Ştefan ascultase ca prin vis, fără să-l poată înţelege întotdeauna, căci Vădastra cobora mereu glasul, ajungând aproape să şoptească, şi în acele momente Ştefan se trezea că pierduse un şir întreg de cuvinte, că gândul îi alergase înapoi la Londra, în timpul bombardamentului, sau la seara petrecută în apartamentul lui Antim, sau încă şi mai departe, la camera secretă din Bucureşti.
— Da, e adevărat, spuse el. Se pot face o sumă de ipoteze. Ar fi trebuit totuşi s-o anunţi pe Irina...
— Stai, că n-am terminat, îl întrerupse Vădastra, devenind deodată agitat. Există o infinitate de ipoteze, dar nu ţi-am spus pe cea mai interesantă. S-ar putea ca tot ce ţi se pare dumitale atât de complicat şi extraordinar, să fi fost, în realitate, mult mai simplu. Ne-am putea închipui că Vădastra avusese în tinereţea lui un ideal, de care nu vorbea nimănui, şi că acest ideal îi fusese distrus de superiorul lui, de un Popescu oarecare. Ne-am putea închipui că Vădastra, cum ar fi fost firesc, îşi jurase să se răzbune, distrugând într-o zi pe omul care-l umilise şi care-l împiedicase să-şi realizeze idealul. Din nefericire, omul acela, superiorul lui de altădată, era invulnerabil; să
presupunem că era un mare om politic, sau un general, sau unul din oamenii care conduc din umbră şi pe care nu ai cum să-i loveşti. Să presupunem ceva mai mult: că omul acela, fostul superior al lui Vădastra, se pune într-o zi în serviciul duşmanului ţării, să spunem al naziştilor sau al comuniştilor. Răzbunarea lui Vădastra capătă atunci o mare importanţă, devine aproape o idee sublimă, o datorie patriotică. Pentru ca să-l învingă nici un sacrificiu nu e prea mare, căci omul acela, să-l numim Popescu, e un om fatal, el îşi vinde pur şi simplu ţara, o vinde duşmanului pentru ca să-şi salveze pielea... Atunci vei înţelege de ce Vădastra şi-a sacrificat tot — familie, şi linişte, şi fericire ca să-l urmărească şi, până la urmă, să-l distrugă. Să-l distrugă definitiv, adăugă el coborând brusc glasul.
O clipă, rămase pe gânduri, visător.
MIRCEA ELIADE
530
— Da, e adevărat, spuse Ştefan frecându-şi fruntea ca să se trezească. Toate ipotezele acestea sunt plauzibile.
— Şi atunci, într-o seară, reluă Vădastra privind drept înaintea lui, ca şi când ar fi vorbit pentru altul, dumneata întâlneşti, în camera vecină, pe cineva pe care-l iei drept Vădastra, omul pe care-l socoteai, ca toţi ceilalţi, mort cu opt ani în urmă. Intr-un moment de slăbiciune, omul pe care dumneata îl crezi Vădastra, îţi răspunde în româneşte şi dumneata îţi confirmi părerea că este el, Vădastra, pe care-l credeai dispărut. Ca toţi românii, eşti indiscret, şi mâine tot Parisul va afla ce ţi s-a întâmplat. Evident, nu ai nici o dovadă că omul cu care stai de vorbă acum e unul şi acelaşi cu Vădastra al dumitale, dar dumneata te încăpăţânezi să crezi asta, pentru că ţi-ar place să ţi se întâmple ceva extraordinar. Şi toată lumea va afla că Vădastra trăieşte.
— Nu, n-am să spun la nimeni, începu Ştefan.
— Dă-mi voie, că n-am terminat, îl întrerupse brutal Vădastra. Lucrul n-ar fi grav, dacă s-ar fi întâmplat altcuiva.
Dar să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra se afla aici într-o foarte importantă misiune secretă. Putem face mai multe ipoteze. Să presupunem, bunăoară, că venise la Paris ca să investigheze cauzele pentru care una din reţelele de informaţii şi contraspionaj din ţară a fost descoperită de omul fatal, de Popescu.
Nimeni nu putea s-o facă mai bine ca el, pentru că el singur cunoştea metoda de lucru a lui Popescu. Dar putem presupune ceva mai mult. Să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra trebuia să plece mai departe, poate chiar să fie paraşutat în ţară. Să ne închipuim asta, că avea de împlinit o misiune importantă în ţară. Ori, ce se întâmplă acum? Dumneata vei spune mâine în tot Parisul că m-ai întâlnit, şi Popescu va afla în 24
de ore...
— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu va afla nimic, îl întrerupse Ştefan.
— Evident, indiscreţia dumitale va fi scump plătită, pentru că, inutil să adaug, nu vei supravieţui nici dumneata multă vreme. Dar la ce-mi foloseşte mie să ştiu că, dacă eşuez în misiunea mea, vei fi găsit şi dumneata mort pe undeva, prin împrejurimile Parisului?... Important, pentru mine, ar fi fost să nu te fi întâlnit sau, întâlnindu-te, să
nu mă fi recunoscut. E adevărat că nu ştii unde plec şi ce am de gând să fac, dar simplul fapt că bănuieşti că
Vădastra trăieşte, este foarte grav. în situaţia mea de-acum, adăugă el visător.
