ce voiai să spui? întrebă Duma reîncepând să se joace cu degetele pe dosar.

— Ce cred că ştiţi şi dumneavoastră. Că ar fi cea mai mare prostie. Că nu e numai absurd, dar de-a dreptul criminal să îndemni oamenii la rezistenţă armată. Dimpotrivă, grupul de la Paris ar fi trebuit să explice occidentalilor că au pierdut definitiv această parte a Europei şi că au pierdut-o exclusiv datorită politicii lor. Nu sovieticii au ocupat Europa până la Stettin şi Adriatică; Aliaţii i-au invitat să se instaleze în această jumătate a Europei. La Teheran, preşedintele Roosevelt nu ne-a întrebat nici pe noi, nici pe cehi sau polonezi, dacă ne place să fim ocupaţi şi educaţi de sovietici. A făcut-o din propria lui iniţiativă, fără să întrebe pe nimeni. Cu ce drept ne îndeamnă acum americanii la rezistenţă? Ei ne-au oferit plocon Rusiei. Foarte bine. Să tragă acum concluziile: au pierdut peste o sută de milioane de europeni, care, mâine, vor lupta împotriva lor şi vor lupta bine. Grupul de la Paris ar trebui să explice asta occidentalilor. Şi ar trebui să le mai spună şi altceva: să le spună că de-abia de acum înainte va fi cu adevărat frumos, căci în curând va veni şi rândul lor. Să nu-i lase să spere că vor scăpa, că

vor putea continua să trăiască în tihnă

491