nu-ţi place de nici unul dintre noi. Ce-ai de gând să faci, atunci? Dacă Dumnezeu a vrut să rămâi cu noi, trebuie să-ţi cauţi mângâierea aici şi să ne iubeşti pe noi.
— Care voi? o întrerupse el. Cine sunteţi voi?
— Noi, cei vii. Tu nu vrei să mai trăieşti cu noi. Tu te-ai lăsat furat în altă parte. Dar aceasta nu înseamnă viaţă, asta e numai o nălucire a ta. împăratul nu mai poate învia. împăratul este acum cu Ioana şi Răzvan...
îşi stinse ţigara în scrumieră şi-şi ridică apoi ochii asupra Irinei. O privi câteva clipe fără expresie, aşa cum ar fi privit un obiect banal şi familiar.
— îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, începu el deodată, dar pentru mine moartea e o problemă serioasă. N-am îndrăznit s-o discut până acum nici măcar cu Biriş, deşi el nu se sfieşte să-mi amintească mereu că e profesor de filosofic De ce-aş discuta-o atunci cu tine?
— Faci păcat, spuse Irina. Eu nu mă pricep să-ţi spun mai mult, dar faci păcat.
— E oare atât de grav că mă gândesc încă la Ioana? E într-adevăr un păcat atât de mare?
Irina ridică încet fruntea şi-şi pironi din nou privirile în ochii lui. O clipă, figura i se lumină.
— Ţi-am spus că pentru Ioana nu mai poţi face nimic altceva, acum, decât să te rogi. Oricare ar fi de aici înainte viaţa ta, pe Ioana nu o mai atinge. Ea a plecat cu toată viaţa pe care aţi trăit-o împreună; de aceea a plecat cu împăratul odată.
— Vorbeşti foarte confuz, dar cred că înţeleg ce vrei să spui. Biriş ar spune că o dată cu Ioana am pierdut toată
„istoria" vieţii noastre împreună, pentru
MIRCEA ELIADE
412
că am pierdut singurul martor al acestei istorii. Sunt de acord. Dar ce ar trebui să fac ca să anulez faptul acesta?
Dacă ar fi să-l cred pe Biriş...
Dar se întrerupse brusc, ca şi cum şi-ar fi dat seama că vorbise deja prea mult, şi ridică din umeri, cu un zâmbet obosit.
— Ce faci tu acuma, nu e din dragoste pentru Ioana, începu deodată Irina cu aceeaşi voce liniştită. Ai fi putut face foarte mult cât timp eraţi împreună...
Se ridicase brusc de la birou şi începu să se plimbe prin cameră. Irina îl urmărea cu nedesluşită nelinişte.
— Acuma, trebuie să te gândeşti la noi, cei care am rămas, continuă ea. Trebuie s-o cauţi pe Ileana...
Se opri în faţa ei şi o privi cu o nestăpânită exasperare.
— De unde ştii tu de Ileana? o întrebă.
— De la Ioana. Ştia că o iubeşti, că din cauza ei ai plecat pe front. Ştia tot...
— Evident că ştia. Ţi-am spus de mult că eu am omorât-o; n-ai vrut să mă crezi. îmi pare bine că până la urmă
te-ai convins şi tu...
— Faci mare păcat dacă vorbeşti aşa, îl întrerupse Irina, căci te aşezi în locul lui Dumnezeu şi te judeci, pe tine, în numele Lui. Toate le-a hotărât Dumnezeu. Tu n-ai nici o putere. Cum ai fi putut schimba tu soarta hotărâtă de Dumnezeu? Dumnezeu ţi-a ursit să iubeşti două femei. Pe Ioana a chemat-o lângă el. Acum, trebuie s-o cauţi pe cealaltă...
Se apropie de fereastră şi o deschise. în odaie începu să pătrundă răcoarea serii de aprilie.
— Era prea mult fum, spuse ea. Mirosea a închis. Şi mobila şi pereţii miroseau a închis...
— Aşadar, tu îmi ceri să renunţ pentru totdeauna la o parte din viaţa mea, începu deodată Ştefan. Să spun, ca Iov, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! — şi să încep de la capăt o altă
viaţă, ca şi cum viaţa mea dinainte ar fi fost un vis, ar fi fost o nălucire ca a schivnicului Narada din basmul indian povestit de Biriş!...
— Tu ştii că Dumnezeu nu-ţi cere asta, vorbi Irina. Tot ce-ai trăit nu este nici vis, nici nălucire — ci astea rămân la Dumnezeu, pentru vecie, şi când vei pleca şi tu, le vei găsi pe toate lângă Dumnezeu. Dumnezeu le ştie şi le ţine minte pe toate, şi când cheamă un om lângă El, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, toate câte i s-au întâmplat, până în cele mai mici amănunte, lucruri pe care omul le-a uitat de mult, dar pe care Dumnezeu nu le uită. Şi i le înapoiază pe toate, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, aşa cum n-a cunoscut-o el niciodată, căci omul îşi trăieşte viaţa bucată cu bucată, şi când trăieşte un an, uită ce-a trăit în anii care au trecut, dar Dumnezeu nu uită nimic. I le dă pe toate deodată. îi dă din nou pe toţi oamenii cu care s-a legat şi pe care i-a iubit 413
NOAPTEA DE SÂNZIENE
el. De aceea numai sufletele odihnite cunosc fericirea; pentru că un suflet, în Cer, le are pe toate deodată, în timp ce noi oamenii vii le avem pe rând, şi nici nu înţelegem bine ce avem. Numai după ce ne cheamă Dumnezeu la El, înţelegem...
Ştefan o ascultase cu o mirată atenţie, privind-o fix.
— E foarte interesant ce-mi spui, făcu el târziu. Deci, tu crezi, ca şi mine, că singura, adevărata beatitudine e posibilă numai atunci când scăpăm de Timp. Prin moarte, ca şi prin sfinţenie, omul scapă de Timp şi contemplă o eternă simultaneitate...
Irina zâmbi încurcată.
— Nu înţeleg ce-mi spui, şopti. Eu n-am învăţat carte multă...
— E totuşi interesant că şi tu, în felul tău, ai fost preocupată de problema Timpului.
— Nu, n-am fost, îl întrerupse Irina. Eu îţi vorbesc adevărul. îţi spun ce se întâmplă lângă Dumnezeu...
Fără voia lui, Ştefan oftă lung şi-şi stinse ţigara. Apoi se ridică şi închise fereastra. Reîntorcându-se la birou îşi zvârli în treacăt ochii pe ceas.
— lartă-mă că te-am ţinut atât, spuse Irina. E târziu. Trebuie să mă duc acasă. Am venit doar să-ţi spun că
