Ştefan închise uşa în urma lui şi, fără să aprindă lumina, rămase o clipă cu urechea la pândă. „Nu sunt acasă, îşi spuse. Poate s-au dus la cinematograf. Atunci, am cel puţin două ceasuri bune înaintea mea..." în vârful picioarelor, se îndreptă spre fereastră şi dădu obloanele la o parte. îl întâmpină răcoarea nopţii de vară. Ca de obicei, îşi rezemă braţele de fereastră plecându-se să privească în stradă.

Cunoştea rue Vaneau înainte de a fi venit prima oară la Paris, cu 25 de ani în urmă, o cunoştea din La Cousine Bette. Şi când, în februarie, petrecu prima noapte în această cameră de hotel de la etajul IV, i se păru că, printr-o neînţeleasă răsturnare de timp, se regăseşte în „camera secretă". De o parte şi de alta erau uşi subţiri de lemn, şi camerele parcă n-ar fi avut pereţi, ci ar fi fost despărţite doar prin paravane. Se auzeau cele mai mărunte zgomote, şi paşii vecinilor, şi conversaţiile lor, pe care, la început, Ştefan le asculta fără să le înţeleagă în întregime, pentru că gândul îi alerga cu 12-l3 ani în urmă, la camera lui secretă din Bucureşti, la discuţiile dintre Vădastra şi Arethia. în primele săptămâni, nu dormea întotdeauna aici; când rămânea, totuşi, nopţile, nu izbutea să adoarmă decât cu boules Quiess în urechi şi numai târziu după miezul nopţii, când se culca şi ultimul vecin.

îşi cunoscuse vecinii destul de repede, înainte chiar de a-i fi întâlnit pe scară sau în coridor. în februarie, camera din dreapta era ocupată de o tânără pereche, care-şi pregătea mesele la o maşină de spirt. îi auzea scoţându-şi tacâmurile dintr-o valiză de sub pat, spălându-şi vasele, vorbind necontenit despre apartamentul în care trebuiau să se mute, auzea sfârâind friptura în tigaie şi, curând, mirosul de câte de mouton pătrundea pe sub uşă. Ştefan se ducea atunci să deschidă ferestrele, făcând cât mai mult zgomot, ca şi cum ar fi voit să afle vecinii că odaia lui e năpădită de

MIRCEA ELIADE

510

mirosul fripturii de oaie. Zadarnic înfundase uşa cu jurnale, mirosurile de bucătărie pătrundeau întotdeauna.

Din fericire, puţin timp în urmă tânăra pereche izbutise să-şi dobândească apartamentul, şi în locul lor se mutase o femeie fără vârstă, arătând totuşi mai bătrână decât, probabil, era, cu o fetiţă de 9-l0 ani, care-şi avea jumătate din obraz bandajat. Le întâlnise chiar în seara sosirii lor, în hol; femeia îşi completa fişa de intrare şi fata o aştepta resemnată odihnindu-se pe un geamantan. îl privise adânc, cu ochiul care nu era bandajat, parcă ar fi vrut să-l privească cu severitate. Mai târziu, Ştefan aflase de la portar că fata avusese un accident; jumătate din obraz îi fusese ars, şi femeia o adusese acum la Paris ca să încerce, la un spital, un început de operaţie estetică. Portarul nu ştiuse să-i spuie dacă femeia îi era mamă, sau mătuşă, sau numai o prietenă a familiei; nu aveau acelaşi nume, dar fata îi spunea „mamă". în fiecare noapte, înainte de culcare, când femeia îi schimba pansamentul şi îi spăla rănile, fata gemea, lovea cu picioarele în podea, şi uneori ţipa, încerca să fugă.

