„Dăruit lui X ultima mea amintire de la Mangalia." „XX sau Jurnalul geloziei retrospective. Mă gândisem mai de mult să-l scriu. Aflu astăzi că XXX pregăteşte un roman sub acest titlu..." întâlnea mereu observaţii şi reflecţii asupra artei romanului, pe care le parcurgea fără să le citească. O singură dată, oprindu-şi întâmplător ochii pe cuvântul mit, pe care nu se aştepta să-l întâlnească la Partenie, citi întreaga notă. „Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Nici unul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele experienţelor literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică. Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile."
Ştefan îşi stinse ţigara şi începu să răsfoiască oarecum distrat. Câteva pagini fuseseră smulse şi, câteva secunde, privi neliniştit deodată acele frânturi de hârtie agăţate de cotorul caietului. Nu cumva le-o fi rupt conu' Mişu? se întrebă. Către mijlocul caietului, însemnările deveneau mai dense, păreau că se transformă pe nesimţite în mici eseuri sau în fragmente de amintiri, ca şi cum, începând să scrie, Partenie se lăsase antrenat, uitând că se află în faţa unui caiet intim. Unele pagini erau barate cu un creion albastru, şi aveau, câteodată, o adnotaţie în colţul de sus: „folosite". începuse o pagină povestind că, în ziua aceea, cineva, al cărui nume fusese şters, îi vorbise despre La Veuve Cliquot, şi el, Partenie, îl întrebase: Ce este? şi aflase că e o marcă de şampanie rose. Acel cineva făcuse mare haz că nu ştiuse până atunci că există şampanie rose.
MIRCEA ELIADE
524
525
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Povestind întâmplarea, Partenie se lăsase antrenat în amintiri în legătură cu prima sticlă de şampanie pe care, fiind încă în liceu, şi ieşind într-o seară cu colegii la un bar, „Olympia", o comandase după ce se interesase în prealabil cât costă. Apoi, urmau amintiri despre colegii lui de-atunci, despre o întâlnire la Constanţa, zece, cincisprezece ani mai târziu. Părea aproape o nuvelă; descrierile deveneau tot mai precise şi mai ample, dialogurile mai vii, şi se ghicea, pagină după pagină, cum intervine scriitorul. Naraţiunea se întrerupea brusc, şi Partenie adăugase cu creionul albastru: „De reluat".
Câteva pagini în urmă, îl interesă o mărturie: „Vorbind cu XX despre Jurnalul lui Jules Renard, mă întreba dacă
scriu şi eu un jurnal. I-am răspuns că am scris, pe vremuri, dar că n-am păstrat decât acele pagini care pot servi, direct sau indirect, literatura. Restul paginilor de jurnal pot fi arse. Aşa fac eu, am adăugat". Ştefan se întrerupse, reciti ultimele rânduri, apoi încercă din nou, aşa cum, aproape fără să-şi dea seama, făcea necontenit de o jumătate de oră, să precizeze, după aluziile textelor lui Partenie, în ce ani fuseseră scrise. A murit în 1939, la 36
de ani, îşi făcu el socoteala. Dacă a ars celelalte caiete, înseamnă că acesta, din faţa lui, era ultimul pe care-l scrisese. Mai rămăseseră, de altfel, pagini albe. L-a scris, deci, câţiva ani înainte de moarte, prin 1937-l939. Dar nu întâlnise până acum nici o aluzie precisă la Ioana, şi nici nu se referea la cărţile pe care le scria sau le scrisese deja. Reîncepu să răsfoiască, întâlni de mai multe ori adnotări cu creionul albastru: „plan de roman", „folosit",
„de dezvoltat". Voi să vadă dacă nu cumva spunea mai mult către sfârşitul caietului şi răsfoi ultimele pagini.
Păreau că fac parte dintr-un text continuu, despre Lenora. Se miră că numele fusese lăsat neşters. întoarse alte câteva pagini, ca să găsească începutul. Zvârlindu-şi ochii pe primele rânduri i se păru că ar fi nişte amintiri din tinereţe, în legătură cu întâlnirea unei femei. în toată această parte a caietului, numele nu mai erau şterse.
Probabil că cel care-şi luase această sarcină obosise ştergând sau nu mai avusese timp să continue.
„Trecând astăzi pe Calea Moşilor, mi s-a părut c-o zăresc pe Fanny. M-am uitat lung la ea şi în cele din urmă m-a recunoscut. Probabil că avem cam aceeaşi vârstă. Când eu aveam 17 ani, ea era ucenică la atelier, avea vreo 14-l5 ani. Azi mi s-a părut o femeie trecută, căreia i-aş fi putut da orice vârstă între 35 şi 50 de ani. Şi totuşi nu putea avea mai mult de 30-31 de ani..." Ştefan se întrerupse şi făcu repede socoteala. Dacă în 1939 Partenie avea 36 de ani, întâlnirea cu Fanny avusese loc cu cinci, şase ani mai înainte, deci prin 1933-l934. O cunoscuse pe Ioana; erau poate logodiţi, sau imediat după ruperea logodnei. „— Vă mai aduceţi aminte de mine, de la duduia Eleonora? m-a întrebat. Mi s-a părut că zâmbeşte foarte trist, dezvelindu-şi câţiva dinţi de aur. — îmi amintesc foarte bine, i-am răspuns. Cum aş putea-o uita pe Lenora?... Mi-am dat seama că fusesem excesiv de vulgar şi, după obiceiul meu, mi-am agravat
situaţia. Cum aş putea uita primul meu amor? am exclamat, izbutind chiar să râd. Aveam 17 ani şi n-o să-i mai am niciodată... — Tinereţe, spuse ea. Era frumos. Parcă erau alte timpuri. Săraca duduia Eleonora, am auzit că
ajunsese rău de tot în ultima vreme. S-a prăpădit la un spital. îşi vânduse şi pianul... -Am aflat şi eu, spusei, şi încercai să schimb repede vorba. Am întrebat-o dacă mai ştie ceva despre celelalte fete, Anicuţa, Puia, Sofia.
