Auzi cheia învârtindu-se şi uşa se deschise încet, cu precauţie, numai pe jumătate. îl recunoscu pe loc, aşa cum apăruse în prag, cu mâna pe clanţă, gata să se retragă. îl recunoscu deşi avea ochelari negri, şi mustaţa îi era acum mai groasă, şi figura îi era schimbată, puţin asimetrică, parcă ar fi avut o tâmplă mai ridicată.
— V-am auzit adineauri pronunţând câteva cuvinte româneşti, spuse Ştefan, şi mi s-a părut că sunteţi dumneavoastră, domnul Vădastra. Vă credeam...
Vădastra întoarse puţin capul spre stânga, acolo unde începea coridorul care ducea la camerele cu ferestrele spre curte, apoi întrebă, într-o românească cu un uşor accent străin.
— Ce poftiţi?
— Vă credeam mort în bombardament, v-am căutat peste tot. Poate vă mai aduceţi aminte de mine...
— Domnul consilier Viziru, spuse Vădastra zâmbind. Vă cunosc foarte bine. Ştiu tot despre dumneavoastră...
— E de neînchipuit! făcu Ştefan, şi atunci înţelese că o tâmplă i se părea mai ridicată pentru că avea o cicatrice orizontală chiar la rădăcina părului. N-aţi dat nici un semn de viaţă. Irina nu ştia nimic...
— Poftiţi înăuntru, spuse Vădastra, şi deschise larg uşa, lăsându-l să treacă. O cunoaşteţi bine pe Irina? întrebă
aşezându-se pe marginea patului. Când aţi văzut-o ultima oară?
— Puţin înainte de plecarea mea, în vara trecută. L-am văzut şi pe Gheorghiţă. Trecuse în clasa a Ii-a primară...
Vădastra îşi umezi buzele, apoi zâmbi, visător.
— Sunt perfect informat despre ei, spuse. Gheorghiţă este un element excepţional. Irina a rămas ce-a fost: o soţie model.
— Toţi o cred văduvă, spuse Ştefan. Aşa crede şi ea.
— Nu e atât de sigur, îl întrerupse Vădastra. A fost informată la timp.
— Nu cred că ştie ceva, stărui Ştefan. Mi-ar fi spus, m-ar Fi lăsat să înţeleg ceva...
Vădastra ridică din umeri şi zâmbi din nou, abia stăpânindu-şi satisfacţia.
— Poate că a primit dispoziţii speciale, spuse. Poate că..., dar se întrerupse şi se încruntă, privind deodată aspru, bănuitor, spre Ştefan. în fond, adăugă, de unde ştii dumneata că sunt Vădastra? Te-am lăsat să crezi asta pentru că, poate, confuzia asta îmi convine. Eu ştiu foarte multe lucruri despre dumneata. Dar dumneata nu ştii nimic despre mine. Ţi se pare că aş fi Vădastra, şi eu te las să crezi asta, pentru motive pe care dumneata nici nu le bănuieşti. Dar să presupunem că aş fi Vădastra. Ce concluzii ai trage?
Se ridicase de pe marginea patului şi se apropiase de el, umezindu-şi mereu buzele, privindu-l pătrunzător prin ochelarii negri. Ştefan se simţi deodată stingherit şi se mişcă pe scaun, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. în cele din urmă, băgă repede mâna în buzunar şi începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Dar îl lăsase pe birou, în odaia lui, şi atunci întrebă, zâmbind:
— Nu fumaţi, nu e aşa?
— Nu, mulţumesc. Dar să presupunem că aş fi omul pe care-l crezi dumneata, reluă, ce concluzii ai trage?
— Mi-e greu să-ţi spun... încă nu mi-am revenit. îmi închipui că aţi fost grav rănit în noaptea bombardamentului şi aţi avut o amnezie. S-au întâmplat foarte multe cazuri în război. îmi închipui că...
Vădastra îl privea cu un aer de triumf şi totodată cu un infinit dispreţ, şi Ştefan se întrerupse intimidat.
— Continuă, te rog, continuă, îl încuraja Vădastra. Te ascult cu cel mai mare interes. Este o ipoteză destul de plauzibilă. E bine să ţinem seama de toate ipotezele...
— Aţi avut o amnezie... Deşi, în cazul acesta, nu înţeleg cum de n-a aflat nimic Legaţia. Mai ales că după
moartea lui Antim...
Se întrerupse din nou, şovăind.
MIRCEA ELIADE
528
— Cunosc, cunosc povestea, spuse repede Vădastra, ridicându-şi mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească şi să-l îndemne totodată, continuă, te rog.
