A încercat de mai multe ori în acea dimineaţă. Apoi, după ce se întoarse de la masă, cobora din ceas în ceas şi telefona, ascultând parcă fermecat soneria răsunând în camera goală. După-amiaza era caldă şi Ştefan trăsese obloanele la ferestre şi, întins în pat, începuse să aştepte. Nu ştia precis ce aşteaptă; îşi privea la răstimpuri ceasul, îşi aprindea o ţigară şi, metodic, cu încăpăţânare, cobora să telefoneze.
— Ce spunea comisionarul? întrebă pe portar. Când spunea că i-a fost încredinţat pachetul?
— N-a spus nimic. A întrebat de dumneavoastră şi a vrut să urce el. Dar nu l-am lăsat. I-am spus că după ora nouă seara furnizorii nu mai pot urca în camere. Am înţeles ce voia, şi atunci i-am dat o sută de franci...
Soarele coborâse pe nesimţite pe deasupra Invalizilor. Ştefan căută în pachetul cu manuscrise, luă caietul lui Partenie şi se aşeză la birou. „... scriam autobiografia unei fantoşe", reciti el, încercând să regăsească interesul cu care le citise cu o seară mai înainte. Dar îi reveneau neîncetat cuvintele lui Vădastra, cuvintele portarului şi aluziile misterioase ale lui Weismann: „Am să le fac la toţi surpriza! Am să ţi-o fac şi dumitale, coane Ştefan, pentru că şi dumneata eşti sceptic!..." Rămase câtva timp cu ochii pe pagina începută. Apoi, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de gândurile lui, se hotărî brusc şi izbuti să continue lectura. „Scriind, îmi spuneam că scriu ca să mă
vindec, dar probabil că eram vindecat de mult; în roman nu mai străbătea nici o febră. Şi totuşi, ce admirabil subiect de roman! Dar nu aşa cum îl văzusem la 19 ani, ci aşa cum merita să-l vadă un scriitor. Nu era interesantă
drama doctorului V., şi nici el, geniul răzvrătit, nu era interesant. Mult mai interesantă era povestea pianului, despre care aproape că nu vorbisem în roman. Transformând pe duduia Eleonora în Lenora, şi atelierul ei de croitorie în salonul văduvei unui îmbogăţit de război,
533
NOAPTEA DE SÂNZIENE
pianul îşi pierduse funcţia lui esenţială, de simbol al unei existenţe ce părea atunci, prin 1920, feerice, căci era singura amintire rămasă din apartamentul pe care-l închiriase căpitanul, pentru ea, cu zece ani în urmă, în bulevardul Elisabeta, şi i-l mobilase luxos, «ca palatul unei principese orientale», după cum spunea duduia Eleonora. într-o dimineaţă, căpitanul făcuse semn muscalului să oprească în dreptul unei case noi, cu mai multe etaje, din bulevardul Elisabeta. Apoi o luase de mână şi o trase după el în ascensor. — Era ca un palat! exclamase Eleonora. Când am intrat şi am dat cu ochii de pian, i-am sărit de gât şi am început să plâng! — Iar vrei să mă
faci gelos? am întrerupt-o eu, prefăcându-mă ironic, deşi eram gelos până la demenţă pe această biată umbră a căpitanului. — Era numai mobilă scumpă, numai mătase şi aur, continuase ea, dar mie mai presus de toate îmi
era drag pianul. Şi când am scăpătat, am vândut şi am amanetat toate, dar de pian nu m-am despărţit... Ori, în romanul meu pianul nu mai putea avea nici un rol: duduia Eleonora devenise Lenora, văduva unui îmbogăţit de război. în atelierul de croitorie, aşa cum îl păstra, dezacordat, învelit cu brocarturi şi împodobit cu două vase mari, în care se decolorase, prăfuite, florile artificiale, cu fotografiile Eleonorei de la 20 de ani alături, pianul părea prestigios, încărcat de amintiri şi iluzii defuncte. Renunţând la adevărata Eleonora, am pierdut, de la început, mai mult de jumătate din substanţa epică a romanului. Pentru că, fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică...".
