Şi-l repetase de mai multe ori, la început fără să înţeleagă de ce, umblând pe străzi, traversând Place de la Muette scăldată întreagă în soare, îndreptându-se spre Etoile. Şi apoi, aproape de Etoile, i se păru că înţelege; îşi repeta cu încăpăţânare versul ca să scape de refrenul absurd care-i revenea necontenit în minte: Dar nu i s-a găsit corpul!...
Când coborâse dimineaţa, portarul îi arătase cu un gest scurt, clătinând capul, pe cineva care, aşezat la măsuţa din hol, răsfoia cartea de telefon. Era un bărbat cu o figură ştearsă, fără expresie. Se ridică din scaun şi-i zâmbi încurcat.
— Domnul Ştefan Viziru? întrebă. Aţi locuit câtva timp în boulevard Murat, la domnul Weismann...
— I s-a întâmplat ceva? îl întrerupse Ştefan.
— Nu. Adică, mai precis, nu ştim. Fiţi bun, vă rog, şi veniţi cu mine să daţi câteva informaţii.
Taxiul îl lăsase în faţa Comisariatului, undeva aproape de boulevard Murat. Coborâse nervos, aprinzându-şi în ultima clipă încă o ţigară. A trebuit să aştepte câtva timp aşezat pe o banchetă, lângă uşă. Inspectorul vorbea încă
la telefon.
Nu i s-a găsit corpul] Bucuria lui bruscă, nefirească, îşi dădea seama, izvora din acest detaliu, în aparenţă
nesemnificativ: că, deşi totul lăsa să se înţeleagă că Mişu Weismann s-ar fi sinucis pe o plajă din Belgia, faptul că
încă nu i s-a găsit corpul anula toate concluziile care s-ar putea trage din dispariţia lui misterioasă. Aşa se întâmplase cu Vădastra. Singurul care înţelesese fusese Antim. Nu i s-a găsit corpul, repeta el necontenit, încremenit acolo, pe un fotoliu, în salonul Legaţiei din Belgrave Square, neîndrăznind parcă să mai iasă singur pe stradă atât timp cât nu i se făcea dovada că murise Vădastra, arătându-i-se corpul. Ştia că e ridicol, dar nu putea crede în sinuciderea lui Weismann. îi plăcea să şi-l închipuie scăpat de teroarea datoriilor, eliberat de obsesiile marei lui afaceri, îmbrăcând hainele unui vagabond şi plecând undeva departe, în 537
NOAPTEA DE SÂNZIENE
lumea largă, de unde-i va trimite mai târziu un semn de viaţă, câteva cuvinte pe o carte poştală. Inspectorul îl ascultase cu atenţie, apoi îi mulţumise foarte afabil. „Nu, nu i s-a găsit încă corpul", repetase el încă o dată în prag, zâmbind, oarecum derutat de insistenţa cu care revenise această întrebare în tot cursul convorbirii.
La Etoile se oprise în faţa chioşcului şi cumpărase ziarele de prânz. Le răsfoi repede, cuprins de o bruscă emoţie, să vadă dacă nu cumva, totuşi... Nu era nici o informaţie privitoare la dispariţia lui Weismann. Citi în prima pagină: Aujourdhui ete. Nu înţelesese decât târziu, când se apropia de Place des Ternes. Solstiţiul de vară.
Sânzienele. „Nu i s-a găsit corpul." Nel mezzo del cammin di nostra vita... Strânse ziarele, le făcu sul şi le aşeză
pe pervazul unei ferestre, apoi grăbi pasul.
Aproape de unu, Parc Monceau era aproape gol. Pe o bancă, o femeie mânca absentă un sandvici. Mai rămăseseră doar câţiva copii întârziaţi la joacă şi o pereche de îndrăgostiţi. începea să se simtă căldura chiar aici, la umbra arborilor. Una selva obscura. Se plimba aproape fără să privească în jurul lui. Apoi, după ce străbătu alene parcul, ieşi şi grăbi din nou pasul.
Pe boulevard des Courcelles, tocmai voia să traverseze pe celălalt trotuar când zări de departe cele trei autocare.
Se îndreptă spre ele fără curiozitate, dar grăbind mereu pasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă că, o clipă înainte de a le ajunge, ar putea pleca. Autocarele se aflau în dreptul unei curţi mari. Club des Etudiants, citi Ştefan. Se apropie de zid şi începu să-şi şteargă fruntea cu batista. în curte, pe trotuar, aşteptau grupuri de tineri. Câţiva se aşezaseră la mesele cafenelei din colţ. începuse să fie din ce în ce mai cald şi Ştefan îşi scoase haina şi şi-o atârnă
pe umeri. Apoi îşi aprinse o ţigară şi fuma liniştit, fără să privească în jurul lui. Târziu, o fată ieşi din curte cu un carnet de bilete în mână şi se îndreptă spre primul grup. Văzu că fiecare îşi caută în portmoneu şi atunci îşi scoase şi el o bancnotă de 500 franci. Fata se opri în dreptul lui, îi luă bancnota, îi dădu un bilet şi 200 de franci rest, şi-i spuse:
— Troisieme voiture.
„Aş fi avut timp să mănânc un sandvici. Era o cafenea în colţ, la umbră..." Autocarul înainta acum printre câmpuri de grâu smălţuite cu maci. „E ca la noi în ţară", se trezi gândind. Privea pe fereastră, aşa cum privise necontenit de când ieşise din Paris. „Destinul este porţiunea de Timp, îşi aminti el cuvintele lui Bibicescu, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Ce-o fi vrut exact să spună?" Dar nu încercă să înţeleagă.
