Pretindea că ştie să pregătească atât de exact încărcătura de dinamită încât nu exista nici cel mai mic risc de a nu fi sfărâmaţi în bucăţi. — Am găsit până acum doi voluntari, mărturisi coborând glasul, un român şi un ungur. Dar ca să poată într-adevăr impresiona opinia mondială, trebuie să fie cel puţin cincisprezece. Nu cerem nimic, adăugă puţin încurcat, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară scuze; e doar o invitaţie la un examen de conştiinţă.
în seara aceea, întorcându-se la hotel, o auzise pe fată ţipând, şi rămăsese nedumerit în mijlocul camerei, neştiind ce să facă, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să bată în uşă, să vadă dacă n-au nevoie de el. Femeia parcă s-ar fi luptat cu fata, pentru că o auzea gâfâind, ca şi cum s-ar fi căznit s-o ţină cu un singur braţ, ca să-şi aibă
liberă cealaltă mână. De-abia târziu o auzi vorbind; îi şoptea, sărutând-o, rugând-o, cerându-i iertare. Fata începuse să plângă. Ştefan răsuflase uşurat şi se întinse pe pat. — Nu e rău planul dumitale, îi spusese la despărţire. Regret că nu mai sunt liber, aşa cum eram acum câţiva ani. Ar fi MIRCEA ELIADE
512
fost o moarte frumoasă şi cu sens. Aveam odată un prieten, autor dramatic; visa să scrie un fel de tragedie inspirată din agonia Niebelungilor. Lui i-ar fi plăcut mult planul dumitale... Dar eu nu mai sunt liber; caut pe cineva. — Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui, îi spusese Bărăgan, să nu afle Poliţia, că ne expulzează pe toţi...
Fata plângea mocnit. în cealaltă cameră, din stânga, se auzeau necontenit paşi. Vecinul devenise nerăbdător, începuse să se plimbe agitat prin odaie. îşi aştepta, desigur, prietena, înţelese Ştefan. Era un grec care-şi avea familia pe undeva pe-aproape, în cartier. La orele de masă, se oprea o maşină în dreptul hotelului şi se auzea claxonul. Vecinul deschidea repede ferestrele şi le făcea semn, apoi cobora în grabă, aproape alergând, cele patru etaje. De mai multe ori, Ştefan îi zărise pe toţi: mama, sora şi un unchi, un bărbat întunecat la faţă, cu ochelari fumurii, care aproape nu vorbea. Se mulţumea doar să claxoneze, de câte ori i se părea că nepotul întârzia. Ştefan o întrebase odată pe Stella Wainwright: — Bărbatul tău n-are cumva, printre numeroşii lui prieteni, un milionar grec, foarte brun, cu ochelari fumurii, un om fără vârstă, sever, întunecat, care nu zâmbeşte niciodată şi care e întotdeauna grăbit, căruia îi place să tacă, prelungindu-şi cu voluptate tăcerea dacă simte cumva că ceilalţi şi, în primul rând sora şi nepoţii lui, bănuiesc că e supărat, că s-ar putea chiar să fie supărat pe ei?... întrebând-o, mai mult în glumă, ştia că exagerează, că-şi construieşte un personaj, şi mai ştia că nici o legătură nu poate exista între Wainwright şi omul cu ochelarii fumurii, locuind undeva prin cartierul Invalizilor. Dar îi plăcea s-o întrerupă pe Stella Wainwright din povestirile ei delirante despre viaţa de la New York, despre succesele ei printre miliardari, despre recepţiile de la Georges V, s-o întrerupă tocmai când se însufleţise povestind, punându-i întrebări absurde în legătură cu Wainwright. Stella îl privea atunci lung, apropiindu-şi uşor genele, zâmbind cu satisfacţie şi cruzime totodată: — Eşti gelos! îi spunea. Mă invidiezi. Toţi românii mă invidiază, că am milioane, şi sunt frumoasă, şi am paşaport american!... Uneori adăuga: — îmi pare rău de tine. Nu mai eşti ce-ai fost. Ai îmbătrânit...