Fără nici un efort, toate numele acelea, îngropate de foarte mulţi ani, îmi reveneau în minte. Fanny părea surprinsă de precizia amintirilor mele. Mi-a povestit ceva despre Anicuţa, cu ea fusese mai prietenă, dar nu ascultam. în acea clipă mi-am adus aminte de roman. îmi părea rău că-l arsesem. Era, fără îndoială, detestabil: roman fals-autobiografic scris la 19-20 de ani. Dar m-ar fi amuzat să-l recitesc acum, să văd ce deveniseră
Fanny, Anicuţa şi celelalte fete în afabulaţia mea. îmi aminteam doar ce devenise duduia Eleonora: devenise
Lenora, femeia fatală. Eroul nu avea 17 ani, ca mine, nu era student în primul an de facultate; devenise doctorul V., geniul neînţeles şi răzvrătit, puţin demoniac, puţin fatalist, urmărit de nenoroc, aşa cum mi-ar fi plăcut mie, atunci, să fiu."
, „Până ce-am ajuns acasă, m-am gândit tot la lucrul acesta: cum, plecând de la o întâmplare în ea însăşi extraordinară şi nelipsită de o grandoare aproape tragică — pentru că aveam 17-l8 ani şi ea 35-36, şi fusese o adevărată pasiune, fugisem de-acasă, eram gata să fac orice nebunie, voisem chiar să mă sinucid — cum, voind să scriu toate acestea şi voind, mai ales, să le scriu oarecum autobiografic, la persoana I, am ajuns totuşi la un roman teribil şi totodată insipid, fad, fals şi grandilocvent, deşi aproape tot ce scriam fusese trăit de mine, şi încă
trăit până la incandescenţă. Dar nu aveam încă 20 de ani, nu învăţasem încă lucrul acesta simplu că translaţia de la duduia Eleonora la Lenora anulase toată autenticitatea întâmplării, că, devenind doctorul V. îndrăgostit de Lenora, scriam autobiografia unei fantoşe..."
De câtva timp, fără să-şi dea seama de când, Ştefan privea rândurile fără să le citească. Auzise deschizându-se uşa de la camera din stânga şi apoi auzise murmurând câteva cuvinte, pe care nu le înţelese, dar vocea i se păruse cunoscută. Ridică ochii din caiet şi începu să asculte, ţinându-şi răsuflarea. Auzi paşii vecinului îndreptându-se spre fereastră ca să tragă obloanele, apoi îl auzi exclamând: — Cinci sute de franci! — şi i se păru deodată că
visează.
— Cinci sute de franci pe noapte! îl auzi din nou. Half a poundl It seems extravagant*.
Era vocea lui Vădastra. Câtva timp, Ştefan rămase încremenit, cu mâna pe caietul lui Partenie, cu capul întors spre camera nr. 16, aşa cum se afla în clipa când începuse să asculte. îl auzi umblând prin odaie, dând la o parte un scaun, exclamând, apoi i se păru că rămăsese şi el pe loc, cu urechea la pândă, ascultând. De fapt, înţelese Ştefan cu câteva clipe în urmă, intrase în cabinetul
MIRCEA ELIADE
526
527
NOAPTEA DE SÂNZIENL
de toaletă şi dăduse drumul la robinet. îl auzi cum îşi clăteşte paharul, continuând să murmure.
Atunci se hotărî brusc, traversă camera în vârful picioarelor, ca să facă cât mai puţin zgomot, şi ieşi pe coridor. O
clipă şovăi, strângându-şi necontenit pumnii, încercând să se trezească. Apoi începu să coboare.
— E un englez, îi spuse portarul. A sosit astă-seară de la Londra.
— Cum îl cheamă? I-am auzit vocea şi mi s-a părut că-l cunosc. Portarul deschise catastiful şi citi: Harry Johnston, născut în 1907, locuind
la Birmingham.
— Cred că el este, spuse Ştefan.
Urcând, îşi privi încă o dată ceasul. Trecuse de unsprezece. Când se apropie de etajul IV, începu să calce în vârful picioarelor. în faţa camerei nr. 16, şovăi, ţinându-şi răsuflarea. Auzi câţiva paşi şi, hotărându-se, ciocăni.
Un interval care i se păru extrem de lung nu se mai auzi nimic. Paşii se opriseră. Ciocăni atunci din nou şi în clipa următoare auzi un glas aspru, răguşit, izbucnind chiar din spatele uşii, ca şi cum omul ar fi pândit acolo, cu urechea lipită de lemn.
— What's the matterl Who is itl
— Cest le concierge, răspunse Ştefan intimidându-se. Somebody is askingforyou...
