— Te rog, sună infirmiera, spuse deodată Cătălina, să-mi dea ceva că nu mai pot...
Veni doctorul şi trebuiră să plece cu toţi. — E din cauza oboselii, spuse doctorul. Se vor interzice vizitele câteva zile. Pe coridor, Biriş nu ştia cum să-şi ia rămas-bun de la Băleanu. Merse câtva timp alături de el, apoi îi spuse deodată, întinzându-i mâna, — La revedere, domnule colonel.
Câteva zile trecuse zadarnic pe la spital. „Doarme mereu, îi spunea infirmiera; se odihneşte." A patra zi, Biriş
ceru să-l vadă pe doctor. îl primi într-un mic birou de lângă camera de gardă. Părea preocupat, plictisit.
— S-au ivit unele complicaţii, îi spuse. A avut o hemoragie internă pe care n-am putut-o identifica de la început... Nu e grav, adăugă el repede văzând că Biriş păleşte. Numai că n-o s-o puteţi vedea atât de curând...
Venea de-atunci de două ori pe zi, să afle veşti. O dată i-a dat voie să intre, numai pentru câteva minute. Cătălina dormea adânc. Era foarte palidă şi părea schimbată. I se tăiase părul până la jumătatea craniului, când i se făcuse trepanaţia. Biriş se apropie de ea în vârful picioarelor şi o privi, stăpânindu-şi anevoie emoţia. Apoi se plecă şi-i sărută mâna, întinsă moale alături de trup.
MIRCEA ELIADE
394
395
NOAPTEA DE SÂNZIENE
într-o seară, două săptămâni de la accident, se afla la masă. Doamna Porumbache tocmai i se plângea de scumpete când auzi că bate cineva la uşă. Alergă speriat să deschidă. Era Mişu Weismann.
— Vino repede, îi spuse. Mi-a telefonat de la spital că a murit Cătălina. Dar în clipa următoare trecu pragul şi avu timp să-l prindă în braţe. Biriş
îl privise lung, clătinându-se, şi apoi se prăbuşi moale, ca şi cum s-ar fi rupt de la mijloc.
Când se trezi, îi văzu pe toţi în jurul lui şi închise repede ochii. Apoi îi auzi şoptind şi le recunoscu pe rând vocile. Atunci deschise ochii şi-i făcu semn lui Ştefan să se apropie.
— Dă-i afară, îi şopti. Roagă-i să plece.
— Cine să plece?
— Aş vrea să rămân singur. Ştefan îl privi lung.
— Nu e nimeni. Coana Viorica e la bucătărie. Suntem numai noi doi, singuri.
Biriş închise din nou ochii. O muscă i se aşeză pe frunte şi scutură capul. Simţi o durere surdă, parcă i-ar fi strivit cineva creierii, şi gemu.
— Unde au plecat ceilalţi? Câteva clipe, Ştefan şovăi, încurcat.
— Azi n-au mai fost pe aici. Are să vină Irina, diseară.
— în fond era de aşteptat, începu deodată Biriş cu o voce neaşteptat de calmă. Eram sigur că se va întâmpla aşa.
De cum am văzut-o la spital, am înţeles că de data aceasta nu mai scapă. Avea expresia ei de la 19 octombrie, avea ochii de la 19 octombrie...
„... Nici ea nu-i poartă decât o singură dată pe an, îşi aminti Ştefan, la 19 octombrie." I se păru că se prăbuşeşte într-un timp fabulos, devenit aproape inimaginabil prin beatitudinile pe care le păstra, şi făcu un efort deznădăjduit să revină la suprafaţă, să se reîntoarcă în prezent.
— Aş vrea să mă duc s-o mai văd o dată, continuă Biriş. Am să-i duc nişte flori de câmp. îmi spunea că i se făcuse dor de câmp. Cred că mai am atâta putere să merg până la spital, mai ales dacă ai să vii şi tu cu mine.
Luăm o maşină...
Ştefan continuă să-l privească aşa cum vorbea, cu ochii închişi, fără nici o mişcare, de teamă să nu-şi clatine capul.
— O să mergem într-una din zilele acestea...
— L-aţi anunţat pe Băleanu? îl întrerupse deodată Biriş.
— Era şi el acolo. Erau toţi, afară de tine şi de Bibicescu. Biriş deschise ochii şi-i căută privirile.
— Unde spuneai că erau toţi? întrebă.
Ştefan şovăi, dar o auzi pe doamna Porumbache ieşind din bucătărie şi spuse repede:
— A fost înmormântată azi-dimineaţă...
— Ah, da... Evident, trebuia să mă gândesc, şopti Biriş.
Doamna Porumbache deschise cu grijă uşa şi intră în vârful picioarelor. Dar întâlni ochii lui Biriş şi nemaiputându-se stăpâni izbucni în plâns.
— Petrişor, maică! începu ea să se tânguiască. Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa! tu zăceai aici şi pe ea o băgau în pământ! O plângeau toţi, şi tu aiurai şi râdeai în somn şi o chemai: Cătălina! Cătălina! îi spuneai că ai s-o plimbi în grădină şi ai s-o acoperi toată cu flori, şi pe ea o coborau în groapă, şi o acopereau cu pământ! Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa!...
De atunci, de câte ori venea Ştefan, doamna Porumbache îl întâmpina lăcrimând şi începea să-i vorbească de Cătălina. Ştefan asculta resemnat, îndreptându-se încet, cu privirile plecate, spre camera lui Biriş. îl găsea întotdeauna citind. De câteva zile se sculase din pat şi citea aşezat pe un scaun lângă fereastră. în lumina tare a începutului de iunie, obrazul căpăta o paloare proaspătă, de adolescent în convalescenţă.
— Aş vrea să te rog ceva, îi spuse într-o zi. Roag-o pe Irina să nu mai vină. Sau, dacă vrea cu orice chip să vină
să mă vadă, să nu încerce să mă consoleze. Nu simt nevoia să fiu consolat. Sunt profesor de filosofie. Am la dispoziţia mea un număr considerabil de formule care mă pot consola...
Se întrerupse, se ridică să pună cartea pe birou, apoi se întoarse şi se aşeză pe scaun.
