— Nu ştiu nici eu prea bine. Mi s-a spus că ar fi în judeţul Botoşani. Dar nu-i spusese nimeni; descoperise asta în Dicţionarul geografic. îndată
ce se despărţise de Mihai Duma începu să-i pară rău că-l căutase. „Mai bine aş fi consultat Dicţionarul geografic" , îşi repetă el de mai multe ori, strângân-du-şi batista udă în mână. îi era foarte cald şi-şi simţea fruntea şi palmele transpirate. Pe Duma îl găsise cu oarecare greutate, căci lucra acum la Ministerul de Interne. Când îi telefona, Duma îi răspunse cu o neaşteptată afabilitate. îşi dădură întâlnire chiar a doua zi, în faţa ministerului.
Apropiindu-se, îl zări stând de vorbă cu un bărbat înalt, bine legat, cu părul cărunt care-l asculta impasibil cu o ţigară în colţul buzelor. Duma îl întâmpină zâmbind.
— Aş vrea să cunoşti pe şeful meu, domnul Protopopescu, îi spuse. Protopopescu îi strânse mâna cu o exagerată
căldură. Câteva clipe, figura
lui imobilă, rece, i se păru iluminată de o subită simpatie.
— Eu vă las, spuse el repede. Ştiu că aveţi de vorbit... Mi-a părut foarte bine, adăugă prinzându-i din nou mâna şi strângându-i-o. Auzisem de mult despre dumneavoastră...
De-abia după ce se depărtase, Ştefan se simţi încurcat.
— Venisem să vă întreb câteva lucruri...
Dar se întrerupse şi privi în jurul lui. Ieşeau mereu funcţionari ai ministerului.
— Nu voiţi să facem câţiva paşi împreună? îi propuse.
Porniră încet spre bulevard. Deşi era abia începutul lui mai, arşiţa amiezii dogorea ca în miezul verii.
— Venisem să vă întreb despre Ileana, despre domnişoara Sideri, începu el. N-am văzut-o de-atunci, din Portugalia. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu ea...
Duma întoarse capul şi-l privi, fără expresie, ca şi cum ar fi aşteptat să continue ca să înţeleagă ce vrea să spună.
MIRCEA ELIADE
416
417
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Credeam că dumneavoastră ştiţi mai bine ca noi, vorbi el târziu. Nu s-a mai întors la Legaţie. Şi-a trimis demisia din Madrid şi după aceea a dispărut. Am crezut că a plecat în America. Dar se pare, totuşi, că n-ar fi reuşit să plece. Credeam că dumneavoastră...
— Nu, eu n-am mai ştiut nimic de ea. Am fost multă vreme pe front... E foarte cald, spuse el deodată oprindu-se şi scoţându-şi batista să se şteargă pe frunte.
— S-a vorbit mult despre domnişoara Sideri, continuă Duma. Acum vă pot spune că am fost şi eu într-o situaţie destul de delicată. Era secretara serviciului meu. Vă închipuiţi... S-au făcut aluzii şi la dumneavoastră, adăugă el fără să-şi ridice privirile. Au fost unii care s-au întrebat chiar... Dar, în fond, toate astea sunt fără importanţă...
Acum s-au schimbat lucrurile...
întoarse capul spre el şi zâmbi.
— Da, înţeleg, spuse Ştefan încurcat. Credeam, totuşi, că ştiţi ceva despre ea. Aş fi vrut s-o reîntâlnesc. Mi-ar fi făcut plăcere s-o reîntâlnesc...
Apoi se opri din nou, tot atât de brusc, şi-i întinse mâna silindu-se să zâmbească.
— Vă rog încă o dată să mă iertaţi, îi spuse.
Se îndepărtă cu paşi repezi, ţinându-şi încă batista udă în mână.
Câteva zile după aceea consultase Dicţionarul geografic. Sub numele de Zinca erau notate 19 sate şi moşii, risipite pe tot întinsul ţării. Numai în Moldova se aflau vreo şapte, şi două din ele erau în judeţul Botoşani. Unul, foarte aproape de lunca Şiretului. „E aici, îşi spuse, aici s-a ascuns."
— Sunt două sate Zinca, adăugă Ştefan. Dar mi s-a spus că satul pe care-l caut eu ar fi în lunca Şiretului...
Jandarmul îl privea încruntându-şi puţin sprâncenele, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească.
— Poate o fi, spuse. Eu n-am auzit...
Ştefan zâmbi încurcat şi întoarse din nou ochii spre câmpie, clipind des. Norii de praf continuau să se târască.
Atunci uşa magaziei se deschise brusc şi şeful gării ieşi repede încercând să-şi îmbrace tunica din mers.
— Vine! strigă el. Vine!...
Când a intrat trenul Crucii roşii în gară, călătorii s-au îmbulzit din nou la ferestre. Era un tren nesfârşit, cu multe vagoane de marfă, păzite de jandarmi, două vagoane cu paturi şi un vagon-spital. Un grup de medici şi infirmiere au coborât grăbit şi s-au îndreptat spre biroul şefului gării. Dar un ofiţer a alergat după ei şi i-a oprit.
— Dă-i drumul imediat! s-a adresat el şefului gării. Trebuie să ajungem la Iaşi. Aici se opreşte trenul următor.
Soseşte o jumătate de ceas după noi.
— Eu am primit ordin, spuse şeful gării. Au aflat şi oamenii din celelalte sate, adăugă arătând spre câmpie.
Norii de praf erau încă departe, târându-se leneş. Câţiva jandarmi au început să coboare din vagoanele de marfă, bătându-şi picioarele ca să şi le dezmorţească.
Atunci îl recunoscu, îmbrăcat într-o rasă albă, încins la mijloc cu o curea, cu ochelarii negri de soare, plimbându-se prin faţa vagonului-spital. Bursuc ridică braţul şi-i făcu semn să se apropie.
