NOAPTEA DE SÂNZIENE

conving pe Vidrighin. E încăpăţânat şi neîncrezător. Afacerea de care ţi-am vorbit, adăugă. în realitate, îi vorbise foarte vag despre marea afacere pe care o făcea împreună cu Vidrighin şi un consorţiu belgian. Ştefan aflase doar că e vorba de răscumpărarea acţiunilor unei societăţi petrolifere româneşti, integrate de curând în Sovrompetrol.

— Dar să n-ai nici o grijă, continuase Mişu. Afacerea tot se face, cu sau fără Vidrighin. Sunt alţi, destui, amatori.

Ţi-am spus că, până la urmă, ajungem milionari... Şi pentru că vedea că Ştefan tace, preocupat, Weismann reîncepu, silindu-se să pară bine dispus. — Am vorbit din nou cu Stella despre dumneata. Este extraordinar de curioasă: ar vrea să ştie tot despre dumneata. — Nu-l înţeleg, îmi spunea ea (şi înainte ca să-şi dea seama,

Weismann începuse s-o imite). Mi-e peste putinţă să-l înţeleg. Dumneata îl înţelegi? Ce fel de om e? Uneori am impresia că e nebun, sau că vrea să facă pe nebunul, dar nu înţeleg de ce. E un tip foarte straniu. Aş vrea să ştiu ce se petrece în mintea lui, la ce se gândeşte. Pentru că se gândeşte mereu..." — O imiţi foarte bine, îl întrerupse Ştefan, zâmbind. Parcă aş asculta-o pe ea. Nu ştiam că poţi imita atât de bine... Weismann începu să râdă, măgulit, dar parcă şi-ar fi amintit din nou de Vidrighin, căci o umbră îi trecu pe obraz. Cu un efort, frecându-şi agitat mâinile, izbuti s-o alunge. — Da, e foarte curioasă, reîncepu aşezându-se pe canapea. Şi mi se pare că şi puţin geloasă. „Cine e prietena lui?" mă întreba. „Ileana, i-am răspuns, Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute..." Se întrerupse, intimidat deodată şi privi cu teamă spre Ştefan. — Foarte bine i-ai răspuns, îl linişti Ştefan. Nu e nici un secret... — Aşa mi-am zis şi eu: nu e nici un secret. E mai bine să ştie oamenii de ce-ai venit, să nu te acuze de fel de fel de lucruri. Dar Stella nu vrea să mă creadă. „Nu te întrebam de Ileana, mi-a spus.

Voiam să ştiu cine e prietena lui, aici, la Paris." I-am răspuns că nu ştiu, că n-o cunosc. Am răspuns bine? îl întrebă privindu-l în ochi. Ştii că aceeaşi întrebare şi-o pun şi ceilalţi români. Dar ei cred că eşti prietenul Stellei.

I-am spus-o şi ei şi râdea, părea încântată. „Crezi că asta îl compromite? m-a întrebat. Crezi că românii sunt convinşi că-l întreţin eu?" M-am uitat lung la ea şi i-am răspuns: „Eşti prea tânără şi prea frumoasă ca să poţi întreţine un bărbat!..." Crezi că i-am răspuns bine? — I-ai răspuns perfect, îl linişti Ştefan. — Am impresia că

încă te iubeşte şi e teribil de geloasă, adăugă Weismann târziu. Ar trebui să-i vorbim într-o zi serios... Şi pentru că vedea că Ştefan nu înţelege, preciza, plecând ochii, încurcat, neştiind ce să facă cu mâinile: — Să-i spunem că

s-au ivit unele dificultăţi, dar că dacă ar interveni cineva cu mulţi bani, dacă ar interveni, bunăoară, Wainwright, am ajunge, în câteva săptămâni, multimilionari...

A încercat de-atunci, de mai multe ori, s-o convingă. O lăsa să se antreneze, vorbindu-i despre succesele ei, apoi, pe neaşteptate, o întrerupea: — Ai putea convinge pe Wainwright să participe şi el la afacerea lui conu' Mişu...

