— Acelaşi lucru aş fi vrut să ţi-l spun şi ţie, continuă. îmi face plăcere de câte ori vii să mă vezi, dar n-aş vrea să
crezi că eşti obligat să-mi vorbeşti de Cătălina. Cum spunea nu ştiu cine, viaţa merge înainte. Eu am optat pentru Viaţă. De aceea aş prefera să discutăm altceva.
— Toţi optăm pentru Viaţă, spuse Ştefan. Nu prea înţeleg bine de ce, dar aşae...
— Eu ştiu de ce. Vreau să trăiesc ca să văd ce se va întâmpla până la urmă. Acum că s-a terminat războiul în Europa, vom asista la ofensiva împotriva Japoniei. într-un an, doi, va fi şi ea lichidată. Vreau să văd ce se va întâmpla după aceea. N-aş vrea să mor înainte de a vedea încotro se-ndreaptă lumea: spre socialism sau spre dictatură? De aceea mă interesează tot ce se întâmplă •n jurul meu, de la decizia pe care o va lua Stalin până la cariera politică a lui Bibicescu...
Bibicescu fusese numit subdirector la Teatrul Naţional, dar spera să ajungă curând director. Izbutise să introducă
în programul viitoarei stagiuni două piese
MIRCEA ELIADE
396
ale lui Partenie. Partidul Comunist şi-l însuşise pe Partenie şi cărţile lui reeditate, ziarele vorbeau necontenit de el. începuse să circule zvonul
Pol
îl împuşcase cu bună ştiinţă, ca să lichideze, împreună cu un şef letona '" cel mai înzestrat dintre scriitorii progresişti. Bibicescu vorbea acum tot insistent de prietenia lui cu Partenie şi mărturisise într-un interviu simnaf'
marelui scriitor pentru Revoluţia rusă.
Veni să-l vadă pe la jumătatea lui iunie. Nu plouase din aprilie si oraş arăta prăfuit şi veşted ca la sfârşitul verii.
Bibicescu venise într-o maşină Direcţiei Teatrului.
— Ca să nu mă obosesc, explică el. Nu se ştie exact ce am, dar trebuie să fiu prudent, să nu-mi obosesc inima...
Apoi, în mijlocul discuţiei, îl întrebă brusc.
— Ţi-a spus ceva Cătălina despre mine?
Biriş voi să-şi aprindă o ţigară, dar simţi că-i tremură mâna şi băgă repede pachetul în buzunar.
— Mi-a spus doar că trecuse să te vadă. Nu mi-a spus de ce... Bibicescu se aşeză pe scaun, ceea ce nu făcea decât arareori...
— îmi pare rău. Eram ocupat, aveam pe cineva la mine... Aş fi vrut să ştiu de ce venise să mă vadă, adăugă cu un alt glas ridicându-se.
Dar nu mai îndrăzni să se plimbe de la un capăt la altul al odăii. Se opri lângă fereastră şi privi cerul alburiu, fierbinte.
— E îngrozitor cu seceta asta. N-o să putem plăti datoriile de război... Apoi, înainte de plecare, îi spuse:
— Ştii că s-au mai găsit o sumă de hârtii de-ale lui Partenie. Caiete întregi... Biriş zâmbi ironic şi ridică din umeri.
— Probabil că nu-ţi vine nici ţie să crezi, dar ai să te convingi când ai sa vezi manuscrisele. Le lăsase într-o valiză, la o prietenă a lui, la ţară...
Făcea lungi plimbări prin oraş, dimineţile sau după apusul soarelui, can se potolea arşiţa. Trecea foarte des pe la cimitir, devreme de tot, când răcoa nopţii stăruia încă pe sub arbori şi printre mormintele cu flori ofilite. Ii adi Cătălinei câteva flori de câmp. Le culegea pe marginea maidanelor, F câmpurile virane dinapoia cimitirului; flori mărunte, prăfuite, cu culori ş pe jumătate uscate. Odată, intrând în cimitir cu un buchet mai mare, căci in pe drum o ţigancă cu flori, îşi aminti brusc de tabloul din biroul lui , mănuşile negre şi florile de câmp, cu cozile lungi, zvârlite în grabă pe o ^ „De-abia a intrat şi a auzit telefonul sunând, îşi aminti el cuvintele lui , S-a dus să răspundă la telefon. O aştept de-atunci mereu..." rmufl1'
Ar fi vrut să ducă florile la mormântul Ioanei, dar ea se afla la ci ^ Belu, în cealaltă parte a oraşului. îşi aminti de asemenea ce i se spuses
197
NOAPTEA DE SÂNZIENE
ormântare: că trupurile n-au mai fost recunoscute şi multe familii au 'a 'm at morţii altora. Dar, după ce ieşi din cimitir, se îndreptă spre bulevardul îngr°P ^ tramvai, oamenii se plângeau deja de căldură, deşi nu era încă Donl,
„ece Biriş simţea un fel de atmosferă ireală în jurul lui, ca şi cum ar fi ccai jt jn vis. Nu mai suferea, nici de tristeţe, nici de singurătate. Parcă întreg Ca 1 cu toţi oamenii lui, agitaţi şi zgomotoşi, aparţinea deja amintirii. Parcă ^
versase, în acest tramvai supraîncărcat, cândva de mult, într-un timp abolit, I traversa acum din nou, în gând, numai ca să se poată reîntoarce în trecut.
Craterele fuseseră astupate şi strada reparată, dar trotuarele erau încă sparte.
R îinile rămăseseră acolo. Doar că păreau acum mai îndesate, mai mărunte, şi intre cărămizi crescuse iarbă şi câteva bălării. Biriş se plimba încet, silindu-se să recunoască locul casei. I se păru că o găseşte. Pe movila de moloz încă supravieţuiau câteva flori albăstrui, decolorate. Se caţără cu oarecare greutate şi le culese.
în vara aceea se întâlniseră destul de rar. Ştefan plecase în concediu şi se întorsese după 15 august, în săptămâna care urmase bombelor atomice şi capitulării Japoniei. Fusese o săptămână de euforie generală. Puterea americană
redeşteptase speranţa că România nu va fi abandonată definitiv Sovietelor. Euforia iminentei eliberări făcuse să
se uite chiar şi seceta care bântuise toată vara, aşa cum se uitase tifosul exantematic şi sutele de mii de morţi din ultimul an, şi sutele de mii de prizonieri care nu se întorceau din Rusia.
Ştefan venise să-l vadă în ziua când se întâlnise pe stradă cu Mihail Duma. II zărise de departe şi la început nu-l recunoscuse. Era ars de soare şi-şi lăsase mustaţă. Duma îi întinse mâna cu gravitate.
— Condoleanţele mele. Am fost, toţi, dezolaţi la Legaţie. Sper că v-a Parvenit telegrama noastră...
Apoi ii spuse că se întorsese de curând, cu unul din primele vapoare maneşti care traversase Mediterana.
Vidrighin, ca si aproape toţi ceilalţi, rămăseseră la Lisabona. ' "
