— încotro? îl întrebă.
— Mă duc la Botoşani. Caut un sat, Zinca... Bursuc îl privi încruntat prin ochelarii de soare.
— Vreau să-mi refac viaţa. Acolo la Zinca... Dar se întrerupse brusc şi zâmbi încurcat.
— Ce interesează o viaţă? făcu Bursuc, ridicând din umeri.
întoarse capul să vadă dacă-l ascultă cineva, apoi adăugă, coborând glasul.
— Mama ei de viaţă! Pastele şi Evangheliile ei de viaţă!...
— M-am hotărât să-mi refac viaţa, reîncepu Ştefan cu o bruscă fervoare în glas. Mă duc la Zinca. Este acolo o fată. O iubesc...
— Ascultă-mă, îl întrerupse Bursuc punându-i mâna pe umăr. îmi place de dumneata că eşti sincer. Ar trebui să
vii cu noi; să vezi cum refacem vieţile...
îl trase de mână până în dreptul unor vagoane acoperite cu pânze.
— Uite, astea sunt: camionetele Crucii roşii. Mergem la Iaşi şi de-acolo plecăm cu caravana prin sate. Mor oamenii, cu miile, de foame. Dumneata ai auzit?...
— Eu..., începu Ştefan, încurcat.
— Ştiu, îl întrerupse Bursuc, mi-ai spus adineauri că vrei să-ţi refaci viaţa. Pe cine crezi că interesează asta?
îl privi din nou, aproape încruntat.
— Când ai de gând să intri şi dumneata în rândul oamenilor? să devii şi dumneata creştin?...
— Sunt creştin, spuse Ştefan. M-am născut creştin...
— Priveşte atunci în jurul dumitale, îl întrerupse din nou Bursuc. Ce vezi? înţelegi?
— Secetă, începu Ştefan. Prăpăd...
— E sfârşitul lumii, domnule consilier! strigă Bursuc. Se apropie sfârşitul lumii. Pocăieşte-te! Lumea dumitale îşi dă duhul. începe o lume nouă, cu sfânta dreptate. Hristos, Mântuitorul nostru...
Atunci îşi dădu seama că-l ascultau o seamă de călători, la ferestre şi pe peron. Bursuc îşi întoarse brusc capul spre ei şi ridică braţul foarte sus.
MIRCEA ELIADE
418
419
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Pocăiţi-vă, le strigă. Pocăiţi-vă cu toţii! Mărturisiţi-vă păcatele, că se apropie sfârşitul lumii. Are să plouă cu
foc şi pucioasă...
Apoi, deodată, îl apucă de braţ şi-l trase înapoi spre vagonul cu paturi.
— Vino mai încoace, îi şopti, că ne-ascultă toţi bădăranii ăştia... Ştefan îşi ridică mâna în dreptul capului, să se apere de arşiţă.
— Mi-e foarte sete, spuse. Aveţi puţină apă?
— Avem şi apă, avem de toate. Vino cu noi. Te luăm cu noi... Du-te şi adu-ţi bagajul.
— Nu am decât o servietă, spuse Ştefan.
— Fugi şi adu-ţi-o, îi strigă Bursuc. Te-aştept aici.
Era un vagon cu paturi, simplu, aproape sărăcăcios, construit înainte de război pentru călătoriile cercetaşilor.
Bursuc închise după el uşa compartimentului şi îşi scoase rasa călugărească, rămânând în nişte pantaloni scurţi şi o cămaşă fără mâneci, descheiată la gât. După ce porni trenul umplu un lighean cu smalţul sărit şi-şi cufundă
obrazul întreg sub apă.
— E din cauza bărbii, spuse. A crescut prea mare şi ţine cald. Aş fi vrut s-o rad, dar acum că m-am hotărât să
ajung episcop, nu se mai poate fără barbă...
Continua să-şi păstreze braţele până la cot în ligheanul cu apă.
— M-am hotărât, continuă visător. E multă suferinţă în ţară. E secetă şi foamete. Un episcop poate face mult.
Trebuie să-i mângâiem. Sunt nişte bieţi oameni...
