— Persoana pe care am întâlnit-o aseară, când am fost cu prietenii la Vidrighin. Spunea că te cunoaşte bine...

Ştefan ridică brusc fruntea.

— Nu, nu e cine te gândeşti dumneata. E altcineva. O femeie foarte frumoasă. Te cunoaşte bine. Şi ar vrea să te reîntâlnească, să-ţi vorbească...

— Să poftească. O primim cu plăcere... Weismann îl privea zâmbind.

— Vreau să văd cât timp poţi rezista fără să mă descoşi, spuse.

— Nu mult, pentru că n-o să am timp. Azi ies foarte devreme.

— Te duci cumva la Luvru? îl întrebă Weismann şi începu să râdă foarte bine dispus.

Ştefan nu-i răspunse. Câtva timp, tăcură amândoi.

— într-adevăr, nu eşti curios? Pentru că, te avertizez, e vorba de cineva foarte important...

— Să poftească, spuse Ştefan ridicându-se. Dar acum am să te rog să mă scuzi. Trebuie s-o şterg...

îi întinse mâna şi se îndreptă spre uşă.

— Eşti formidabil! exclamă Weismann cu o urmă de regret în glas. Dar e şi vina mea, adăugă apropiindu-se şi bătându-l pe spate. Am ales prost momentul. Nu trebuia să-ţi spun acum. Nu ştiam că pleci atât de devreme...

MIRCEA ELIADE

478

Ieşi pe balcon să vadă în ce direcţie apucă Ştefan. „Are dreptate Vidrighin, îşi spuse. E un om ciudat. Dar şi eu am destulă răbdare. Până la urmă, tot aflu eu..."

îşi spunea asta de câteva săptămâni, de când, într-o dimineaţă ploioasă, îl ascultase vorbind, ca de obicei, despre Ileana şi despre Istorie.

— Mistificarea ar fi să cred că aş putea face ceva cu adevărat util în lume, în istorie, fără a o fi găsit pe Ileana, spunea. Nu numai că n-aş putea face nimic, dar aş crea confuzii. Ruptura mea interioară s-ar răsfrânge asupra lumii întregi...

Simţea că n-are să-l mai poată asculta mult, când îl auzi.

— Multă vreme n-am înţeles că, cel puţin în parte, seceta de acum un an se datora şi faptului că eram un om dezechilibrat, că nu o căutasem pe Ileana.

Rostise ultimele cuvinte cu oarecare teamă, coborând glasul. Weismann nu se mai putu abţine.

— Dumneata îţi baţi joc de mine, îi spuse zâmbind.

— Vorbesc cât se poate de serios, reluă Ştefan. Bursuc a înţeles asta înaintea mea. Mi-a spus că eram şi eu vinovat de secetă pentru că aveam mâinile pătate de sânge.

— Bursuc e un escroc! întrerupse Weismann. Escroc şi trădător.

— Dar în cazul meu a văzut just. Seceta din Moldova era în parte consecinţa secetei noastre sufleteşti. Era întocmai ca şi seceta din legenda Regelui Pescar. Până n-a venit Parsifal să pună întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă: „Unde este Graalul?" — seceta a continuat şi Regele Pescar nu s-a putut înzdrăveni.

Dacă aş fi ştiut şi eu să pun întrebarea justă, poate că seceta ar fi încetat. Dar nu ştiam care este adevărata întrebare şi nu ştiu nici acum... Sper că am s-o ghicesc după ce o voi regăsi pe Ileana...

Weismann îl privea cu atenţie, sorbind la răstimpuri din cafea.

— Ascultă-mă, că am să-ti spun o mare taină, continuă Ştefan apropiindu-se şi punându-i mâna pe umăr. In fundul sufletului, simt că de tot ce se întâmplă azi în lume sunt şi eu răspunzător. Dacă aş fi căutat-o pe Ileana, poate că măcar unul din lucrurile teribile care s-au întâmplat în lume nu s-ar fi întâmplat...

— îţi baţi joc de mine, dar eu tot nu mă supăr pentru că mi-eşti simpatic, repetă zâmbind Weismann.

— Am început să înţeleg când mi-a povestit Biriş o legendă cu un înţelept chinez...

Weismann ridică brusc capul şi-l privi în ochi.

— îmi place de dumneata..., începu el. Dar Ştefan nu-i lăsă timp să continue.

— în clipa când îl ascultam pe Biriş, reluă el repede, am început să înţeleg. De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă; sunt un ins dezaxat, fără centru.

Probabil că mai

479

NOAPTEA DE SÂNZIENE

sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie, noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?

îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze, intimidat deodată. Weismann îşi terminase cafeaua. Cu un gest hotărât, aşeză ceaşca pe tavă.

— Aş vrea să vorbesc serios cu dumneata, începu el. Eu înţeleg foarte bine că eşti discret şi prudent. Deşi m-aş fi aşteptat să-mi spui măcar dacă le-ai făcut o surpriză la Praga, dacă ai putut trece şi ceva documente importante...

Nu ţi-aş fi cerut să-mi spui ce fel de documente: doar atât: o aluzie ca să mă pot bucura că le-ai jucat festa... Eu ştiu mai multe despre dumneata decât îţi închipui. M-aş fi aşteptat să-mi spui măcar ce crezi despre Bursuc. Ştiu că e un escroc, că joacă un joc dublu. Dar aş fi vrut să ştiu cu cine lucrează el din partea noastră. E foarte important să ţinem contactul cu el, dar trebuie să ştim precis prin cine. Ai auzit de unul Pantelimon? Se pare că

Bursuc lucrează cu unul, Pantelimon, care spune că e de partea noastră. Ai auzit de el?

Ştefan zâmbi încurcat.

— Am auzit, dar nu-ţi pot spune cine e... Nu ştiu nici eu.

— E foarte important, continuă Weismann coborând glasul. Omul care trebuie să-l treacă pe Biriş, a făcut legătura cu Pantelimon. Trebuie să aflăm cine e acest Pantelimon...

Ştefan ridică din umeri.

— O să aflăm într-o zi, spuse el târziu. Deocamdată, trebuie s-o găsesc pe Ileana. Bănuiesc unde e: e în Elveţia, la Valkiria. Dar nu-mi dau viza elveţiană. Am fost la consulat. Mi-au spus că nu-mi dau viza pe paşaportul românesc.

„Vasăzică ştie şi el de Pantelimon, dar nu vrea să spună, reflectă Weismann. Poate n-are încredere în mine, sau e peste măsură de discret. Dar nu-i nimic, până la urmă tot aflu eu..."

încercase, de-atunci, alte stratageme. îl lăsa să vorbească, şi apoi, brusc, îi punea câte o întrebare fără nici o legătură cu cele povestite de Ştefan, şi-l privea pe furiş, să vadă cum reacţionează. I-ar fi plăcut să poată face mai mult; i-ar fi plăcut, bunăoară, să-l poată urmări, să afle cu cine se întâlneşte. Dar trebuia să plece în fiecare dimineaţă de-acasă, şi aproape întotdeauna înaintea lui Ştefan. Ar fi vrut să ştie cine îi telefonează şi ce-şi vorbesc. Odată se reîntoarse din drum şi găsise uşa încuiată cu zăvorul. O deschise cu mare atenţie, ca să nu facă

zgomot, şi intră în coridor în vârful picioarelor. Ştefan vorbea la telefon. — Bine, spunea el. Bine. Am să vin...

Weismann începu să calce cu paşi grei, tuşi de câteva ori şi intră în birou.

— Cine era? întrebă cu un aer indiferent.