MIRCEA ELIADE

472

473

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Eu ştiu ce voiai să-mi spui. Voiai să schimbi vorba. Te cunosc... îndată ce rostesc numele lui Vidrighin, încerci să schimbi vorba. Dar n-ai dreptate. E un om care te apreciază, te admiră chiar foarte mult... Numai că, de data aceasta, nu era vorba de el, nici de prietenii lui. Aseară, când eram cu ei, am întâlnit o persoană care te cunoaşte. Zicea chiar că te cunoaşte foarte bine...

— Dacă mă laşi să termin, începu Ştefan, am să te ascult cu cea mai mare plăcere. Pentru că, ce voiam eu să-ţi spun, e ceva foarte important pentru mine. Şi dumitale îţi place filosofia, dumneata ai să mă înţelegi.

Weismann clătină, de câteva ori, împăciuitor, din cap, şi-şi apropie ceaşca de buze. îi trebuise oarecare timp, dar se învăţase cu Ştefan, cu obsesiile şi slăbiciunile lui. Ştia că Ştefan avea nevoie de el ca să se asculte gândind.

Cineva i-ar fi spus la Bucureşti, poate numai în glumă, că el, Weismann, are pasiunea filosof iei. — Dumitale, conu' Mişu, îţi place filosofia! îi spusese Ştefan, chiar în seara sosirii lui la Paris. Totul începuse de-atunci, din seara de 20 august, în acea dimineaţă, ridicând receptorul, auzise o voce care i se păruse cunoscută întrebând de numele lui, apoi auzise: — Aici e Ştefan Vizirul... Un ceas în urmă, Ştefan suna la uşă. Avea două mici valize.

— Vin de la Praga, îi spuse. Vin direct de la aerodrom. în noaptea asta n-aş voi să mă duc la hotel. Pot rămâne la dumneata?

Părea obosit şi partea de jos a feţei îi tremura uşor în timp ce vorbea, parcă ar fi suferit de un tic nervos.

— Bineînţeles că poţi rămâne. Ai odaia lui Dan. Dar cum ai dat de mine? îl întrebă Weismann ajutându-l să-şi ducă valizele.

— Am să-ţi povestesc îndată. Aş vrea acum să mă schimb. Am o cursă urgentă de făcut...

Se închise în odaia de baie cu amândouă valizele şi ieşise după o jumătate de ceas, gata de plecare, cu una din valize în mână.

— Cred că am să pot găsi un taxi, spuse îndreptându-se spre uşă.

— Vin eu cu dumneata şi-ţi arăt...

— Nu te deranja, îl întrerupse Ştefan. Cunosc bine Parisul, mi-am făcut doctoratul aici... Cred că am zărit staţia lângă metrou...

îi strânse mâna şi coborî repede scările, cu valiza în mână. Se întoarse după două ceasuri. Weismann îl aşteptase pe balcon şi, văzându-l coborând din taxi fără valiză, zâmbi. Apoi, în vârful picioarelor, trecu în birou.

întâlnindu-şi capul în oglindă, izbucni într-un râs scurt, pe care şi-l şterse repede cu palma, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l surprindă cineva. — îmi place! şopti Weismann. îmi place de el că e discret...

— Cunoşteam adresa dumitale de la Bucureşti, începu Ştefan. Nu e nici un secret. O ştie toată lumea, toţi prietenii dumitale, vreau să spun, şi sunt numeroşi. Dar sunt vreo şase telefoane pe adresa aceasta. Am încercat şi, cu

puţin noroc, la al treilea telefon mi-ai răspuns dumneata. Am o sumă de noutăţi să-ţi spun, adăugă.

în după-amiaza aceea i-a povestit tot felul de întâmplări din Bucureşti, i-a vorbit mai ales de Dan Bibicescu, de tot ce ştia de la Biriş despre moartea lui. Dar evita, parcă cu mare grijă, orice aluzie politică. Târziu, Weismann înţelese că dacă vrea să afle ceva, trebuia să-i pună întrebări precise. Ştefan răspundea însă evaziv.

— Eram în misiune la Praga, îi spuse în cele din urmă. Am profitat de o ocazie şi m-am suit în avion.

Apoi îl privi zâmbind. Weismann îi întoarse zâmbetul clipind cu înţeles din ochi.

— Nu vreau să te descos, insistă el, dar dumneata ai venit cu un anumit scop...

— Am să-ţi povestesc mai târziu. Am multe să-ţi povestesc...

Seara, Weismann îl invită la un restaurant din Passy. Târziu, emoţionat pe neaşteptate, Ştefan îi puse mâna pe umăr.

— Pentru că'mi-ai arătat atâta încredere, vreau să-ţi destăinuiesc de ce-am fugit. Am să te rog, însă...