— Din partea mea, puteţi fi sigur, vorbi din nou Ştefan. Ştiu să păstrez un secret. înţeleg că e ceva foarte serios...
— Nu poţi să înţelegi, continuă Vădastra, pentru că nu ţi-am spus nimic. Tot ce ţi-am spus, au fost simple ipoteze, ca să te încerc, să văd cum reacţionezi. în fond, dumneata nu ştii nimic despre mine. Nici nu ştii măcar dacă sunt cu adevărat Vădastra... Dar să ne închipuim că eu aş fi... Adică nu, reluă el după o scurtă tăcere, cu un alt glas. Să nu ne mai închipuim
531
NOAPTEA DE SÂNZIENE
deocamdată nimic. Sunt obosit. O să mai vorbim mâine dimineaţă. Am să te pun la încercare, să văd dacă poţi fi discret...
îl conduse ceremonios până la uşă, i-o deschise şi, din prag, rosti deodată, tare.
— / was very glad to meet you, Sir...
Aproape îi fusese recunoscător că pusese pe neaşteptate capăt convorbirii. Simţea că nu-l va mai putea asculta.
Intrând la el în cameră, dădu cu ochii de manuscrise şi zâmbi. Aprinse repede o ţigară şi trase cu sete primul fum, apoi se trânti pe pat. „Ar fi trebuit s-o anunţe pe Irina", se trezi gândind. Apoi se trezi că-şi fumase ţigara şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii. „Ar fi trebuit totuşi s-o anunţe pe Irina. Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe
mine Ileana, să-mi dea un semn de viaţă, să-mi trimită doar un semn, o semnătură pe o carte poştală, ca să ştiu că
trăieşte. Aşa ar fi trebuit să facă şi el, Vădastra."
înţelese în acea clipă că nu mai semăna cu Spiridon Vădastra pe care-l cunoscuse el. Părea un alt om. Nu mai părea ridicol. S-a întâmplat ceva cu el şi s-a schimbat, a devenit un altul. Au trecut aproape opt ani. A trecut timpul şi a devenit un altul. „Săraca doamna Zissu!", spusese atunci, în noaptea bombardamentului. Poate nici nu-şi mai aminteşte acum cine a fost doamna Zissu. Când l-oi întreba, mâine dimineaţă, s-ar putea să nu-şi mai amintească. Dacă a fost cumva amnezic, s-ar putea să nu-şi mai amintescă niciodată de tinereţea lui, de doamna Zissu. Sau poate n-are să vrea să-mi spună, are să-mi răspundă că nu-şi mai aduce aminte, că nu-l mai interesează...
Sări din pat şi se duse să deschidă fereastra. Fără să ştie, îşi aprinse o altă ţigară şi se trezi târziu cu cutia de chibrituri în mână. O privi câtva timp mirat, nehotărât, parcă întrebându-se ce-ar putea să facă cu ea. în cele din urmă, şi-o băgă în buzunar şi se aşeză la birou. Ochii i se opriră pe pagina începută: „... autobiografia unei fantoşe..." în acea clipă, i se păru că-l aude pe Vădastra şi întoarse capul, atent. Sforăia, foarte încet, parcă ar fi gemut uşor prin somn. I se păru deodată că tot ce făcuse de când se întorsese în camera lui fusese ridicol; absurd şi ridicol, ca şi cum ar fi fost un copil speriat, care se simte observat şi nu ştie cum să se poarte. „N-am să pot dormi, îşi spuse. Trebuie să fac ceva..." Adună manuscrisele, le înveli în hârtia în care fuseseră împachetate şi le aşeză în dulap. Apoi stinse lumina şi ieşi în vârful picioarelor. Portarul moţăia, cu capul rezemat pe braţe.
— Nu mi-e somn, îi spuse Ştefan. Mă duc să mă plimb puţin...
Când se trezi, privi speriat la ceas. Era aproape nouă. Se spălă grăbit, stăpânindu-şi anevoie nerăbdarea, îşi îmbrăcă halatul şi, luându-şi pachetul cu ţigări, ieşi şi bătu timid la uşa lui Vădastra. Nu-i răspunse nimeni.
îngrijorat,
MIRCEA ELIADE
532
coborî şi întrebă portarul. Află că ceruse nota dis-de-dimineaţă şi plecase înainte de şapte.
— Spunea că trebuie să prindă trenul pentru provincie...
Reîntors în odaie, totul i sejpăru deodată ridicol şi absurd. „Trebuia să mă fi aşteptat la asta; trebuia să-l pândesc, să nu adorm." îşi aprinse o ţigară şi se trânti în pat. „De ce mi l-o fi trimis printr-un comisionar?" se trezi întrebându-se deodată. Coborî din nou şi telefona la Weismann. Ascultă mult timp soneria răsunând în biroul din boulevard Murat. „Poate voia să-mi facă o surpriză. Bănuia că voi citi întâi caietul lui Partenie, şi voia să vadă ce cred, cum voi reacţiona. Poate chiar el a stat, astă-toamnă, închis nopţile în odaia lui, în timp ce eu dormeam alături, şi a şters cu cerneală numele. Probabil că era acolo şi numele Ioanei..."
— Nu răspunde nimeni, spuse portarul văzându-l că nu se îndură să lase receptorul. Nu e acasă. încercaţi mai târziu...