Când o auzise ţipând pentru prima oară, tocmai se întorsese după o lungă plimbare cu Bărăgan. îl cunoscuse în după-amiaza aceea, pe când aştepta, în rue Copernic, să se deschidă birourile I.R.O. Se rezemase de zid şi privea oamenii din jurul lui, încercând să le ghicească naţionalitatea înainte de a-i auzi vorbind. Ca de obicei, în coada care se îngroşa repede înainte de două, se amestecau fel de fel de oameni; unii în haine care fuseseră cândva militare, dar pe care le prefăcuseră, fără pricepere, ca să nu pară suspecţi, îmbrăcând pe deasupra un dolman sau un trench-coat decolorat; alţii de-a dreptul eleganţi, proaspăt bărbieriţi, fumând ţigări americane şi vorbindu-şi numai între ei, nezvârlind nici o privire în jurul lor, ca şi cum ar fi ţinut să arate că se găsesc din eroare acolo, pe trotuar, în rue Copernic, că au venit la o oră nepotrivită şi de aceea trebuiau să aştepte, făcând coadă, laolaltă cu toţi ceilalţi, dar că lucrurile se vor aranja îndată ce vor putea vorbi cu Monsieur X. Lângă Ştefan, rezemat şi el de zid, fuma un tânăr cu sprâncenele negre şi foarte groase, aproape îmbinându-se, şi cu o tăietură adâncă de-a lungul obrazului; trăgea din ţigara cu un fel de sete nepotolită, şi-şi scotea la răstimpuri batista ca să-şi şteargă

gura. Foarte curând, se întoarse spre el şi-l întrebă, în româneşte, dacă-l cunoaşte pe Monsieur Bremont, care era însărcinat cu interogatoriile şi dosarele românilor. Aşa au intrat în vorbă. Spunea că-l cheamă Bărăgan şi că

venea din Ungaria, unde făcuse şase luni închisoare pentru că trecuse clandestin frontiera. Fusese eliberat în dimineaţa de 1 ianuarie 1948, şi cel dintâi lucru pe care-l aflase părăsind închisoarea fusese abdicarea Regelui Mihai cu o noapte mai înainte. De-atunci, din ziua Anului Nou şi până în acea după-amiază de sfârşit de februarie când îl întâlnise Ştefan, Bărăgan meditase îndelung un plan de acţiune. Venise la Paris ca să găsească

voluntari hotărâţi şi să-l pună în aplicare

511

NOAPTEA DE SÂNZIENE

chiar în acea primăvară. După ce i se luase interogatoriul, îl aşteptase pe Ştefan în stradă, ca să-i vorbească, să

încerce să-l convingă. Au plecat pe jos din rue Copernic şi i-a vorbit întruna până la Concorde. Ştefan l-a poftit apoi să bea împreună o cafea în Montparnasse, şi au coborât la metrou. Doar cât au stat în vagon, înghesuiţi, Bărăgan nu i-a vorbit de planul lui, mulţumindu-se să-şi privească, foarte curios, vecinii şi să-şi şteargă la răstimpuri gura cu batista. Apoi, la cafenea, după ce a ascultat o clipă să vadă dacă nu sunt români pe la mesele de-alături, i-a dezvăluit ultimele detalii ale planului: îi trebuiau cincisprezece, cel mult douăzeci de voluntari —

dar hotărâţi, căci nu exista nici cea mai mică şansă de scăpare. Mai trebuia să redacteze un mesaj, adresat tuturor mărimilor Europei şi Americii. Cu zile şi săptămâni înainte, ar fi bătut la maşină o sută, două sute de exemplare

şi, semnate de toţi voluntarii, le-ar fi expediat oamenilor politici, scriitorilor, marilor gazetari, şefilor bisericilor.

Ar fi spus acolo, în mesaj, că gestul lor nu vrea să aibă nici o semnificaţie politică imediată, că e doar un ultim strigăt, deznădăjduit şi inutil, al unor popoare condamnate la moarte. De aceea voia Bărăgan să găsească

voluntari din toate ţările ocupate de Soviete. Gestul lor ar fi trebuit să devină un simbol colectiv, al acelei părţi din Europa sacrificată în câteva întâlniri spectaculare între Aliaţi. Cum nu mai exista nici o ieşire, nu rămânea altceva de făcut decât un gest care, fără să fie politic, ar fi putut sili pe occidentali să ia cunoştinţă de tragedia celorlalţi, a popoarelor sacrificate. Planul lui Bărăgan era simplu: seara, ar fi dus la poştă plicurile adresate persoanelor din Paris (pe celelalte, pentru Europa şi Statele Unite, le-ar fi expediat în aşa fel încât să ajungă o dată cu cele din Paris) şi, pe la miezul nopţii, în Place de la Concorde, voluntarii ar fi sărit toţi în aer cu dinamită.

