503

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— E absurd! spuse. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş habar n-avea cine e Pantelimon. A fost o neghiobie când s-a pronunţat pentru prima dată numele Pantelimon în legătură cu trecerea frontierei. Imbecilul sau nemernicul care a făcut-o, o să aibă pe suflet zeci şi sute de vieţi nevinovate. Pantelimon nu se ocupă de asta.

Asta e treaba altora...

Se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe prin odaie.

— îl cunoşti? întrebă sfios Weismann.

— Nu. Şi sper că nu-l cunoaşte nimeni.

— Sper şi eu, făcu Weismann. Oamenii sunt indiscreţi... Ştefan se opri brusc în faţa lui şi-l privi lung.

— Vara Sfântului Martin, vorbi el deodată. Ce absurd! Tot încerc să-mi aduc aminte de ce-mi spusese odată

Biriş, când abia ne cunoscusem. Dar este extraordinar cum pot uita...

— Era în legătură cu Vara Sfântului Martin? întrebă Weismann.

— Nu cred că era, dar nu sunt sigur. Nu-mi aduc aminte. Era curând după ce-l cunoscusem la Casa Peştera. Era în vara 1936, la Bucureşti. îl întâlnisem pe bulevard, pe seară. îmi aduc aminte că fusese foarte cald în ziua aceea şi, cum nu-l cunoşteam încă bine, mi se păruse că era puţin băut. Dar nu era. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri importante...

— în legătură cu Vara Sfântului Martin? stărui Weismann.

— Mi-e peste putinţă să-mi aduc aminte. Ce absurd!...

începu din nou să se plimbe prin odaie. „Mamă! ce s-a întâmplat într-o Vară a Sfântului Martin?..." „Ce mi-o fi venit s-o întreb pe mama? se trezi el după câteva clipe. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş n-a cunoscut-o. N-a cunoscut nici pe mama lui; sau mi se pare că a cunoscut-o, dar era prea mic când a murit, nu-şi mai amintea nimic de ea."

— Trebuie să-ţi spun ceva, începu Weismann cu oarecare teamă, după ce-şi privise pe furiş ceasul. Are să vină

cineva, trebuie să sosească dintr-un moment într-altul...

„Nu m-am mai gândit de mult la ea, parcă aş fi uitat-o. Nu mă gândesc nici la bătrân. Mi-e frică să-mi amintesc de ei, tot încerc să mă agăţ de ceva viu, de ceva care va fi în viitor... E absurd..."

— Mă asculţi? continuă Weismann. Ţi-am spus că am întâlnit într-o seară, când eram cu prietenii la Vidrighin, o femeie foarte frumoasă, care spunea că te cunoaşte. Ea era doamna Wainwright, fosta domnişoară Zissu, adăugă

după o scurtă ezitare.

— Stella Zissu? întrebă Ştefan oprindu-se în mijlocul încăperii şi întorcând capul spre el.

— Voiam să-ţi fac o surpriză. Dar nu ştiam... Nu aflasem de Biriş... Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, repetă după ce-şi privi încă o dată ceasul.

MIRCEA ELIADE

504

Poate ar fi mai bine să n-o primim. O să-i telefonez mâine şi-am să-i spun că ne-au luat nişte prieteni, cu maşina, de dimineaţă, şi că am avut o pană de motor, că nu ne-am întors decât după miezul nopţii...

— E interesant, spuse Ştefan. S-a măritat, deci.

— A avut noroc, continuă Weismann parcă cu invidie. A luat un milionar. Are apartament la Georges V, are maşină la scară... N-o putem primi, n-are să ne înţeleagă. Ce-i pasă ei de ce ne doare pe noi...

— Era foarte frumoasă, spuse Ştefan aşezându-se pe canapea. Şi a avut noroc.

— Era nerăbdătoare să te vadă. Spunea că te-a cunoscut la Lisabona, că a fost îndrăgostită de dumneata. E foarte indiscretă; a povestit tot. Erau acolo prietenii lui Vidrighin, oameni străini, şi ea le-a povestit tot. Le-a povestit cum te-au dezbrăcat englezii la piele, şi făcea mare haz. Le spunea: „Rămăsese gol, dar e un bărbat bine, are corp frumos..."

— Ar putea să ne spună multe, făcu Ştefan continuând să privească, distrat, desenele covorului. Ştie foarte multe lucruri.

— Eu zic să n-o primim, stărui Weismann. O invităm altă dată. O să vadă că suntem trişti şi o să ne descoase. O

să umple apoi Parisul... Dar, în sfârşit, adăugă el văzând că Ştefan tace, pe gânduri, facem cum vrei dumneata.

Ea vine să te vadă pe dumneata. Spunea, şi erau toţi prietenii lui Vidrighin de faţă, că a fost un mare amor, că erai gata să faci nu ştiu ce nebunie pentru ea, că eraţi să fugiţi amândoi în America... Eu, care ştiu o seamă de lucruri despre dumneata, n-am crezut. Dar ceilalţi, prietenii lui Vidrighin...

— Sunt foarte curios s-o reîntâlnesc, spuse târziu Ştefan, zâmbind. Ne-ar putea fi de mare folos.

— Cum vrei, făcu Weismann privindu-şi încă o dată ceasul. Trebuie să sosească dintr-un minut la altul. Ar fi trebuit chiar să fie aici. Spunea că are să vină pe la patru jumătate, cinci fără un sfert. A cam întârziat...

în noaptea aceea se trezise deodată, cu o neînţeleasă fericire străbătându-i întreaga fiinţă. îşi simţea trupul robust şi odihnit, plesnind de sănătate, aşa cum nu şi-l mai simţise de foarte mulţi ani. Deschisese ochii şi întâlnise întunericul celulei, dar nu-i mai era frică. Sări din pat fără să şovăie, fără să se împleticească, şi chemă, în şoaptă:

— Bârsan! Nu-i răspunse nimeni. „Se odihneşte", înţelese Biriş, şi zâmbi. „Doarme şi el ca oamenii, noaptea."