— Fii fără grijă, îl întrerupse Weismann. Tot ce-mi spui, rămâne numai între noi. Mormânt.

Ştefan oftă, trecându-şi mâna pe frunte.

— Dragă domnule Weismann, dumneata n-ai de unde să ştii. N-o ştie decât Biriş. Eu iubesc de mulţi ani o fată, Ileana. Ileana Sideri. N-am mai văzut-o de aproape şase ani. Ştiu că trăieşte ascunsă undeva şi am venit s-o caut.

Apoi tăcuse, aşteptând să se îndepărteze chelnerul.

— Dumneata cunoşti atâta lume, reîncepu coborând glasul. Poate auzi de ea. O cheamă Ileana, Ileana Sideri.

începu să i-o descrie, cu un glas tainic, înfierbântat, oprindu-se asupra celor mai mici amănunte: gestul ei de a-şi trece băieţeşte mâna prin păr, privirile ei, culorile rochiilor ei de vară. Dar deodată, fără motiv, se tulbură şi îi apucă din nou braţul. îl privi lung, cu o neaşteptată căldură.

— Coane Mişu, dumitale îţi place filosofia şi te interesează problemele sufletului omenesc, pot vorbi deci deschis cu dumneata...

Weismann îşi plecă puţin capul spre el, pregătindu-se să-l asculte.

— Dumneata ştii că unul din lucrurile cele mai greu de înţeles este faptul că omul poate uita chiar şi acele întâmplări şi revelaţii de care atârnă fericirea sau mântuirea lui. Cum poate avea loc o asemenea amnezie, încă

nu înţeleg. Dar capacitatea asta de a uita esenţialul explică în bună parte neputinţa creştinismului de a schimba oamenii, într-un cuvânt de a-i mântui.

Weismann îl privea în ochi, gânditor.

MIRCEA ELIADE

474

— Unde vrei să ajungi? îl întrebă el deodată.

— în fond, creştinismul ne-a revelat secretul mântuirii noastre, continuă Ştefan, şi cu toate acestea aproape nimeni dintre noi nu-şi mai aminteşte în ce constă acest secret. L-am uitat, aşa cum uităm o seamă de alte nenumărate lucruri care meritau cu adevărat să fie uitate.

— E adevărat, uităm, spuse Weismann. Dar nu înţeleg unde vrei să ajungi...

— Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine, îl întrerupse Ştefan. Sunt lucruri importante pe care le-am uitat. Ani de-a rândul mi-am amintit până în cele mai mici amănunte rochiile, gesturile şi cuvintele Ilenei. îmi închipuiam că, orice s-ar mai putea întâmpla cu mine de aici înainte, niciodată nu le voi mai putea uita. îmi făceam iluzii.

Am început să le uit, să le confund. M-am trezit într-o bună zi că le uitasem. Confundam două convorbiri care avuseseră loc la un mare interval de timp: cea dintâi, la restaurant, în vara 1936, cealaltă la Bussaco, în noaptea de revelion, 1941. De-abia azi-noapte, în avion, mi le-am adus din nou aminte... Poate pentru că eram emoţionat, adăugă el coborând puţin glasul, şi-mi era frică. Până nu m-am văzut la cinci sute de kilometri de Praga, mi-a fost frică...

— Cred şi eu, făcu Weismann apropiindu-se confidenţial de el, riscai să te doboare avioanele ruseşti de vânătoare... Ia spune, cum a fost? îl întrebă privindu-l nerăbdător în ochi.

— Mi-am dat deodată seama că făceam o confuzie. Atunci, pe loc, descoperirea aceasta m-a bucurat: parcă aş fi regăsit un obiect preţios pe care l-aş fi rătăcit de mult. Dar un ceas mai târziu, mi-am dat seama cât e de grav.

Asta înseamnă că timpul poate roade şi mistui nu numai amintirea întâmplărilor pe care chiar el le-a zămislit, amintirea evenimentelor născute din Timp şi, ca atare, condamnate să se risipească şi să se uite prin însăşi trecerea Timpului; asta înseamnă că Timpul poate ataca chiar revelaţiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul şi, în cele din urmă, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare. E foarte grav, iubite coane Mişu. Dacă lucrul acesta e adevărat, adversarii noştri, ai dumitale şi ai mei, au dreptate, şi într-o zi toată lumea va fi a lor...

— Te înşeli! îl întrerupse Weismann. E imposibil! Au pierdut partida!...

— ... Căci pentru ei, continuă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, omul nu poate cunoaşte nimic altceva decât Istoria; într-un cuvânt, nu poate cunoaşte decât ceea ce uită, îşi reaminteşte şi uită din nou din tot ce s-a întâmplat în viaţa umanităţii...