— Comuniştii au pierdut partida, îţi spun eu! încercă Weismann să abată discuţia.

— Dar eu tot cred că există şi altceva, dincolo de Timp şi de Istorie, reluă Ştefan cu fervoare, şi că noi putem cunoaşte acest altceva. Numai că, pentru

475

NOAPTEA DE SÂNZIENE

asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce mă priveşte, eu am fost incapabil de un asemenea efort.

De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru că o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru că n-o mai aveam...

Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate şi apoi tăcu câteva clipe, gânditor.

— Aşa a vrut Dumnezeu, spuse Weismann. Eşti încă tânăr... Acum ai scăpat, eşti aici, liber... Spune bogdaproste că ai scăpat.

Ştefan oftă.

— Da, ar trebui... Ar trebui să nu uit asta, că am scăpat. Dar cum îţi spuneam adineauri, tragedia este că uităm chiar lucrurile esenţiale... în fond, poate că greşit se crede că Istoria e solidară cu memoria. Istoria modifică

necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează.

Aşa a făcut, bunăoară, cu creştinismul. Dacă omul ar şti cum să-şi amintească, integral, anumite revelaţii, ar scăpa de Istorie. Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelaţie. Dar am început să uit. N-au trecut decât şase ani de când n-am mai văzut-o, şi am şi început să uit anumite amănunte esenţiale.

Weismann îl ascultase atent, privindu-l lung, trecându-şi la răstimpuri palma pe deasupra pleoapelor ca să-şi alunge oboseala.

— Te înţeleg, spuse el hotărându-se deodată. Dumneata eşti un om prudent. Ai familia în ţară...

Ştefan întoarse mirat capul spre el, ca şi cum ar fi vrut să ghicească ce vrea să spună.

— Familia mea? întrebă el târziu. Da, e adevărat; au mai rămas câţiva. Bătrânul s-a prăpădit acum doi ani. Casa îi fusese luată mai de mult. Soru-mea, Sofioara, doctoriţa, s-a măritat cu băiatul farmacistului...

— Am auzit, spuse Weismann, dar îşi dete imediat seama că spusese asta la întâmplare, crezând că-i va face plăcere lui Viziru, şi roşi încurcat.

— ... Spre dezolarea Eleonorei, a doua soţie a tatălui meu, continuă Ştefan cu un zâmbet întristat. Eleonora se iubea de mult cu băiatul farmacistului. Săraca, de atâţia ani tot aştepta să moară tata ca să se poată remărita cu iubitul ei. Dar a intervenit doctoriţa. I-a luat-o înainte... Singurii care o duc prost, reîncepu el după o pauză, sunt Adela şi Răducu. Le-am trimis nişte bani înainte de plecare, dar i-au refuzat. Sunt amândoi oameni de caracter.

Sper să accepte mai târziu, când nu vor mai avea ce vinde. Dacă nu-l vor aresta, în cele din urmă, pe Răducu.

Nu-şi ţine deloc gura...

A doua zi, Weismann îl lăsă să doarmă până la zece. Când intră cu cafeaua, îl găsi în pat, fumând.

MIRCEA ELIADE

476

— Dacă vrei, poţi rămâne aici, îi spuse. îmi face cea mai mare plăcere să te găzduiesc. Şi să-mi spui cum stai cu banii.

— Mulţumesc, deocamdată am tot ce-mi trebuie.

— Să-mi spui când n-ai să mai ai. Cu puţin noroc, devenim milionari. Am o afacere extraordinară în curs. Am să-ţi povestesc mai târziu... Acum, bea-ţi cafeaua — şi după aceea să-mi spui ce se mai întâmplă în ţară...

în dimineaţa aceea au stat de vorbă două "ceasuri. A vorbit mai mult Ştefan, dar vorbea atât de exaltat încât Weismann nu-l putea urmări întotdeauna. în cele din urmă, îşi pierdu răbdarea şi se ridică de pe scaun.

— Trebuie să te îmbraci, că într-o jumătate de ceas mergem la masă. Viziru tocmai îşi aprinse o ţigară.

— Mai lasă-mă doar să termin ţigara asta, îi spuse. Nu ştii ce înseamnă să poţi rămâne în pat până la prânz, fără

program şi fără frică, fără teama că dintr-o clipă în alta cineva va deschide uşa şi va intra peste tine, cerându-ţi socoteala de ce-ai făcut sau n-ai făcut...

— Ba ştiu, îl întrerupse Weismann, şi d-aia am fugit din ţară... Apucă scaunul de spetează şi se apropie cu el de pat.

— Şi dacă-mi pare rău de ceva, e că nu ai nici cea mai mică încredere în mine, continuă aşezându-şi scaunul chiar în faţa lui Ştefan. Nu sunt un om curios, dar mă aşteptam să-mi spui măcar cu cine te mai întâlneai în ţară...

Ştefan îl privi mirat.

— îmi închipuiam că ştiai, răspunse. Mă întâlneam mai ales cu Biriş.

— Păi tocmai asta mă interesează şi pe mine. Asta te întreb de azi-dimineaţă: să-mi spui ce mai crede Biriş, cum vede el desfăşurarea evenimentelor.

— Crede şi el că cea mai mare crimă, şi totodată prostie, ar fi organizarea rezistenţei...

— Să nu mai spui asta, îl întrerupse Weismann nervos, că rişti să te audă şi alţi români, şi atunci devii cu adevărat suspect...

— Ascultă, că Biriş are dreptate, continuă Ştefan. Ar fi o prostie să facem rezistenţă în sensul occidental al cuvântului, ca să provocăm o hemoragie iremediabilă. Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minţi şi a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne-a convertit la credinţele lui, că ne-a cucerit lăuntric. Asta-i tot...

— îmi place de dumneata că eşti optimist, spuse Weismann zâmbind ironic. Se vede că eşti intelectual. Toţi intelectualii sunteţi optimişti, trăiţi în nori...

— Asta-i tot, dar e greu şi primejdios, continuă Ştefan. Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să-ţi păstrezi sufletul neatins de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi?

477

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Weismann îl privi din nou, cu o intensă curiozitate, apoi se ridică brusc şi ridică scaunul de spetează cu amândouă mâinile.

— îmi place de dumneata că ştii să schimbi vorba, îi spuse silindu-se să zâmbească. Dar nu-ţi închipui că mă

păcăleşti atât de uşor. Dacă nu crezi în rezistenţă, te-aş putea întreba de ce-ai fugit din ţară. După teoria dumitale ar fi trebuit să rămâi acolo şi să te camuflezi.

— Evident că aşa ar fi trebuit să fac. Dar am înţeles că nu voi fi bun de nimic atâta timp cât viaţa mea nu-şi va fi regăsit sensul. Mulţi se aruncă în politică pentru ca să uite un dezastru intim, să-şi umple un vid interior. Şi, probabil, de aceea reuşesc, cel puţin pe planul exterior, istoric; când nu mai ai nimic de pierdut, poţi deveni un erou sau un mare om politic...

Weismann îl privi câteva clipe, apoi ridică din umeri şi se îndreptă spre birou, ducând scaunul de spetează.

— O să mai stăm noi de vorbă pe ches'tia politică, spuse.

— Nu eşti deloc curios să afli cine e persoana? îl întrebă văzându-l că-şi priveşte pe furiş ceasul.

— Care persoană? întrebă Ştefan, nedumerit şi puţin sperjat, parcă s-ar fi trezit din somn.