Bărăgan, află Ştefan, făcuse trei ani de Chimie industrială şi lucrase, sub comunişti, într-o uzină de muniţii.

Pretindea că ştie să pregătească atât de exact încărcătura de dinamită încât nu exista nici cel mai mic risc de a nu fi sfărâmaţi în bucăţi. — Am găsit până acum doi voluntari, mărturisi coborând glasul, un român şi un ungur. Dar ca să poată într-adevăr impresiona opinia mondială, trebuie să fie cel puţin cincisprezece. Nu cerem nimic, adăugă puţin încurcat, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară scuze; e doar o invitaţie la un examen de conştiinţă.

în seara aceea, întorcându-se la hotel, o auzise pe fată ţipând, şi rămăsese nedumerit în mijlocul camerei, neştiind ce să facă, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să bată în uşă, să vadă dacă n-au nevoie de el. Femeia parcă s-ar fi luptat cu fata, pentru că o auzea gâfâind, ca şi cum s-ar fi căznit s-o ţină cu un singur braţ, ca să-şi aibă

liberă cealaltă mână. De-abia târziu o auzi vorbind; îi şoptea, sărutând-o, rugând-o, cerându-i iertare. Fata începuse să plângă. Ştefan răsuflase uşurat şi se întinse pe pat. — Nu e rău planul dumitale, îi spusese la despărţire. Regret că nu mai sunt liber, aşa cum eram acum câţiva ani. Ar fi MIRCEA ELIADE

512

fost o moarte frumoasă şi cu sens. Aveam odată un prieten, autor dramatic; visa să scrie un fel de tragedie inspirată din agonia Niebelungilor. Lui i-ar fi plăcut mult planul dumitale... Dar eu nu mai sunt liber; caut pe cineva. — Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui, îi spusese Bărăgan, să nu afle Poliţia, că ne expulzează pe toţi...

Fata plângea mocnit. în cealaltă cameră, din stânga, se auzeau necontenit paşi. Vecinul devenise nerăbdător, începuse să se plimbe agitat prin odaie. îşi aştepta, desigur, prietena, înţelese Ştefan. Era un grec care-şi avea familia pe undeva pe-aproape, în cartier. La orele de masă, se oprea o maşină în dreptul hotelului şi se auzea claxonul. Vecinul deschidea repede ferestrele şi le făcea semn, apoi cobora în grabă, aproape alergând, cele patru etaje. De mai multe ori, Ştefan îi zărise pe toţi: mama, sora şi un unchi, un bărbat întunecat la faţă, cu ochelari fumurii, care aproape nu vorbea. Se mulţumea doar să claxoneze, de câte ori i se părea că nepotul întârzia. Ştefan o întrebase odată pe Stella Wainwright: — Bărbatul tău n-are cumva, printre numeroşii lui prieteni, un milionar grec, foarte brun, cu ochelari fumurii, un om fără vârstă, sever, întunecat, care nu zâmbeşte niciodată şi care e întotdeauna grăbit, căruia îi place să tacă, prelungindu-şi cu voluptate tăcerea dacă simte cumva că ceilalţi şi, în primul rând sora şi nepoţii lui, bănuiesc că e supărat, că s-ar putea chiar să fie supărat pe ei?... întrebând-o, mai mult în glumă, ştia că exagerează, că-şi construieşte un personaj, şi mai ştia că nici o legătură nu poate exista între Wainwright şi omul cu ochelarii fumurii, locuind undeva prin cartierul Invalizilor. Dar îi plăcea s-o întrerupă pe Stella Wainwright din povestirile ei delirante despre viaţa de la New York, despre succesele ei printre miliardari, despre recepţiile de la Georges V, s-o întrerupă tocmai când se însufleţise povestind, punându-i întrebări absurde în legătură cu Wainwright. Stella îl privea atunci lung, apropiindu-şi uşor genele, zâmbind cu satisfacţie şi cruzime totodată: — Eşti gelos! îi spunea. Mă invidiezi. Toţi românii mă invidiază, că am milioane, şi sunt frumoasă, şi am paşaport american!... Uneori adăuga: — îmi pare rău de tine. Nu mai eşti ce-ai fost. Ai îmbătrânit...