„Ea este! se trezi deodată Ştefan, ea, doamna Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache!" în acea clipă înţelese că
ştiuse asta de la început, ştiuse de când se reapucase să citească. Poate că ştiuse chiar de când, cu o seară mai înainte, ochii îi căzuseră pentru prima oară pe cuvântul „pian". îşi vânduse şi pianul... „Pianul lui Vădastra, îşi spusese el atunci, doamna Zissu a lui Vădastra..." Ar fi vrut acum să se bucure de descoperire şi totuşi parcă o nedefinită tristeţe, o neînţeleasă dezamăgire îi amorţea încet întreaga fiinţă. „Doamna Zissu a lui Vădastra!", îşi repetă el de mai multe ori, încercând să se smulgă din sentimentul tulbure de melancolie şi decepţie care-l ameninţa. începu să facă repede socoteli ca şi cum ar fi sperat că exerciţiul acesta mental cu destine şi fragmente de timp i-ar putea descătuşa bucuriile strangulate undeva în adâncul fiinţei lui, oprite pe loc şi încătuşate fără
motiv şi fără înţeles. Prin 1920-l921, doamna Zissu ar fi avut vreo 35—36 de ani. Partenie era un copilandru: 17
ani. Prima lui dragoste. Aşa cum a fost, câţiva ani mai târziu, prima dragoste a lui Vădastra. Când a întâlnit-o Vădastra, era în liceu, avea probabil 15-l6 ani, iar ea, doamna Zissu, avea 40 de ani. „Distinsa doamna Zissu. O
femeie frumoasă care m-a iubit pe mine..." Fusese, poate, ultima ei dragoste. Curând după aceea murise în mizerie, după ce îşi vânduse şi pianul. Toate lucrurile i se păreau clare, şi dori din nou, aproape cu deznădejde, să
se bucure că, în sfârşit, le-a descoperit,
MIRCEA ELIADE
534
că a înţeles. Căpitanul, Mitică Porumbache, apoi Partenie, apoi Vădastra, toţi o iubiseră; fusese prima sau ultima lor dragoste. De aceea, probabil, fusese şi el, Ştefan, obsedat de taina doamnei Zissu: o iubise Partenie, o iubise ca şi pe Ioana. Poate c-ar fi trebuit s-o întâlnească şi el, Ştefan, puţin timp după ce-o iubise Partenie, s-o întâlnească şi să se îndrăgostească de ea, aşa cum, mai târziu, o întâlnise şi se îndrăgostise de Ioana, logodnica lui Partenie. Dar în locul lui, o întâlnise Vădastra. „Distinsa doamnă Zissu, o femeie care m-a iubit pe mine..."
Poate de aceea l-au tulburat cuvintele acestea auzite prin pereţii de paiantă ai camerei secrete, l-au obsedat atâţia ani fără să poată vreodată înţelege motivul: poate ghicise în ele acea parte din destinul lui pe care-l trădase, un fragment de viaţă care-i fusese predestinat şi pe care, fără să înţeleagă de ce, nu-l trăise, şi rămăsese neîmplinit, şi de aceea, îl urmărea, ca un strigoi, cerându-i îndestularea, alergându-l din urmă, silindu-l să caute, să afle.
„Aşadar, aceasta fusese doamna Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache, îşi repetă din nou, zâmbind. O
croitoreasă, care cunoscuse cândva leneveala şi prestigiile întreţinutei de lux, apoi scăpătase, se reapucase de croitorie, dar era încă foarte frumoasă, avea fără îndoială foarte mult farmec, dacă la 17 ani Partenie fugise de-acasă pentru ea şi fusese chiar ispitit să se sinucidă. Mi s-ar fi putut întâmpla mie. Trebuia să mi se întâmple mie, rectifică el, şi parcă un sentiment ciudat, de împăcare şi totodată de resemnare îl cuprinse deodată, amuţindu-i neliniştile şi nerăbdarea. Ar trebui să fac ceva, îşi spuse, ar trebui poate să mă rog, să spun cuiva că mi s-a întâmplat ceva, că toate câte mi s-au întâmplat aveau un sens, dar nu ştiam cum să-l caut, cum să-l înţeleg. De aceea mă urmărea numele acesta: doamna Zissu. Ar trebui să spun ceva. Doamne, facă-se voia ta, rosti el deodată. Facă-se voia ta, repetă mai încet." Simţea o mare, neobişnuită linişte, şi totuşi îi era frică. „Aş putea să
mor tocmai acum, când am aflat, aş putea să mor fără a o mai fi întâlnit, fără a-i putea spune că ştiu cine a fost doamna Zissu, că obsesia mea nu era absurdă, că avea un sens. Avea un sens, îşi repetă el. Trebuie să-i spun Ilenei că tot ce s-a întâmplat, avea un sens. Facă-se voia ta!", rosti deodată, cu teamă. Rămase câtva timp nemişcat, ca şi cum s-ar fi trudit să asculte ceva pe care nu-l putea auzi, apoi îşi reluă lectura.