MIRCEA ELIADE

516

Stella îl privea lung, apropiindu-şi pleoapele, parcă ar fi făcut un efort să ghicească dacă vorbea serios sau îi spusese asta în glumă, simplu pretext s-o întrerupă. — Tu ai vreun interes în afacere? l-a întrebat odată. — Nici unul... — Din fericire pentru Mişu, continuase repede Stella. Altminteri, praful s-ar fi ales de afacerea lui. Mi-aş

fi vândut şi bijuteriile, numai ca să-l distrug. Şi mi-ar fi părut rău, căci mi-e simpatic... — Pot să-i spun toate astea lui conu' Mişu? o întrebase odată. Dar Stella nu-i răspunsese. — Mi-ar place să te ştiu bogat, continuase ea visătoare, destul de bogat, dar având toţi banii într-o singură mare afacere, şi de la o zi la alta, să te distrug! Să te reduc la zero, să nu mai ai bani nici de hotel! Să vii să te rogi de Wainwright să-ţi împrumute câteva zeci de mii de franci. Evident, aş fi şi eu de faţă şi i-aş face semn să nu-ţi dea. Probabil că te-ai fi sinucis, căci eşti prea mândru ca să cerşeşti. Sau, poate, ar fi fost şi mai grav: ai fi intrat la închisoare şi după aceea, în orice caz, te-ai fi sinucis...

Tăcuse câtva timp, zâmbind absentă, parcă nu s-ar fi îndurat să se desprindă din vis, apoi îl întrebase deodată: —

Mănânci astă-seară cu mine? Eram invitată de prietenii lui Vidrighin, dar îi pot decomanda... Aşteptase câteva clipe în faţa lui, nerăbdătoare, palpitând, parcă ar fi luptat să se stăpânească, să nu se zvârle asupra lui, să-l sfâşie. — Eşti invitata mea, spusese Ştefan. Dar nu putem merge la restaurantul românesc, că vor afla prietenii lui Vidrighin. — Să mă duci atunci în Saint Germain des Preş, să văd şi eu existenţialiştii...

Târziu, după ce ieşiră din restaurant şi se opriseră în câteva cafenele, şi se îndreptau pe jos spre Georges V, Stella se agăţase de braţul lui şi îi şopti: — Ce fericiţi am fi fost împreună... Eu aş fi avut bani şi am fi fost fericiţi. Ne-am fi plimbat mereu împreună, numai noi doi, şi-am fi fost fericiţi. Mă ambalasem după tine. Credeam că mă

iubeşti şi tu puţin. — Nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, o întrerupse el. — Credeam că eşti prea mândru, că

de-aceea nu-mi spui... Apoi tăcuse, din nou visătoare, agăţată de braţul lui. — Şi totuşi te-ai schimbat de când ai devenit cetăţeană americană, îi spuse el târziu. Când te-am cunoscut eu, aveai alte expresii, spuneai mereu: „Eşti un porc!" Acum nu mai spui aşa. Te-ai schimbat... Stella îi căutase privirile prin întuneric, apropiindu-şi şi mai mult capul de al lui, şi zâmbise, cu un mare efort: — Dacă ai şti cât te urăsc, şopti. N-am crezut că pot urî vreodată pe cineva în asemenea hal. încerc mereu să inventez ceva oribil, ceva care să te distrugă de-a binelea...

O condusese totuşi, foarte amabil, vorbindu-i întruna, până în holul lui Georges V, şi-i sărutase curtenitor mâna.

— Ai fost un amor! îi strigase ea despărţindu-se. Pe curând!...

în prima noapte pe care o petrecuse în hotel, adormise foarte târziu, ascultând, fără să vrea, conversaţiile din odăile vecine, luptând cu amintirile din camera secretă. îşi îndesase perna peste cap şi în cele din urmă izbutise 517

NOAPTEA DE SÂNZIENE

să adoarmă. în dimineaţa următoare îşi cumpărase o cutie cu boules Quiess şi de-atunci, îndată ce auzea vecinii intrând, şi le îndesa în urechi până ce zgomotele se pierdeau ca înecate în pâslă. Continua totuşi să locuiască în boulevard Murat, petrecându-şi doar după-amiezele şi serile în hotel. Puţin timp în urmă, Mişu Weismann îi spuse: — Ar trebui să-ţi faci schimbarea de domiciliu. — Dacă se poate, aş prefera să n-o fac; aş vrea să am o adresă secretă... — Imposibil! îl întrerupse Weismann. Nu ai dreptul şi Poliţia e foarte strictă. S-ar putea să se facă o descindere. Da, o descindere, stărui el. Controlul străinilor. Nu uita că avem o situaţie specială. — Am să

fac, atunci, schimbarea de domiciliu. Dar am să te rog, foarte serios, să nu spui nimănui unde m-am mutat. în special, să nu-i spui Stellei sau prietenilor lui Vidrighin... Weismann îl privise pe furiş, cu un zâmbet viclean. —

Despre partea mea, fii fără grijă. Dar îţi atrag încă o dată atenţia, să fii prudent. Dacă ai cumva întâlniri importante, vreau să spun politice, mai bine să te întâlneşti aici, la mine. îmi dai un telefon şi-ţi las cheia...