Apoi îşi aminti brusc de mesaj, şi începu să tremure, emoţionat. S-ar putea să nu fie nimeni prin apropiere, şi-l va

uita din nou. Se îndreptă bâjbâind, cu mâinile întinse prin întuneric, spre poartă. Când se trezise, ştiu că de aceea se trezeşte: ca să spună şi celorlalţi, celor care vor rămâne, ceea ce i se îngăduise să înţeleagă, nu ştia nici el prin ce împrejurări şi ajutat de cine. Dar înţelesese tot, şi totul

505

NOAPTEA DE SÂNZIENE

era de o teribilă simplitate. îi era ruşine că nu înţelesese mai curând. Era tocmai aşa cum trebuia să fie. Ar fi trebuit să înţeleagă şi copiii.

întâlni cu palmele zidul rece, muced, al celulei şi începu să bâjbâie, când la dreapta, când la stânga. Era întocmai aşa cum trebuia să fie: la un moment dat, vaporul se opreşte, se întinde o punte şi, trecând puntea, cobori. De-abia când pui piciorul pe uscat, îţi dai seama că până în clipa aceea călătoriseşi întruna, că nu te opriseşi niciodată pe loc, că nici nu puteai să-ţi închipui ce înseamnă să stai pe loc. în clipa când atingi pământul şi te-ai oprit, toată viaţa şi a celorlalţi, tot ce ţi se întâmplase până atunci, ţi se arată aşa cum au fost ele cu adevărat, nu cum ţi se păruse ţie că sunt. Bâjbâia mereu prin întuneric fără să întâlnească fierul umed al porţii, şi atunci se hotărî să înconjure odaia, ţinându-se lipit de perete. Simţea cum îi bate inima, cum gâlgâie viaţa în trupul lui, şi euforia aceasta începu să-l tulbure. „Trebuie să mă grăbesc, nu cumva să uit. Bârsane!", şopti el din nou, de câteva ori, apoi se opri să asculte. Nu auzea decât bătaia inimii şi răsuflarea lui puţin pripită, ca şi cum s-ar fi oprit chiar atunci după o fugă lungă. Dacă ar fi fost Bârsan aici, i-ar fi spus lui. El ar fi repetat-o a doua zi lui Duma, sau copiilor lui. Are cinci copii. Ar fi aflat-o oamenii, cei care rămân aici, şi viaţa lor ar fi început de la capăt, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară.

Târziu, Biriş se opri, neîndrăznind să se sperie. I se păru că visează. I se păru că bâjbâia de mult prin întuneric, ocolind pereţii celulei şi că ar fi trebuit să ajungă la poartă. Nu s-ar fi putut înşela, poarta era de fier, era umedă, rece, ar fi trebuit s-o simtă sub degete. Odată ajuns la poartă, ar fi început să bată cu pumnii, până ce s-ar fi deşteptat gardianul de pe coridor. I-ar fi spus lui întâi, i-ar fi spus cât se poate de succint, şi în cuvinte cât mai simple, ca să poată înţelege şi el. I-ar fi spus apoi că vrea să facă declaraţii şi, în gând, aşteptându-l să se întoarcă

cu Bârsan, ar fi repetat întruna acelaşi lucru, ca să nu uite mesajul. Simţi cum i se accelerează bătăile inimii şi porni din nou, de astă dată grăbind paşii, ţinând doar o mână lipită de zid şi cu cealaltă, mişcând-o întruna, spintecând întunericul din jurul lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă să se lovească de ceva, de cineva. Dacă nu găseşte poarta, ar putea uita. Este copilăresc de simplu, dar ar putea să uite, dintr-o clipă într-alta. Se opri din nou, şi încerju să bată cu amândoi pumnii în zid. îşi dădu însă îndată seama că e inutil. în piatra rece, mucegăită, pumnii se opreau fără zgomot, ca şi cum ar fi lovit în nisip. îl apucă atunci panica şi, depărtându-se repede de zid, se îndreptă la întâmplare spre mijlocul celulei. începu să strige: — Bârsan!... Tăcu, speriat de puterea strigătului, infinit mai puternic decât şi-l închipuise. „Trebuie să predau mesajul, cât mai e timp", se trezi gândind. Strigă din nou, de mai multe ori, asurzit de propria lui voce, parcă multiplicată la infinit de infinite ecouri, îşi duse amândouă mâinile la urechi. „M-au închis într-o altă celulă, îşi spuse atunci — şi i se făcu frică.

O celulă specială, fără poartă de fier, fără nici o

M1RCEA ELIADE

506

ieşire. M-au închis aici pe când dormeam, mi-au coborât probabil patul printr-un aparat special, trecându-l printr-o deschizătură a tavanului, printr-o trapă care se închide apoi ermetic, şi prin care nu poate pătrunde nici un zgomot. Sunt închis ca într-un cavou. M-au închis aici de viu, parcă ar fi ştiut că o să mi se încredinţeze un mesaj."

Rămase nemişcat, ascultând, cu braţele căzându-i moale, obosite, de-a lungul trupului. Simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Viaţa lui ar fi putut avea un rost, o împlinire — şi l-au împiedicat. Avea de spus ceva, foarte important, singurul lucru care trebuia spus. Toate celelalte, filosofie, şi politică, şi iubire, erau jocuri de copii. îşi cheltuise viaţa jucându-se. Toţi şi-o cheltuiseră la fel, fără excepţie. Numai ce aflase el în noaptea asta merita să