— Nu-mi dau seama. Pentru mine, în orice caz...
— Da, înţeleg, o întrerupse Ştefan zâmbind. Ştiu ce vrei să spui. Pentru tine am rămas acelaşi, pentru că am murit de mult.
— Da, spuse Ileana.
— Trebuia să-mi închipui. De aceea am plecat pe front, pentru că ştiam că altminteri, dacă nu mor acolo, va fi mult mai grav, voi afla într-o zi, chiar din gura ta, că, pentru tine, am murit de mult...
— Nu trebuia să faci asta, îl întrerupse Ileana. Vreau să spun, nu trebuia să te gândeşti... Nu trebuia să te gândeşti la asta... Locuieşti la Paris? îl întrebă după o clipă.
-Da.
— Pot să te las eu în drum. Dar trebuie să plecăm acum. Am întârziat deja prea mult. Când vrei, plecăm.
— Probabil că dacă te-aş ruga, dacă te-aş implora să nu pleci astăzi, să nu pleci, în orice caz, cu maşina asta, probabil dacă ţi-aş spune...
— Nu, Ştefan, îl întrerupse ea zâmbind. Acum, te rog eu, te implor dacă vrei: nu mă ruga nimic. Nu-mi vorbi nimic.
— Nu m-ai înţeles, începu Ştefan tulburat. Voiam să-ţi spun că maşina asta...
— Ştiu, ştiu, îl întrerupse din nou Ileana cu o exasperată deznădejde în glas. Ţi se pare că maşina asta... Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Te-aş ruga şi pe tine, doar atât, să fii atât de bun şi să nu-mi mai aduci aminte.
După şase ani şi jumătate, tot de maşină mi-ai vorbit întâi, adăugă încercând să zâmbească. Nu te-ai schimbat...
545
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Voiam doar să-ţi spun... Nu e ce te gândeşti tu. Dacă ai pleca într-altă zi, sau dacă te-ai înapoia cu trenul...
— Nu, Ştefan. Am un soţ teribil de nervos. N-are să poată adormi până nu mă întorc... Mi-a telefonat acum câteva ceasuri, continuă visătoare. Sperasem că măcar la Abbaye de Royaumont nu va exista telefon. Dar n-am avut noroc. Există şi aici, la Royaumont... Mă aşteaptă, repetă cu o exasperată resemnare, şi l-am învăţat să
creadă că sunt o soţie ideală... Trebuie să mergem, spuse repede zvârlindu-şi ţigara. Te las la Paris.
— Dacă ai să mă suporţi, te-aş ruga să mai mă laşi să merg puţin cu tine. Mă poţi lăsa mai târziu, unde vei voi tu, la o gară, pe drum...
— Aş fi preferat..., începu ea.
Glasul îi tremura uşor, şi-şi plecă speriată privirile.
— Ileana! şopti Ştefan apucându-i mâna. Nu-ţi cer nimic altceva. Poate nu ne vom mai revedea. N-am să-ţi mai cer nimic altceva...
îi spunea Walkiriei: — Roagă-l să nu mai insiste. Ştiu că-l fac să sufere, dar mi-e imposibil să-i spun altfel. M-am învăţat să-i spun aşa: Doctore. Nu-i pot spune Bernard. E atât de bun, a fost atât de bun cu mine, că nu-i pot spune Bernard. A fost un sfânt. Când m-a rugat pentru prima oară să-i spun Bernard, i-am spus Sfinte Bernard.
Am început să râdem amândoi. Dar acum se supără, insistă. Şi mi-e imposibil. E doctorul meu, e salvatorul meu, nu-i pot spune Bernard... — Dar el te iubeşte, exclamase Walkiria. — Ştiu, mi-a spus-o. Ştie că-l iubesc şi eu. I-am spus-o. îl iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine, îl iubesc aşa cum cred că sunt iubiţi sfinţii. De aceea nu-i pot spune Bernard.