Aşa îi repeta, de câte ori avea prilejul, de când o întâmpinase în boulevard Murat. — Ştefane, ai îmbătrânit! Ai prea mult păr cărunt!... Ea rămăsese neschimbată; doar că era puţin cam prea elegant îmbrăcată, puţin cam exagerat pusă la punct. — Te-am iertat, îi spuse când se reîntâlniră în boulevard Murat, îmi pare totuşi rău că te-am iertat: mi-ar fi plăcut să mă răzbun... — Ai fost în Elveţia? o întrerupse Ştefan. Cunoşti pe cineva la Ambasada americană de la Berna? Trebuie să ajung în Elveţia şi nu-mi dau viza... Stella se aşezase pe canapea: îl privea lung, pătrunzător, neîncercând să-şi ascundă dezamăgirea. — Nu-mi pot reveni, cât eşti de schimbat, spuse. Erai un bărbat bine... — Cunoşti pe cineva la Consulatul elveţian? o întrerupse din nou Ştefan. —

513

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Depinde de ce vrei să faci în Elveţia. — Trebuie s-o caut pe Ileana... Stella rămase o clipă visătoare, şi zâmbi. —

Ileana? întrebă ea târziu. Tot cu ea eşti?... — Mi-ai face un foarte mare serviciu, stărui Ştefan. Dacă ai să vrei să

mă prezinţi lui Wainwright, am să-l rog şi pe el. Americanii sunt sentimentali. Poate îl voi îndupleca...

Din acea după-amiază de la începutul lui noiembrie, o întâlnise mereu, dar pe Wainwright n-a izbutit să-l cunoască decât în ianuarie. — E plecat, îi spunea ea întâmpinându-l. L-au chemat telefonic, azi-dimineaţă, la Londra... A luat ieri avionul pentru New York, îi spunea altă dată. Mi-a făgăduit că se înapoiază săptămâna viitoare... Ştefan nu o mai credea. Rămânea lângă uşă, în apartamentul ei de la Georges V, lipindu-se aproape de perete, zâmbind încurcat. — Ţi-e frică? îl întrebă ea apropiindu-se. Ţi-e frică de mine? ... — Ştiu că vrei să te răzbuni, îi spunea el. Mă apăr... — Te-am urât câţiva ani, dar acum mi-a trecut. Ai avut noroc... Să nu crezi că mă

dau la tine, adăugase odată plimbându-se încet prin salon. Să nu-ţi faci iluzii. îmi place de tine că eşti român şi eşti nefericit; ai rămas pe drumuri şi mâine, poimâine ai să fii nevoit să munceşti, ca alţii, în hale, sau ai să

emigrezi în Canada, ca să tai lemne în păduri, sau ai să emigrezi în Argentina, în Australia. De aceea îmi place de tine. îmi place să-mi amintesc de cum eram amândoi, atunci când ţi-ai bătut joc de mine. Povesteşte-mi. îmi place să te ascult. Povesteşte-mi ce se mai întâmplă la Paris...

Aşezat pe canapea, urmărind-o cum se plimbă prin cameră, căutându-i mereu ochii ca şi cum ar fi încercat să

ghicească ce gândeşte, să ghicească ce are de gând să facă, Ştefan îi povestea. — Era prin 1928, începuse el odată, era în anul când îmi făceam doctoratul aici, la Paris. Aveam un prieten teolog... — Nu, îl întrerupse Stella Wainwright, nu mă interesează românii. M-am plictisit să aud numai de tragedii şi nenorociri. Povesteşte-mi altceva... — Ascultă până la sfârşit, ai să afli cum m-am hotărât să studiez Economia politică, după ce m-am împrietenit cu un teolog. Pentru că, nu ştiu dacă ştii, venisem aici, la Paris, ca să urmez teologia... Zâmbea lung şi parcă se destindea deodată, regăsindu-şi, fără să ştie, frăgezimea tinereţii. Stella îşi apropia uşor genele şi-l privea adânc, nesăţios, aşteptând. Pe măsură ce inventa personaje din timpul studenţiei la Paris, Ştefan se întreba ce va face cu ele, cum le va purta prin lume douăzeci de ani şi prin ce întâmplări le va putea aduce până în prezent. — Povesteşte-mi altceva, îl întrerupea din când în când Stella, pierzându-şi răbdarea, ridicându-se brusc ca să-şi caute pachetul cu ţigări sau să se apropie de fereastră şi să privească în stradă. Povesteşte-mi ceva interesant!.... — Ascultă mai departe, spunea el. Zilele trecute, intrând într-un restaurant românesc...

