— Treceam pe lângă casa lui... Mi-am adus aminte ca aveam să-i spun ceva, în legătură cu teatrul...
— El spunea că era ceva important, o întrerupse Biriş.
— Poate că era. Nu mai ştiu... Mi s-a făcut dor de casă, adăugă ea cu un alt glas. Nu de asta de-aici. De casa părintească, de la Botoşani. Trebuie să fie foarte frumos acum, în mai. Nu i-am mai văzut de mult pe ai mei. Aş
vrea să mă duc acasă...
îşi păstrase aproape tot timpul ochii închişi, şi lui Biriş i se păru că vrea să adoarmă.
— Cum te mai simţi? o întrebă el târziu.
— Bine. Doar durerea asta de cap, care nu mă lasă... Cât e ceasul? întrebă deodată.
— E aproape trei.
— Trebuie să vină Aurel. îmi pare bine că ai să-l cunoşti şi tu.
— Eu ar fi trebuit să plec, spuse Biriş încurcat.
— Când m-am trezit, după operaţie, continuă Cătălina ca şi cum nu l-ar fi auzit, mi-am spus: E 19 octombrie.
Nu ştiu de ce, m-am simţit deodată fericită. Mi-am adus aminte de o librărie mică din Botoşani. Când eram în liceu, mă duceam în fiecare sâmbătă după-amiază să privesc vitrina. Am văzut odată o carte despre India, dar era în franţuzeşte şi nu prea mă încumetam s-o citesc. Dar o priveam întotdeauna. Mă atrăgea coperta. Şi pe urmă,
într-o zi, n-am mai văzut-o. Se vânduse... Mi s-a făcut dor de Botoşani, adăugă după o scurtă tăcere. Nu înţeleg cum am lăsat să treacă atâţia ani...
Atunci intră infirmiera şi ţinu uşa larg deschisă ca să treacă Băleanu, condus de o călugăriţă bătrână. Biriş se trase stânjenit lângă fereastră. Băleanu era îmbrăcat civil. Ochelarii mari, negri, nu izbuteau să-i ascundă petele roze de pe obraji. Infirmiera îl apropie de pat şi Băleanu întinse mâna. Cătălina i-o apucă repede.
— îi povesteam lui Petre de Botoşani, începu ea. Mi s-a făcut dor de casă... Băleanu întoarse capul spre fereastră
şi zâmbi. Apoi se înclină uşor, ca şi
cum ar fi salutat, şi întinse mâna. Biriş făcu un pas înainte şi i-o strânse.
— Pe mine vă rog să mă iertaţi, spuse el încurcat. Am o întâlnire... Când reveni a doua zi, găsi, în afară de Băleanu, pe Weismann şi Irina.
Biriş nu încercă să-şi ascundă plictiseala şi se apropie de pat.
— Te-am visat azi-noapte, îi spuse Cătălina silindu-se să zâmbească. Ne plimbam amândoi pe strada Unirii din Botoşani. Parcă toate grădinile erau pline de flori şi eu ţi le arătam, şi tu îmi spuneai: „Nici pe asta nu o cunosc, nici pe asta..." Erau flori foarte frumoase, nemaivăzute pe la noi. M-am trezit fericită... Dacă nu m-ar durea capul, adăugă închizând ochii.
393
NOAPTEA DE SÂNZIENE
O ascultaseră toţi. Apoi Weismann se uită la ceas şi tresări. Apropiindu-se de Biriş îi şopti, parcă în mare taină.
— I-a făcut cardiograma. N-are absolut nimic.
— Dacă o să mă doară aşa 40 zile, cât am să stau în ghips, înnebunesc, vorbi din nou Cătălina.
— Doctorul spunea că nu e nimic grav, începu Biriş. Că e din căzătură.
— Patruzeci de zile, am să înnebunesc, repetă Cătălina foarte încet. Apoi Mişu Weismann îşi luă rămas-bun.
Pleca a doua zi la Braşov şi nu
ştia când se întoarce.
— Are să vină mâine Dan, îi spuse.
Cătălina îi ţinea mâna între mâinile ei, zâmbindu-i.
— Dacă îi e frică, să nu vină. Să mai aştepte, până îi va trece complet. E adevărat că vrea să-l joace pe Partenie?
întrebă.
Mişu Weismann se fâstâci deodată şi roşi.
— Toată lumea vrea să-l joace pe Partenie. Are să-ţi povestească el... Curând plecă şi Irina. Nu scosese o vorbă
de când intrase Biriş. Se plecă
şi o sărută pe obraji.
— Am să mai vin, îi spuse.
Se apropia sfârşitul vizitei şi Băleanu nu dădea semne de plecare. Biriş simţea că-şi pierde răbdarea. Ar fi vrut să
rămână singur cu Cătălina, să-i vorbească nestingherit. Dar Băleanu aştepta tăcut pe scaun.
