Câtva timp tăcu, încurcat. Deodată sări în picioare şi-i întinse mâna.
— Iartă-mă, îi spuse în şoaptă. Sunt cu adevărat nebun. Nu trebuia să-ţi spun. E un gând absurd, criminal, care mă obsedează de câtva timp şi mă torturează până la demenţă. Dar te rog să mă crezi că n-am iubit-o, cu
adevărat, decât pe Ioana. Dacă aş fi fost sigur că, sinucigându-mă, aş fi întâlnit-o, m-aş fi sinucis de mult. Dar mi-e teamă că de-abia atunci aş pierde-o, că aş pierde-o pentru totdeauna. Mi-e teamă că are dreptate creştinismul condamnând sinuciderea ca păcatul prin excelenţă al deznădejdii. Mi-e teamă mai ales de Răzvan.
Mi-e foarte dor de Răzvan. De multe ori i-am simţit în jurul meu, dar îndeosebi îl simt pe Răzvan. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi-a fost teamă să nu-i pierd, sinucigându-mă. Mi-e indiferent ce se spune, că sinuciderea este soluţia laşilor, şi celelalte. Nu formulele acestea m-au împiedicat. Dar mi-a fost teamă să nu-i pierd...
De câteva zile se aştepta deznodământul. Berlinul fusese cucerit de trupele sovietice, se anunţase moartea lui Hitler, iar în seara aceea circulau tot felul de zvonuri fantastice în legătură cu Himmler şi amiralul Doenitz.
Oraşul îşi recăpătase înfrigurarea marilor zile. Oamenii începeau din nou să spere. Dacă războiul se termină, ruşii se vor retrage din România şi guvernul Groza, impus la 6 martie de Vîşinsky, va cădea automat.
38'.»
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Vă înşelaţi! strigase Bursuc la cafenea. Voi veţi fi lichidaţi! Voi, anglofilii si americanofilii. N-o să mai acceptăm să ne furaţi de data aceasta roadele victoriei...
Biriş îl auzise din uşă şi ieşi repede. Se simţea extrem de surescitat. Pe drum, cumpără toate ediţiile speciale.
Urcă la Cătălina şi sună de mai multe ori. în cele din urmă se resemna şi începu s-o aştepte pe scări. Când văzu că se apropie ceasul opt, plecă după ea la teatru. Nu era nici acolo; dar cum nu juca în seara aceea, nu era aşteptată. Se reîntoarse la garsonieră şi sună din nou. După un sfert de ceas îşi pierdu răbdarea şi plecă spre casă.
A doua zi avea ore la liceu până la prânz. Când se întoarse, doamna Porumbache îi spuse că l-a căutat Mişu Weismann. Venise cu o maşină şi îi lăsase un bilet pe birou. Prudent, Weismann lipise plicul. „Vino imediat la Spitalul Colţea, îi scria. Cătălina a avut un accident. Nu e grav."
O găsi cu oarecare greutate. Petrecuse noaptea într-o sală comună şi doar cu puţin timp înainte i se găsise o cameră cu două paturi. Era foarte palidă.
— Nu te speria, îi şopti. Nu e nimic grav. M-a zvârlit un camion pe trotuar şi mi s-au deplasat nişte vertebre. E
plicticos că trebuie să stau acum în ghips... Mă doare groaznic capul, adăugă ea încercând să zâmbească. Am căzut...
Ridică braţul şi-i arătă locul unde o doare, la moalele capului.
— L-ai întâlnit pe Dan? îl întrebă ea. Cine ţi-a spus?
— Mi-a lăsat conu' Mişu un bilet, azi-dimineaţă.
— E mai bine că nu l-ai întâlnit pe Dan, spuse ea şi-şi închise pleoapele. Dă-mi mâna, adăugă zâmbind.
— Ştii că a capitulat Germania. A dat Dumnezeu şi s-a terminat. Cătălina deschise ochii şi-l privi. îi strânse mai puternic mâna între mâinile
ei.
— Probabil că din cauza asta..., începu, dar se întrerupse brusc. Camionul, vreau să spun. Şoferul era beat...
Apoi intră infirmiera.
— Dă-mi te rog ceva. Mă doare groaznic capul.
— Are să vină acum doctorul. O să vă facem o nouă radiografie. Cătălina închise din nou ochii. Biriş observă
două mici lacrimi
prelingându-se printre gene, şi se tulbură.
— Ţi-au pus deja ghipsul? o întrebă. Cătălina făcu un semn imperceptibil.
— Provizoriu, şopti ea. Cred că au să-mi facă operaţie...
Biriş simţi cum i se goleşte inima de sânge şi rămase câteva clipe fără gânduri, speriat. Apoi trebui să plece. în curtea spitalului îl întâlni pe Mişu Weismann.
MIRCEA ELIADE
390
— Nu mai poţi intra, îi spuse. Au venit doctorii; îi fac un consult. Ce s-a întâmplat exact? întrebă după o clipă
aprinzându-şi tremurând o ţigară.
Mişu Weismann începu să-şi caute încurcat batista. O găsi şi se şterse pe faţă, pe mâini.
— A răsturnat-o un camion rusesc, vorbi el în cele din urmă. A avut un noroc extraordinar că n-a căzut sub roţi.
A zvârlit-o pe bordura trotuarului.
Unele clădiri arboraseră steagurile Aliaţilor şi strada era destul de animată, dar parcă se ghicea deja o uşoară
oboseală amestecată cu decepţie. Aşteptarea se prelungise prea mult. Anunţul oficial al capitulării venise prea târziu.
— Mi-au telefonat azi-dimineaţă de la spital, continuă Weismann. Telefonaseră întâi lui Dan, azi-noapte, dar nu era acasă...