Gândul îi alergă şi mai adânc în trecut, cu tot mai mulţi ani în urmă, nu-şi dădea încă precis seama când, în tinereţea sau în copilăria lui; cândva, de mult, privise de la fereastra unui tren un peisaj asemănător, cu câmpuri de grâu şi orz, bătute cu maci, ondulate în
MIRCEA ELIADE
538
vâlcele dulci, şi drumul, ca şi acum, ducea printre dealuri şi boschete de fagi şi de salcâmi.
Au trecut prin mai multe sate şi orăşele şi, în fuga autocarului, se silea să le citească numele, întrebându-se mereu încotro se îndreaptă. Apoi, după încă vreun sfert de ceas, începu să se zărească, de departe, o pădure. O
privea, când i se păru că autocarul o ocoleşte, şi-atunci întoarse mâhnit capul, s-o mai privească încă. Dar o regăsi curând, în faţă şi în dreapta lor, o pădure înaltă, mare, compactă. înţelesese că mergeau într-acolo. I se păru că ştiuse asta de la început. Era prea cald. într-o nămiaza limpede, fierbinte de vară, autocarele acestea încărcate cu tineret nu puteau merge într-altă parte decât într-o pădure.
— Pe locurile acestea au fost bălţi, spuse deodată tânărului de lângă el. Era un băietan înalt şi blond, cu ochelari, care-i zâmbise coborând din
autocar şi-şi potrivise pasul după al lui. Umblau de-atunci alături. îi vorbise de concert, îi spusese cine va cânta.
Dar Ştefan nu-l ascultase; privea necontenit drept înaintea lui. Curând au zărit zidurile mănăstirii.
— în locul pădurii acesteia, au fost cândva bălţi, adăugă.
— Mai sunt şi acum bălţi, spuse celălalt. Dar sunt dincolo de pădure. Grupul înainta compact pe alee, grăbind necontenit pasul. Concertul începea
la trei şi jumătate. Ajungând în dreptul porţii, Ştefan şovăi. La umbră, una lângă alta, se întindea şirul de maşini.
— Am să mai mă plimb puţin, spuse. Vin pentru prima oară la Royaumont. Tânărul îi zâmbi, apoi dispăru înghiţit de grup. Ştefan îi privi cum
pătrund în curte şi se îndreaptă, în şiruri tot mai dense, spre clădire. „Au rămas doar câteva săli şi capela, îi spusese tânărul; mănăstirea fusese devastată în timpul Revoluţiei. Dar concertele au loc în fosta capelă, adăugase; este acolo o atmosferă, o atmosferă...", începuse el cu o voce clară, neaşteptat de bărbătească, emoţionată. Dar Ştefan nu-l mai ascultase.
După ce şi ultimul grup dispăru după aripa sfărâmată, câtă mai rămăsese, a mănăstirii, Ştefan porni singur pe alee. „De ce m-oi fi apucat să-i spun că pe aici au fost bălţi? se întrebă deodată. Dacă mai rămâneam o jumătate de ceas împreună, fără îndoială că i-aş fi povestit de Snagov, cum a strigat Mia şi cum..." în acea clipă îşi dădu seama că se gândise şi la asta când îi vorbise de bălţi; nu se gândise numai la bălţile din jurul Bucureştiului, unde venea să se scalde când era copil, şi unde, câţiva ani mai târziu, crescuseră arbori înalţi şi umbroşi, dar gândul îl dusese înapoi şi la după-amiaza aceea de vară de la Snagov, când a auzit-o pe Mia strigând, şi a văzut-o, pentru ultima oară, cum şi-a mai săltat încă o dată capul afară din apă şi apoi şi-a plesnit fruntea de unda caldă a lacului şi s-a lăsat înghiţită. „Au trecut aproape treizeci de ani de-atunci, îşi spuse ca să se trezească. E îngrozitor..."
539
NOAPTEA UE SÂNZIENE
Parcă pe-aici, pe sub arborii înalţi, arşiţa după-amiezii de vară nu pătrunsese încă. Nel mezzo del cammin di nostru vita... Una selva oscura... Parcă s-ar fi simţit deodată observat de cineva şi zâmbi încurcat. Ştia foarte bine că-şi repeta cuvintele acestea ca să nu-şi amintească de bălţi şi de copilărie, să nu-şi mai amintească de părul bălai al Miei plutind, o singură, nesfârşită clipă, pe obrazul cald şi legănat al lacului. Una selva oscura, reîncepu el, încercând să se smulgă din sentimentul ciudat, de copilărească teamă, că cineva, foarte aproape de
el, nevăzut, îl urmăreşte şi-l observă, şi citeşte în sufletul lui ca într-o carte deschisă, citeşte speranţa lui copilărească, absurdă, că dacă-şi va recita singurele versuri din Inferno pe care le ştia, va scăpa de amintirile bălţilor şi ale copilăriei. Pătrundea tot mai departe în pădure, întovărăşit de prezenţa aceea nelămurită şi implacabilă care-i ghicea toate gândurile şi-l făcea să zâmbească încurcat, ca un copil surprins de un ochi străin şi neîndrăznind să-şi reia joaca, hotărât doar să aştepte, cu acelaşi zâmbet vinovat pe figură, mulţumindu-se să
