„de dezvoltat". Voi să vadă dacă nu cumva spunea mai mult către sfârşitul caietului şi răsfoi ultimele pagini.

Păreau că fac parte dintr-un text continuu, despre Lenora. Se miră că numele fusese lăsat neşters. întoarse alte câteva pagini, ca să găsească începutul. Zvârlindu-şi ochii pe primele rânduri i se păru că ar fi nişte amintiri din tinereţe, în legătură cu întâlnirea unei femei. în toată această parte a caietului, numele nu mai erau şterse.

Probabil că cel care-şi luase această sarcină obosise ştergând sau nu mai avusese timp să continue.

„Trecând astăzi pe Calea Moşilor, mi s-a părut c-o zăresc pe Fanny. M-am uitat lung la ea şi în cele din urmă m-a recunoscut. Probabil că avem cam aceeaşi vârstă. Când eu aveam 17 ani, ea era ucenică la atelier, avea vreo 14-l5 ani. Azi mi s-a părut o femeie trecută, căreia i-aş fi putut da orice vârstă între 35 şi 50 de ani. Şi totuşi nu putea avea mai mult de 30-31 de ani..." Ştefan se întrerupse şi făcu repede socoteala. Dacă în 1939 Partenie avea 36 de ani, întâlnirea cu Fanny avusese loc cu cinci, şase ani mai înainte, deci prin 1933-l934. O cunoscuse pe Ioana; erau poate logodiţi, sau imediat după ruperea logodnei. „— Vă mai aduceţi aminte de mine, de la duduia Eleonora? m-a întrebat. Mi s-a părut că zâmbeşte foarte trist, dezvelindu-şi câţiva dinţi de aur. — îmi amintesc foarte bine, i-am răspuns. Cum aş putea-o uita pe Lenora?... Mi-am dat seama că fusesem excesiv de vulgar şi, după obiceiul meu, mi-am agravat

situaţia. Cum aş putea uita primul meu amor? am exclamat, izbutind chiar să râd. Aveam 17 ani şi n-o să-i mai am niciodată... — Tinereţe, spuse ea. Era frumos. Parcă erau alte timpuri. Săraca duduia Eleonora, am auzit că

ajunsese rău de tot în ultima vreme. S-a prăpădit la un spital. îşi vânduse şi pianul... -Am aflat şi eu, spusei, şi încercai să schimb repede vorba. Am întrebat-o dacă mai ştie ceva despre celelalte fete, Anicuţa, Puia, Sofia.

Fără nici un efort, toate numele acelea, îngropate de foarte mulţi ani, îmi reveneau în minte. Fanny părea surprinsă de precizia amintirilor mele. Mi-a povestit ceva despre Anicuţa, cu ea fusese mai prietenă, dar nu ascultam. în acea clipă mi-am adus aminte de roman. îmi părea rău că-l arsesem. Era, fără îndoială, detestabil: roman fals-autobiografic scris la 19-20 de ani. Dar m-ar fi amuzat să-l recitesc acum, să văd ce deveniseră

Fanny, Anicuţa şi celelalte fete în afabulaţia mea. îmi aminteam doar ce devenise duduia Eleonora: devenise

Lenora, femeia fatală. Eroul nu avea 17 ani, ca mine, nu era student în primul an de facultate; devenise doctorul V., geniul neînţeles şi răzvrătit, puţin demoniac, puţin fatalist, urmărit de nenoroc, aşa cum mi-ar fi plăcut mie, atunci, să fiu."

, „Până ce-am ajuns acasă, m-am gândit tot la lucrul acesta: cum, plecând de la o întâmplare în ea însăşi extraordinară şi nelipsită de o grandoare aproape tragică — pentru că aveam 17-l8 ani şi ea 35-36, şi fusese o adevărată pasiune, fugisem de-acasă, eram gata să fac orice nebunie, voisem chiar să mă sinucid — cum, voind să scriu toate acestea şi voind, mai ales, să le scriu oarecum autobiografic, la persoana I, am ajuns totuşi la un roman teribil şi totodată insipid, fad, fals şi grandilocvent, deşi aproape tot ce scriam fusese trăit de mine, şi încă

trăit până la incandescenţă. Dar nu aveam încă 20 de ani, nu învăţasem încă lucrul acesta simplu că translaţia de la duduia Eleonora la Lenora anulase toată autenticitatea întâmplării, că, devenind doctorul V. îndrăgostit de Lenora, scriam autobiografia unei fantoşe..."

De câtva timp, fără să-şi dea seama de când, Ştefan privea rândurile fără să le citească. Auzise deschizându-se uşa de la camera din stânga şi apoi auzise murmurând câteva cuvinte, pe care nu le înţelese, dar vocea i se păruse cunoscută. Ridică ochii din caiet şi începu să asculte, ţinându-şi răsuflarea. Auzi paşii vecinului îndreptându-se spre fereastră ca să tragă obloanele, apoi îl auzi exclamând: — Cinci sute de franci! — şi i se păru deodată că

visează.

— Cinci sute de franci pe noapte! îl auzi din nou. Half a poundl It seems extravagant*.