„Pentru că fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică, şi renunţam, astfel, la scenele acelea senzaţionale, pe care le-am reconstituit din povestirile Eleonorei, când, târziu, după miezul nopţii, uneori în zori, se întorceau acasă de la „Grădina Veseliei", urcau în apartamentul mobilat şi plătit de căpitan şi, dând cu ochii de pian, Mitică, aproape întotdeauna beat, începea să înjure, la început printre dinţi, apoi fără nici o jenă, din ce în ce mai tare şi mai vulgar, până ce izbucnea Eleonora în lacrimi şi atunci se ducea s-o mângâie, cerându-i iertare, spunându-i că voia doar s-o necăjească. Iar după ce se mutase din
535
NOAPTEA DE SÂNZIENE
bulevardul Elisabeta şi-şi vânduse toate mobilele, rămânând numai cu pianul, Mitică, de câte ori mai venise s-o vadă, o anunţa că este ultima oară când îi calcă în casă dacă nu vinde pianul. Apropiindu-se, îl plesnea cu palma întreagă peste capac sau peste şoldurile lui de lemn şi, ascultându-l răsunând, striga: — Auzi-l cum cântă pe unde-l atingi!... Toate acestea nu aveam cum să le povestesc. Mitică, predecesorul meu în inima Eleonorei, de unde nu izbutise să alunge pe căpitan nici după ce acesta murise (şi nici măcar eu nu speram că l-am putut îndepărta, căci, printre atâtea alte gesturi de personaj legendar, căpitanul făcuse şi gestul prin excelenţă romantic: se sinucisese. — S-a omorât pentru mine, eu l-am băgat în mormânt! S-a omorât când îl făcuse maior!). Mitică, deci, devenise în roman un funcţionar de bancă, simplificat şi anost, fără nici o adâncime, redus la ticuri şi clişee,
eu crezând, în marea mea naivitate, că astfel voi scoate mai bine în evidenţă contrastul între mediocritatea lui şi geniul patetic al doctorului V. Şi atunci, tot episodul „Grădina Veseliei" a trebuit să cadă. L-am înlocuit cu o întâlnire într-un restaurant de vară, frecventat de îmbogăţiţi de război. Scena întâlnirii între căpitan şi Mitică, pe care n-am înţeles-o nici eu prea bine cum a început, căci Eleonora nu prea vrea să-mi povesteasă (spunea că nu-i place să-şi amintească de asemenea lucruri triste), scena aceasta devenise, în roman, un episod banal de gelozie burgheză. Ori, se pare că în noaptea aceea a fost la „Grădina Veseliei" un scandal de pomină, de care au vorbit şi ziarele, de care s-a vorbit ani de zile în mahala. Căpitanul sosise pe neaşteptate de la Iaşi şi o găsise pe Eleonora cu lăutarii la masă, petrecând cu Mitică. — Copilul e al meu? a întrebat-o, foarte palid şi totuşi foarte liniştit.
Eleonora, pretinde ea, a ţipat, indignată. — E al meu, tot aşa cum sunt copiii croitorului copiii lui? a mai întrebat căpitanul. Şi-atunci a sărit Mitică, şi a început bătaia. Eleonora leşinase, nu-şi mai amintea nimic. Pretinde că nu-şi mai amintea decât finalul, ca într-o nuvelă de Puşkin. Târziu, a venit garda, şi ofiţerul gărzii l-a ridicat pe căpitan din pietriş, unde căzuse în nesimţire, cu capul spart de un sifon, căci, se pare, tăbărâseră toţi măcelarii pe el, l-a ridicat, plin de sânge, desfigurat, cu uniforma zdrenţuită, şi ţinându-l anevoie de braţ, căci se clătina ca un om beat, i-a spus: — Căpitan Sideri, eşti sub arest!..."
Ştefan îşi ridică ochii din caiet. „Căpitan Sideri, eşti sub arest! Iubite domnule Weismann, dumneata n-ai de unde să ştii, eu iubesc de mulţi ani o fată. O cheamă Ileana. Ileana Sideri. Căpitan Sideri, eşti sub arest!... Poate că era unchiul ei. Poate că era chiar tatăl ei. Ar trebui să fac socoteala..." „— Cine e prietena lui? mă întreba. — Ileana, i-am răspuns. Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret..." Astea i le spusese Weismann, într-o dimineaţă, după ce-i adusese cafeaua. „Ileana Sideri. A fugit din ţară. Nu e nici un secret..." îşi privi deodată, cu mirare, ceasul, ca şi cum s-ar fi trezit.
MIRCEA ELIADE
536
Trecuse de nouă. Se ridică aproape speriat de la birou şi coborî în goană etajele. Portarul îl văzu de departe şi-i zâmbi.
— încercaţi din nou? îl întrebă continuând să zâmbească.
„I-am dat o sută de franci. Spunea că vine tocmai de la statuia Brătianu. A întrebat de dumneavoastră şi a vrut să
urce el. I-am spus că după ora nouă seara... Căpitan Sideri..."
— Nu răspunde nimeni, îl auzi pe portar. Nu e acasă. Nu s-a întors.
„A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret." Atent, răbdător, continua să asculte soneria răsunând strident în biroul din boulevard Murat.
De-abia târziu, când autocarul ieşise din Paris, îşi aminti că nu mâncase. „Aş fi avut totuşi timp să mănânc; era o cafenea în colţ, aş fi putut mânca un sandvici." Nel mezzo del cammin di nostra vita, îi reveni încă o dată versul.