Aşa îi repeta, de câte ori avea prilejul, de când o întâmpinase în boulevard Murat. — Ştefane, ai îmbătrânit! Ai prea mult păr cărunt!... Ea rămăsese neschimbată; doar că era puţin cam prea elegant îmbrăcată, puţin cam exagerat pusă la punct. — Te-am iertat, îi spuse când se reîntâlniră în boulevard Murat, îmi pare totuşi rău că te-am iertat: mi-ar fi plăcut să mă răzbun... — Ai fost în Elveţia? o întrerupse Ştefan. Cunoşti pe cineva la Ambasada americană de la Berna? Trebuie să ajung în Elveţia şi nu-mi dau viza... Stella se aşezase pe canapea: îl privea lung, pătrunzător, neîncercând să-şi ascundă dezamăgirea. — Nu-mi pot reveni, cât eşti de schimbat, spuse. Erai un bărbat bine... — Cunoşti pe cineva la Consulatul elveţian? o întrerupse din nou Ştefan. —
513
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Depinde de ce vrei să faci în Elveţia. — Trebuie s-o caut pe Ileana... Stella rămase o clipă visătoare, şi zâmbi. —
Ileana? întrebă ea târziu. Tot cu ea eşti?... — Mi-ai face un foarte mare serviciu, stărui Ştefan. Dacă ai să vrei să
mă prezinţi lui Wainwright, am să-l rog şi pe el. Americanii sunt sentimentali. Poate îl voi îndupleca...
Din acea după-amiază de la începutul lui noiembrie, o întâlnise mereu, dar pe Wainwright n-a izbutit să-l cunoască decât în ianuarie. — E plecat, îi spunea ea întâmpinându-l. L-au chemat telefonic, azi-dimineaţă, la Londra... A luat ieri avionul pentru New York, îi spunea altă dată. Mi-a făgăduit că se înapoiază săptămâna viitoare... Ştefan nu o mai credea. Rămânea lângă uşă, în apartamentul ei de la Georges V, lipindu-se aproape de perete, zâmbind încurcat. — Ţi-e frică? îl întrebă ea apropiindu-se. Ţi-e frică de mine? ... — Ştiu că vrei să te răzbuni, îi spunea el. Mă apăr... — Te-am urât câţiva ani, dar acum mi-a trecut. Ai avut noroc... Să nu crezi că mă
dau la tine, adăugase odată plimbându-se încet prin salon. Să nu-ţi faci iluzii. îmi place de tine că eşti român şi eşti nefericit; ai rămas pe drumuri şi mâine, poimâine ai să fii nevoit să munceşti, ca alţii, în hale, sau ai să
emigrezi în Canada, ca să tai lemne în păduri, sau ai să emigrezi în Argentina, în Australia. De aceea îmi place de tine. îmi place să-mi amintesc de cum eram amândoi, atunci când ţi-ai bătut joc de mine. Povesteşte-mi. îmi place să te ascult. Povesteşte-mi ce se mai întâmplă la Paris...
Aşezat pe canapea, urmărind-o cum se plimbă prin cameră, căutându-i mereu ochii ca şi cum ar fi încercat să
ghicească ce gândeşte, să ghicească ce are de gând să facă, Ştefan îi povestea. — Era prin 1928, începuse el odată, era în anul când îmi făceam doctoratul aici, la Paris. Aveam un prieten teolog... — Nu, îl întrerupse Stella Wainwright, nu mă interesează românii. M-am plictisit să aud numai de tragedii şi nenorociri. Povesteşte-mi altceva... — Ascultă până la sfârşit, ai să afli cum m-am hotărât să studiez Economia politică, după ce m-am împrietenit cu un teolog. Pentru că, nu ştiu dacă ştii, venisem aici, la Paris, ca să urmez teologia... Zâmbea lung şi parcă se destindea deodată, regăsindu-şi, fără să ştie, frăgezimea tinereţii. Stella îşi apropia uşor genele şi-l privea adânc, nesăţios, aşteptând. Pe măsură ce inventa personaje din timpul studenţiei la Paris, Ştefan se întreba ce va face cu ele, cum le va purta prin lume douăzeci de ani şi prin ce întâmplări le va putea aduce până în prezent. — Povesteşte-mi altceva, îl întrerupea din când în când Stella, pierzându-şi răbdarea, ridicându-se brusc ca să-şi caute pachetul cu ţigări sau să se apropie de fereastră şi să privească în stradă. Povesteşte-mi ceva interesant!.... — Ascultă mai departe, spunea el. Zilele trecute, intrând într-un restaurant românesc...
Ştia că asta o interesează întotdeauna: să afle ce se întâmplă în restaurantele româneşti. Adeseori, serile, Stella îl invita la masă. — Ah, nu, protesta el.
MIRCEA ELIADE
514
Astă-seară eşti invitata mea... — Ai să-ţi cheltuieşti toţi banii, îi spunea Stella, şi parcă o lumină de o neaşteptată
cruzime i se aprindea în ochi. Ai să rămâi fără bani şi ai să ajungi să lucrezi noaptea în hale, ca un hamal...