— în sfârşit, Anglia era în război şi se poate presupune că un amnezic mai mult sau mai puţin nu constituia o problemă. Aţi rămas ani de zile într-un spital, undeva în provincie, şi toată lumea v-a crezut mort. Iar când v-aţi regăsit memoria, aţi constatat că România era angajată în război cu Sovietele, pe cale să piardă războiul sau chiar ocupată de ruşi, şi aţi preferat să rămâneţi unde vă aflaţi, în Anglia, sub un alt nume şi trăind o altă viaţă. Vă
înţeleg...
— Interesant, făcu Vădastra, începând să se plimbe prin odaie. Asta ar fi o ipoteză. Vă mărturisesc că nu mă
convinge. E prea simplă, e aproape banală. Dacă omul pe care dumneata crezi că ar fi Vădastra ar fi trăit o asemenea aventură, recunoaşte şi dumneata că ar fi fost o aventură prea puţin interesantă. Dar se mai pot face şi alte ipoteze. Bunăoară, să presupunem, doar aşa, ca o ipoteză, că personajul dumitale n-a avut nici o amnezie, dar că, din diferite motive, i-a fost teamă să se mai întoarcă acasă, şi a trăit câteva săptămâni, sub un nume fals.
Ai să mă întrebi cum ar fi putut face asta la Londra, în timpul războiului. Foarte simplu, dacă a găsit nişte hârtii de identitate. Au fost destui morţi în noaptea aceea. Dar am mai putea presupune şi o altă ipoteză. Vădastra al dumitale, să zicem, voia să lupte alături de Aliaţi şi România era, în toamna aceea, ocupată de trupele germane.
Dumneavoastră, cei de la Legaţie, eraţi toţi suspectaţi de filonazism. Omul pe care dumneata îl crezi Vădastra s-ar fi prezentat la un birou militar şi ar fi declarat că vrea să se înroleze în armata engleză, dar cu condiţia să nu se comunice nimic Legaţiei. Poate că nu ştii: aşa s-au înrolat mai mulţi marinari români şi Legaţia n-a aflat nimic.
Odată înrolat în armata engleză, din anumite motive, omul dumitale n-a putut pleca pe front, însă a putut fi folosit la alte servicii, să le spunem auxiliare, dar infinit mai importante. Ia gândeşte-te: era român, era considerat mort de toţi ai lui şi ar fi putut fi foarte uşor paraşutat în România, cu acte false ar fi putut trăi în tot timpul războiului o existenţă plină de primejdii şi de aventuri; evident, nu la Bucureşti, pentru că risca totuşi să fie recunoscut, aşa cum a fost recunoscut de dumneata aici, astă-seară. Nu la Bucureşti, dar, să presupunem, la Ploieşti, în regiunea petroliferă, unde se juca în parte soarta războiului, sau la Câmpina, la rafinării... Dar să mai presupunem şi altceva, să facem o altă ipoteză. Iată, bunăoară, suntem în noaptea de 9 septembrie 1940, în noaptea bombardamentului. Printr-un miracol, Vădastra, omul dumitale, a fost salvat în ultima clipă, dar n-a fost evacuat cu o ambulanţă, ci, să presupunem, a fost salvat de un particular, de cineva, care se afla, în apropiere, cu maşina, şi care trebuia să plece din Londra chiar în acea dimineaţă, şi ar fi plecat luându-l şi pe Vădastra cu el. A ajuns undeva în provincie. Omul acela era ofiţer. Vădastra, din motive personale, n-a spus că e român, a spus, să
529
NOAPTEA DE SÂNZIENE
presupunem, că e grec sau sârb, dar într-una din zilele următoare i s-a adresat cineva în greceşte sau sârbeşte şi el n-a înţeles. Şi atunci, evident, a devenit suspect, a putut fi chiar arestat. Cei care îl anchetau ştiau, bineînţeles, că
Legaţia anunţase dispariţia unui cetăţean român, Vădastra, dar anchetatorii n-au informat Legaţia despre românul pe care-l prinseseră, pentru că se întrebau dacă nu cumva totul era o înscenare, şi dacă nu e vorba de altceva, de o afacere de spionaj. Şi atunci omul dumitale a stat închis luni şi luni, şi poate chiar mai mult, până ce s-au convins englezii că nu are nici un amestec cu spionajul. Sau, poate, dimpotrivă, au descoperit, anchetându-l, lucruri foarte importante, tocmai în legătură cu spionajul, şi atunci s-au gândit să-l folosească pe Vădastra ca agent dublu şi l-au trimis undeva unde le-ar fi putut fi de folos, să spunem în Orientul apropiat sau chiar în România...