La începutul lui martie se instalase definitiv la hotel. Câteva zile în urmă, femeia şi fetiţa cu obrazul ars s-au mutat la un etaj mai jos, şi în locul lor au venit, pentru două săptămâni, o familie de suedezi. îl auzea pe el, dis-de-dimineaţă, bătând la maşina de scris; ea rămânea aproape tot timpul la fereastră, cu băiatul pe genunchi, fredonând. în odaia din stânga, dimineţile, grecul aproape că nu dădea semne de viaţă. „îşi pregăteşte examenele, îi spuse portarul. Familia îi închiriase camera ca să poată studia nestingherit", adăugase. Unchiul cu ochelarii fumurii continua să vină regulat, la orele de mese, şi claxona îndată ce-şi oprea maşina în faţa hotelului. Uneori, după-amiezele, grecul îşi aştepta prietena. Ştefan îl ghicea când începe să-şi piardă răbdarea: se plimba prin odaie, deschidea necontenit fereastra ca să privească în stradă. Când venise pentru întâia oară Weismann să-l vadă, vecinul tocmai îşi întâmpinase prietena şi o certa: întârziase, îi repeta el iritat, aproape trei sferturi de oră.

Weismann rămăsese uluit în mijlocul odăii; nu-şi închipuise că se pot auzi chiar atât de bine vocile de-alături. —

Hai să mergem, îi şopti el. Am să-ţi spun lucruri importante şi poate vecinul dumitale înţelege româneşte...

Coborâră şi se îndreptară spre o cafenea din cartier. Weismann părea mai preocupat ca de obicei. Aflase de mult că Stella nu vrea să intervină pe lângă Wainwright. — Tot am să le fac surpriza, spusese el atunci. Acum, mergând absent alături de Ştefan, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu privirile pierdute undeva înaintea lui, repetase acelaşi lucru: — Ai să vezi mata, coane Ştefan, că am să le fac la toţi surpriza. Am să ţi-o fac şi dumitale. Pentru că şi dumneata eşti sceptic, adăugase el întorcând capul spre Ştefan şi izbutind să râdă.

MIRCEA ELIADE

518

„E adevărat, sunt sceptic", ar fi vrut Ştefan să răspundă. Se întrebase chiar, de nenumărate ori, de unde mai are Weismann bani, pentru că îşi păstrase acelaşi fel de viaţă, umblând numai în taxi, invitând necontenit tot la restaurante scumpe, trimiţând flori Stellei de câte ori îl oprea la masă. — E îngropat în datorii şi se împrumută

mereu, îi spusese odată Stella, de aceea s-a retras Vidrighin din afacere...

— Te-am ghicit de mult, continuă Weismann, eşti sceptic. Dar am să-ţi fac şi dumitale surpriza... Apoi, pe neaşteptate, izbucnise în râs. — Bestia! exclamă el în cele din urmă, ne trimite la amândoi, pe aceeaşi ilustrată, salutări din Italia! A fugit fără să spună un cuvânt...

Se căută nervos în buzunar şi-i arătă o carte poştală ilustrată din Napoli. „Salutări pentru amândoi, Stella". — N-a spus la nimeni nimic, continuă Weismann tulburat. Ce-o să creadă prietenii lui Vidrighin? Tocmai aranjasem nişte mese cu belgienii şi cu prietenii lui Vidrighin. Trebuia să fie şi Stella. Iţi închipui, o femeie frumoasă ca ea face întotdeauna impresie... Zadarnic încercase Ştefan să-l descoase, să afle în ce stadiu se află afacerea.

Weismann ocolea răspunsul. — Am să vă fac la toţi surpriza, repeta el din când în când, înfundându-şi, parcă cu furie, mâinile în buzunarele pardesiului.

