— Nu ştiu ce să-ţi dau, îi spuse. încearcă o pijama de-a mea...
Apoi a stins lumina şi Biriş s-a dezbrăcat ca în vis, fără să înţeleagă ce face. Haina de la pijamaua Cătălinei îi era destul de strâmtă, dar totuşi a îmbrăcat-o. Nervos, tremurând, s-a băgat şi el în pat.
— O să fim cuminţi, i-a spus Cătălina.
Biriş a întins braţul şi a găsit-o, foarte aproape de el, fierbinte.
Dimineaţa, oraşul era îngropat sub zăpadă. Se treziseră amândoi deodată şi Cătălina îi zâmbi. Apoi sări din pat şi se duse să pregătească ceaiul. Biriş îşi trecu palma pe obraz şi i se păru că barba îi crescuse mai aspră ca de obicei. Apoi îşi duse amândouă mâinile în creştetul capului, silindu-se să-şi potrivească ultimele şuviţe care-i mai rămăseseră, presându-le apăsat. Se simţea foarte urât, îmbătrânit, şi-l cuprinse deodată deznădejdea. întinse mâna spre pachetul Cătălinei şi-şi aprinse repede o ţigară. O fuma cu grijă, neînghiţind fumul, nu cumva să se înece şi să-l apuce accesul de tuse. Curând se întoarse Cătălina şi, trăgând măsuţa lângă pat, aşeză ceainicul şi cele două
ceşti. îi întâlni ochii şi-i zâmbi. Un zâmbet pe care nu-l putea descifra, pe care nu ştia cum să-l înţeleagă.
Cătălina se vârî în pat lângă el, şi-şi băură amândoi ceaiul, aproape fără să-şi vorbească.
S-a întors acasă aproape de amiază. Doamna Porumbache îl aştepta speriată la fereastră. Nu dormise toată
noaptea de frică.
— M-a arestat o patrulă, îi spuse Biriş, şi m-au dus la comisariat. Nu aveam nici un act de identitate la mine...
Apoi se închise în odaia lui, se trânti în pat şi rămase aşa mult timp, privind tavanul, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Dar nu înţelese nici după ce mai petrecuse o seară în garsoniera Cătălinei şi se întoarse târziu
acasă, aproape de miezul nopţii. Nu înţelese nici în zilele următoare. O cuprindea în braţe îndată ce-i deschidea uşa, şi ea îi înapoia sărutările, zâmbindu-i. Apoi începea s-o dezbrace, pripit, tremurând. Aproape nu-şi vorbeau. Când nu erau în pa^ unul lângă altul, nu ştiau ce să facă şi se priveau lung, zâmbindu-şi. Odată, văzându-l pe gânduri, Cătălina îi luă mâna şi-i şopti.
— Să nu te gândeşti... Aşa a fost să se întâmple...
De fapt, nu se gândea la nimic. Rămăsese doar cu privirile în gol, fără gânduri.
— Să nu-ţi pară rău, i-a spus altădată Cătălina. Noi nu avem nici o vină... Continua să-i vorbească de Băleanu, dar pe un alt ton, ca şi cum ar fi fost
vorba de un dispărut venerabil sau de un sfânt. îi spunea că, la Casa mutilaţilor, era singurul care se acomodase cu noul regim şi nu se plângea niciodată.
— Evident, a ghicit din prima zi, adăugă zâmbind. M-a întrebat de cum i-am dat mâna: „Biriş a dormit azi-noapte la tine?" „Da, i-am spus. L-am oprit din cauza viscolului..."
— Trebuia să-i spui adevărul, o întrerupse Biriş.
— A înţeles. Şi apoi a schimbat repede vorba, a vorbit de alte lucruri... Când s-a trezit, pe la mijlocul lui februarie, şi a început să înţeleagă că
trăia de câteva săptămâni viaţa pe care o jinduise cu atâţia ani în urmă, se obişnuise deja cu beatitudinea.
întâmplarea i se părea firească. într-o zi s-a dus s-o avertizese pe doamna Porumbache.
— Dacă am să mai lipsesc vreodată noaptea de acasă, să nu-ţi fie frica. Să ştii că am dormit la Cătălina.
— Petrică, maică! strigă doamna Porumbache prinzându-şi mâinile.
— Nu-ţi fie teamă; nu se va întâmpla nimic. Cătălina iubeşte pe logodnicul ei, colonelul Băleanu. Cu mine se culcă din prietenie. Nu mă iubeşte. Poate că se culcă chiar din milă. Dumneata ce crezi? o întrebă ridicând brusc privirile.
— Petrică! exclamă dramatic doamna Porumbache.
— Aşa a fost să se întâmple, continuă el cu tristeţe. Nu e vina noastră. Noi suntem nişte păcătoşi. Irina, Băleanu şi alţii ca ei sunt sfinţi. Noi trăim în păcat; adică, mai precis, eu trăiesc în păcat. Cătălina s-a culcat cu mine din milă, din caritate creştinească. Probabil că şi-a spus: „Trebuie să cedez într-o zi nefericitului ăsta care-şi ratează
viaţa din cauza mea..." Şi-a luat asupra ei păcatul, ca să mă scape pe mine. Nu crezi?
— Petrică, iar ţi-a făcut farmece! strigă doamna Porumbache frângându-şi mâinile. Târfa asta are să te dea gata.
Are să te bage în mormânt!...
— N-avea dumneata grijă, o întrerupse Biriş. Acum c-am cunoscut-o şi P-asta, vreau să trăiesc. Vreau să văd ce se mai poate întâmpla, sau, cum ar spune Bibicescu, vreau să văd încotro se-ndreaptă Istoria!...
— Cu ce te-o fi fermecat, măiculiţă?! exclamă din nou doamna Porumbache. Biriş ridică din umeri şi se îndreptă
agale spre uşă.
MIRCEA ELIADE
382
383
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Dacă-ţi spun că a făcut-o din caritate creştinească! Ea iubeşte pe Băleanu. Destinul Cătălinei a fost să
întâlnească şi să se îndrăgostească tot de oameni mari. Ani de-a rândul a fost cu Bibicescu, geniul pustiu. Acum, iubeşte un sfânt, un orb, erou de război... Păcătosul adevărat, eu sunt. Probabil că într-o zi va trebui să plătesc toate păcatele acestea, adăugă din prag închizând uşa în urma lui.
Curând după aceea, Cătălina a fost angajată la Teatrul Mic şi Biriş îşi schimbă din nou programul. Au început să
se întâlnească după-amiezile şi uneori venea s-o ia de la teatru şi petreceau noaptea împreună. Cătălina continua, totuşi, să-l viziteze pe Băleanu în fiecare dimineaţă.