— Ce crezi despre el? o întrebase Walkiria la început. îl întâlnise doar de câteva ori. îi plăcuse bunătatea, distincţia, inteligenţa pe care le citea în ochii lui. — E un om extraordinar, continuase Walkiria. Este medic şi psiholog şi artist totodată. E un geniu. E un om extraordinar... Avea, când l-a cunoscut, doi copii, şi puţin timp după aceea a venit într-o seară să le spună că mai are unul, un băiat. Părea fericit. Le-a invitat la vila lui, la câţiva kilometri de Lausanne, pe malul lacului. O după-amiază de duminică. Soţia lui le aştepta pe terasă, cu fetiţa cea mare alături. Părea fericită; o fericire calmă, simplă. — Adevărul este că m-a salvat, îi spunea mai târziu Walkiriei. Datorită lui am reînceput să trăiesc... Apoi, mai târziu: — Mi-a spus, în glumă, că îi e frică să nu se îndrăgostească de mine. L-am liniştit. Fii fără grijă, doctore, i-am răspuns tot în glumă. Eu n-am noroc în dragoste. Mi-a adus aminte de un vis pe care i-l povestisem acum un an. — înseamnă că ai rezolvat criza, mi-a repetat şi de data asta. Nu-ţi mai fie teamă de Ştefan. Ai acceptat şi te-ai reconciliat cu moartea lui; fizică sau numai morală, totuna e, ai acceptat faptul acesta, evidenţa aceasta, că el, Ştefan, a murit pentru dumneata, şi atunci te-ai reconciliat cu
MIRCEA ELIADE
546
547
NOAPTEA DE SÂNZIENE
viaţa şi începi acum o viaţă nouă... — Evident, i-am răspuns. îţi datoresc asta dumitale... — Dar trebuie să mergi mai departe, a continuat, trebuie să.te împaci cu el, cu Ştefan, cu omul pe care l-ai iubit, care te-a făcut să suferi, şi acum a murit pentru dumneata, trebuie să... — Ştiu, i-am răspuns. Am făcut-o deja. — Trebuia să-i spui că
tresari noaptea prin somn, o întrerupse Walkiria, că te deştepţi ţipând şi-l strigi pe el, pe Ştefan. — I-am spus-o.
O ştie de mult.
Apoi, după încă un an, află că la Clinică se vorbeşte insistent de ei doi, de doctor şi de ea, de prietenia lor, mult prea intimă, suspectă. — Ar trebui să-l văd mai rar, îi spuse Walkiriei. îmi va fi greu, mă obişnuisem cu el, aveam nevoie de prietenia lui. A fost ca un sfânt... — Am impresia că te iubeşte, o întrerupse Walkiria, că e teribil de îndrăgostit de tine. — Nu, nu e asta, vorbi repede Ileana. E o altfel de dragoste, e o afecţiune de cu totul alt ordin. E altceva...
într-o seară, după cină, venise pe neaşteptate. Părea foarte tulburat. — Ileana, o întrebă, vrei să fii soţia mea?
Pălise deodată şi o privea adânc în ochi. — Dar, doctore... — Spune-mi Bernard, o întrerupse el. — E îngrozitor.
Claire..., începuse ea. — I-am spus, vorbi el repede. A trebuit să-i spun şi a înţeles. Ne despărţim. A plecat azi-dimineaţă, cu copiii... — E îngrozitor! strigase Deana. — Altminteri ar fi fost un infern, continuă el din ce în ce mai repede, am fi trăit o minciună, i-aş fi distrus viaţa şi ei şi, în cele din urmă, m-aş fi distrus şi pe mine... Vrei să fii soţia mea? o întrebă din nou. Oricare ar fi răspunsul tău, să ştii că înapoi nu mai mă pot întoarce. Nu pot trăi în minciună... — E îngrozitor! repetase Ileana. Claire...
— Roagă-l să nu mai insiste, îi spunea Walkiriei. Mi-e imposibil. Nu pot accepta. Nu-i pot spune Bernard, nu pot fi soţia lui. — Dar el te iubeşte, spunea Walkiria. S-a transcris divorţul. E ca un nebun, acum. Vrei să-l faci să
înnebunească de-a binelea? îl distrugi. îmi spuneai că-l iubeşti, că e singurul om pe care-l iubeşti şi că-l vei iubi toată viaţa, că a fost ca un sfânt cu tine... — Nu pot! spunea ea. Nu pot să-l mint...
Apoi i-a spus-o şi lui... — Nu pot să mint. Te iubesc prea mult ca să te mint. Dar ştii ce e în sufletul meu. Eşti omul pe care-l iubesc mai mult pe lume, eşti singurul, căci numai pe tante Alice o mai iubeam pe lume, şi acum nu mai e nici ea, dar nu pot să te mint, ştii ce e în sufletul meu... — Ţi se pare, îi spunea el luându-i mâna şi
păstrând-o în mâinile lui. Te lupţi cu o umbră, cu ceva care a murit de mult, dar te încăpăţânezi să-i dai viaţă, din propria ta imaginaţie, din sângele tău, dar nu mai e decât o umbră... — îl chem şi acum, nopţile, în somn, şopti ea deznădăjduită. — N-are nici o importanţă. Eu am strigat douăzeci de ani, în somn, numele pedagogului care m-a pălmuit o dată, copil, m-a pălmuit cu atâta putere, încât mi-a ţâşnit sângele. N-are absolut nici o importanţă...
S-au căsătorit în ianuarie 1946. Când, uneori, nopţile, se deştepta strigând, îl auzea pe el alături, mângâind-o. —