în aprilie, printr-un fost coleg de facultate, Ştefan găsise de lucru la o Agenţie economică; trecea de trei ori pe săptămână pe la birou, lua gazetele şi revistele economice ruseşti şi româneşti, şi făcea rezumate pentru un buletin informativ. Nu-i spusese nimic lui Weismann, şi când, venind într-o dimineaţă să-l vadă, Weismann dăduse cu ochii de teancul de reviste, îl întrebase distrat: — Citeşti mereu ruseşte? Ferice de dumneata: te ţii la curent cu ce se petrece în ţară... Se aşezase pe marginea patului şi-şi trecuse mâna pe frunte. Ştefan îl privi tulburat: i se păruse că Mişu îmbătrânise deodată. Dar în clipa următoare, cu un efort, izbutise să zâmbească. Se silea să zâmbească întruna, şi asta dădea figurii întregi un aer de o infinită tristeţe. în ziua aceea Ştefan voise să-l oprească să mănânce împreună, dar Weismann refuzase: era invitat, răspunse. Aşa răspundea întotdeauna: era invitat, sau avea invitaţi la masă, şi atunci insista să vină şi Ştefan. Când trecea dimineţile să-l vadă, părea întotdeauna grăbit: se aşeza, absent, pe canapea, dar se ridica după câteva clipe ca să privească pe fereastră, sau începea să se plimbe prin odaie, fără să scoată un cuvânt. Ştefan încerca mereu să-l facă să-i vorbească despre afacere. — Mă pricep şi eu puţin, am fost consilier economic. De ce nu-mi spui şi mie? — Am să-ţi spun. Am să-ţi spun într-o zi foarte apropiată, repetase.

Apoi, într-o dimineaţă, intimidându-se, roşind brusc, îi ceruse împrumut 10 000 de franci. — Aştept un transfer din Belgia, îi spuse. Ţi-i înapoiez diseară. în seara aceea îl chemase la telefon. îţi telefonez de la Georges V, îl auzi,

519

NOAPTEA DE SÂNZIENE

triumfător. S-a întors Stella şi vrea neapărat să te vadă. Insistă să mâncăm împreună astă-seară...

Era la începutul lui mai; era prima seară de adevărată primăvară, cu un cer limpede, sticlos. îl aşteptau în hol, un grup numeros, în faţa unei măsuţe cu aperitive. Stella îi luă repede braţul şi-l trase după ea într-un colţ. — Am un amant, îi şopti. E aici, cu noi. Să văd dacă ai să ghiceşti. îţi dau un sfert de ceas ca să ghiceşti!... Apoi, atârnată de braţul lui, se reîntoarse zâmbind în mijlocul celorlalţi. Ştefan surprinse privirile fericite şi totuşi timide ale lui Weismann, parcă s-ar fi bucurat de intimitatea pe care i-o arăta Stella lui Ştefan, parcă intimitatea asta ar fi fost ultima lui mare speranţă, dar îi era totodată teamă să se bucure, teamă să nu fie cumva victima unei iluzii. —

Moare după dumneata, coane Ştefan! îi şopti câteva minute în urmă, apropiindu-se să-i umple paharul. Ai făcut-o praf... Ştefan zâmbi încurcat. Când, după un sfert de ceas, Stella îl trase iar după ea într-un colţ şi Ştefan îi arătă

din ochi unul dintre tineri, ea şopti, exaltată: — N-ai ghicit! Ţi-am spus că e ceva mai mult decât un amant, ţi-am

spus că m-am ambalat!... — Stella, o întrerupse Ştefan, apucându-i mâna, nu ştii cât mă bucur că-mi spui asta.

îndrăznesc să-ţi fac o singură rugăminte... — N-ai ghicit! şopti din nou, agitată, Stella. E cineva bine. Uită-te acum, poate ghiceşti... Privi din nou şi i se păru că înţelege: unul dintre tineri rămăsese tăcut, învârtindu-şi paharul între degete, privind mohorât covorul. — El este? o întrebă. Stella clătină din cap. — Am să-ţi fac o rugăminte, stărui Ştefan. Nu e vorba de mine. E vorba de conu' Mişu. Intervin-o pe lângă Wainwright, e o afacere foarte serioasă... Stella îl privi lung, încruntându-se, parcă s-ar fi trudit să înţeleagă ce-i spune, apoi îi luă braţul şi-l aduse spre scaun. — M-am ambalat teribil! îi şopti. Fii fără grijă, adăugă. Nu înţelege româneşte. E sud-american... Weismann se apropie din nou de el, cu aceeaşi fericire speriată în priviri. — Eşti grozav! îi şopti. O

să se lase cu chef în astă-seară. — Coane Mişule, îi spuse târziu, nu e ce crezi dumneata. Nu există nimic între noi. Am rămas doar prieteni. Am rugat-o din nou, astă-seară, să intervină pe lângă Wainwright şi-am s-o mai rog.

Dar să nu-ţi închipui cumva că între noi... Are un amant... Mişu Weismann îl privise lung, amuţit. — De-abia acum încep să sper, încercase Ştefan să-l liniştească. Acum nu mai e furioasă pe mine, acum sper s-o conving să

vorbească cu Wainwright...