Ştia că asta o interesează întotdeauna: să afle ce se întâmplă în restaurantele româneşti. Adeseori, serile, Stella îl invita la masă. — Ah, nu, protesta el.

MIRCEA ELIADE

514

Astă-seară eşti invitata mea... — Ai să-ţi cheltuieşti toţi banii, îi spunea Stella, şi parcă o lumină de o neaşteptată

cruzime i se aprindea în ochi. Ai să rămâi fără bani şi ai să ajungi să lucrezi noaptea în hale, ca un hamal...

Mergem la un restaurant românesc, adăuga zâmbind. Mi-ar place să ştiu că te compromit... — Să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat cu prietenul meu teolog, continua el, ca şi când n-ar fi auzit-o. Intrau în restaurant, şi Stella vorbea tare, râdea, privea în toate părţile, până ce se simţea ţinta atenţiei generale şi atunci se apleca mult spre Ştefan şi-i şoptea: — Toţi ăştia cred că eşti amantul meu. Şi cum te ştiu un pârlit de refugiat, îşi închipuie că te întreţin eu, adăuga apropiindu-şi foarte mult obrazul de al lui. — Să vezi ce i s-a mai întâmplat prietenului meu teolog, relua el, netulburat.

De obicei Mişu Weismann, intrând dimineaţa cu cafeaua, îi spunea: — Ai fost iar cu Stella, am aflat de la prietenii lui Vidrighin. Şi, câteva minute în urmă, adăuga: — I-ai povestit iar de teolog... Ai fost imprudent. Este extrem de indiscretă... — Dumneata ai să mă înţelegi, îl întrerupea Ştefan. Dumneata ştii de ce-am fugit eu din ţară... Mişu Weismann îl privea cu un zâmbet încurcat. — Prietenii lui Vidrighin spun că trăieşti cu Stella, adăuga. Era să mă cert aseară cu unul dintre ei... — Singurul lucru grav, continua Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, singurul lucru care mă preocupă e că nu-l pot întâlni pe Wainwright. Probabil că nu vrea Stella...

L-a întâlnit pe neaşteptate, în hol la Georges V. Un bărbat gros, aproape chel, încă destul de tânăr, cu ochelari cu ramă de aur, care-i ascundeau într-un chip curios ochii, în aşa fel încât nu le puteai distinge culoarea şi nici măcar nu puteai şti încotro privesc, lăsându-ţi oarecum impresia că vorbeşti cu un om care nu te vede. Se afla într-un grup de bărbaţi, în jurul unei măsuţe joase, şi Stella îl prezentă aducându-l de mână ca pe un animal rar, exotic. — How do you doi îi spuse Wainwright, strângându-i puternic mâna, fără să-l privească. Apoi se reîntoarse către vecinul lui şi-şi reluă convorbirea. — Mă adoră, îi spuse Stella. Nu-mi refuză nici un capriciu.

Mâncăm astă-seară împreună, adăugă, v-a invitat pe toţi. Să-i vorbeşti... Dar în acea seară nu i-a putut vorbi.

Wainwright se apropiase de Stella şi-i puse mâna pe umăr: — You will excuse me, my dear\ Apoi se întoarse spre Ştefan şi clătină de câteva ori din cap, zâmbind. — Astă-seară eşti invitatul meu, spusese Stella. Sunt şi prietenii lui Vidrighin, e şi conu' Mişu...

Când, câteva săptămâni în urmă, a putut vorbi cu Wainwright, a înţeles că orice i-ar spune, Wainwright nu-l ascultă, că oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu poate să-l asculte. Clătina mereu din cap, aprobându-l, şi-i zâmbea. —

Să n-ai nici o grijă, îl asigurase Stella. Dacă ţi-a promis, are să-ţi obţină viza... Asta se întâmpla în martie. Cu puţine zile înainte, Mişu Weismann se întorsese acasă preocupat, tulburat. — S-au ivit nişte dificultăţi, îi spuse, şi nu izbutesc să-l

515