Era vocea lui Vădastra. Câtva timp, Ştefan rămase încremenit, cu mâna pe caietul lui Partenie, cu capul întors spre camera nr. 16, aşa cum se afla în clipa când începuse să asculte. îl auzi umblând prin odaie, dând la o parte un scaun, exclamând, apoi i se păru că rămăsese şi el pe loc, cu urechea la pândă, ascultând. De fapt, înţelese Ştefan cu câteva clipe în urmă, intrase în cabinetul

MIRCEA ELIADE

526

527

NOAPTEA DE SÂNZIENL

de toaletă şi dăduse drumul la robinet. îl auzi cum îşi clăteşte paharul, continuând să murmure.

Atunci se hotărî brusc, traversă camera în vârful picioarelor, ca să facă cât mai puţin zgomot, şi ieşi pe coridor. O

clipă şovăi, strângându-şi necontenit pumnii, încercând să se trezească. Apoi începu să coboare.

— E un englez, îi spuse portarul. A sosit astă-seară de la Londra.

— Cum îl cheamă? I-am auzit vocea şi mi s-a părut că-l cunosc. Portarul deschise catastiful şi citi: Harry Johnston, născut în 1907, locuind

la Birmingham.

— Cred că el este, spuse Ştefan.

Urcând, îşi privi încă o dată ceasul. Trecuse de unsprezece. Când se apropie de etajul IV, începu să calce în vârful picioarelor. în faţa camerei nr. 16, şovăi, ţinându-şi răsuflarea. Auzi câţiva paşi şi, hotărându-se, ciocăni.

Un interval care i se păru extrem de lung nu se mai auzi nimic. Paşii se opriseră. Ciocăni atunci din nou şi în clipa următoare auzi un glas aspru, răguşit, izbucnind chiar din spatele uşii, ca şi cum omul ar fi pândit acolo, cu urechea lipită de lemn.

— What's the matterl Who is itl

— Cest le concierge, răspunse Ştefan intimidându-se. Somebody is askingforyou...

Auzi cheia învârtindu-se şi uşa se deschise încet, cu precauţie, numai pe jumătate. îl recunoscu pe loc, aşa cum apăruse în prag, cu mâna pe clanţă, gata să se retragă. îl recunoscu deşi avea ochelari negri, şi mustaţa îi era acum mai groasă, şi figura îi era schimbată, puţin asimetrică, parcă ar fi avut o tâmplă mai ridicată.

— V-am auzit adineauri pronunţând câteva cuvinte româneşti, spuse Ştefan, şi mi s-a părut că sunteţi dumneavoastră, domnul Vădastra. Vă credeam...

Vădastra întoarse puţin capul spre stânga, acolo unde începea coridorul care ducea la camerele cu ferestrele spre curte, apoi întrebă, într-o românească cu un uşor accent străin.

— Ce poftiţi?

— Vă credeam mort în bombardament, v-am căutat peste tot. Poate vă mai aduceţi aminte de mine...

— Domnul consilier Viziru, spuse Vădastra zâmbind. Vă cunosc foarte bine. Ştiu tot despre dumneavoastră...

— E de neînchipuit! făcu Ştefan, şi atunci înţelese că o tâmplă i se părea mai ridicată pentru că avea o cicatrice orizontală chiar la rădăcina părului. N-aţi dat nici un semn de viaţă. Irina nu ştia nimic...

— Poftiţi înăuntru, spuse Vădastra, şi deschise larg uşa, lăsându-l să treacă. O cunoaşteţi bine pe Irina? întrebă

aşezându-se pe marginea patului. Când aţi văzut-o ultima oară?

— Puţin înainte de plecarea mea, în vara trecută. L-am văzut şi pe Gheorghiţă. Trecuse în clasa a Ii-a primară...

Vădastra îşi umezi buzele, apoi zâmbi, visător.

— Sunt perfect informat despre ei, spuse. Gheorghiţă este un element excepţional. Irina a rămas ce-a fost: o soţie model.

— Toţi o cred văduvă, spuse Ştefan. Aşa crede şi ea.

— Nu e atât de sigur, îl întrerupse Vădastra. A fost informată la timp.

— Nu cred că ştie ceva, stărui Ştefan. Mi-ar fi spus, m-ar Fi lăsat să înţeleg ceva...

Vădastra ridică din umeri şi zâmbi din nou, abia stăpânindu-şi satisfacţia.

— Poate că a primit dispoziţii speciale, spuse. Poate că..., dar se întrerupse şi se încruntă, privind deodată aspru, bănuitor, spre Ştefan. în fond, adăugă, de unde ştii dumneata că sunt Vădastra? Te-am lăsat să crezi asta pentru că, poate, confuzia asta îmi convine. Eu ştiu foarte multe lucruri despre dumneata. Dar dumneata nu ştii nimic despre mine. Ţi se pare că aş fi Vădastra, şi eu te las să crezi asta, pentru motive pe care dumneata nici nu le bănuieşti. Dar să presupunem că aş fi Vădastra. Ce concluzii ai trage?

Se ridicase de pe marginea patului şi se apropiase de el, umezindu-şi mereu buzele, privindu-l pătrunzător prin ochelarii negri. Ştefan se simţi deodată stingherit şi se mişcă pe scaun, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. în cele din urmă, băgă repede mâna în buzunar şi începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Dar îl lăsase pe birou, în odaia lui, şi atunci întrebă, zâmbind:

— Nu fumaţi, nu e aşa?

— Nu, mulţumesc. Dar să presupunem că aş fi omul pe care-l crezi dumneata, reluă, ce concluzii ai trage?