Mergem la un restaurant românesc, adăuga zâmbind. Mi-ar place să ştiu că te compromit... — Să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat cu prietenul meu teolog, continua el, ca şi când n-ar fi auzit-o. Intrau în restaurant, şi Stella vorbea tare, râdea, privea în toate părţile, până ce se simţea ţinta atenţiei generale şi atunci se apleca mult spre Ştefan şi-i şoptea: — Toţi ăştia cred că eşti amantul meu. Şi cum te ştiu un pârlit de refugiat, îşi închipuie că te întreţin eu, adăuga apropiindu-şi foarte mult obrazul de al lui. — Să vezi ce i s-a mai întâmplat prietenului meu teolog, relua el, netulburat.
De obicei Mişu Weismann, intrând dimineaţa cu cafeaua, îi spunea: — Ai fost iar cu Stella, am aflat de la prietenii lui Vidrighin. Şi, câteva minute în urmă, adăuga: — I-ai povestit iar de teolog... Ai fost imprudent. Este extrem de indiscretă... — Dumneata ai să mă înţelegi, îl întrerupea Ştefan. Dumneata ştii de ce-am fugit eu din ţară... Mişu Weismann îl privea cu un zâmbet încurcat. — Prietenii lui Vidrighin spun că trăieşti cu Stella, adăuga. Era să mă cert aseară cu unul dintre ei... — Singurul lucru grav, continua Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, singurul lucru care mă preocupă e că nu-l pot întâlni pe Wainwright. Probabil că nu vrea Stella...
L-a întâlnit pe neaşteptate, în hol la Georges V. Un bărbat gros, aproape chel, încă destul de tânăr, cu ochelari cu ramă de aur, care-i ascundeau într-un chip curios ochii, în aşa fel încât nu le puteai distinge culoarea şi nici măcar nu puteai şti încotro privesc, lăsându-ţi oarecum impresia că vorbeşti cu un om care nu te vede. Se afla într-un grup de bărbaţi, în jurul unei măsuţe joase, şi Stella îl prezentă aducându-l de mână ca pe un animal rar, exotic. — How do you doi îi spuse Wainwright, strângându-i puternic mâna, fără să-l privească. Apoi se reîntoarse către vecinul lui şi-şi reluă convorbirea. — Mă adoră, îi spuse Stella. Nu-mi refuză nici un capriciu.
Mâncăm astă-seară împreună, adăugă, v-a invitat pe toţi. Să-i vorbeşti... Dar în acea seară nu i-a putut vorbi.
Wainwright se apropiase de Stella şi-i puse mâna pe umăr: — You will excuse me, my dear\ Apoi se întoarse spre Ştefan şi clătină de câteva ori din cap, zâmbind. — Astă-seară eşti invitatul meu, spusese Stella. Sunt şi prietenii lui Vidrighin, e şi conu' Mişu...
Când, câteva săptămâni în urmă, a putut vorbi cu Wainwright, a înţeles că orice i-ar spune, Wainwright nu-l ascultă, că oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu poate să-l asculte. Clătina mereu din cap, aprobându-l, şi-i zâmbea. —
Să n-ai nici o grijă, îl asigurase Stella. Dacă ţi-a promis, are să-ţi obţină viza... Asta se întâmpla în martie. Cu puţine zile înainte, Mişu Weismann se întorsese acasă preocupat, tulburat. — S-au ivit nişte dificultăţi, îi spuse, şi nu izbutesc să-l
515
NOAPTEA DE SÂNZIENE
conving pe Vidrighin. E încăpăţânat şi neîncrezător. Afacerea de care ţi-am vorbit, adăugă. în realitate, îi vorbise foarte vag despre marea afacere pe care o făcea împreună cu Vidrighin şi un consorţiu belgian. Ştefan aflase doar că e vorba de răscumpărarea acţiunilor unei societăţi petrolifere româneşti, integrate de curând în Sovrompetrol.
— Dar să n-ai nici o grijă, continuase Mişu. Afacerea tot se face, cu sau fără Vidrighin. Sunt alţi, destui, amatori.
Ţi-am spus că, până la urmă, ajungem milionari... Şi pentru că vedea că Ştefan tace, preocupat, Weismann reîncepu, silindu-se să pară bine dispus. — Am vorbit din nou cu Stella despre dumneata. Este extraordinar de curioasă: ar vrea să ştie tot despre dumneata. — Nu-l înţeleg, îmi spunea ea (şi înainte ca să-şi dea seama,
Weismann începuse s-o imite). Mi-e peste putinţă să-l înţeleg. Dumneata îl înţelegi? Ce fel de om e? Uneori am impresia că e nebun, sau că vrea să facă pe nebunul, dar nu înţeleg de ce. E un tip foarte straniu. Aş vrea să ştiu ce se petrece în mintea lui, la ce se gândeşte. Pentru că se gândeşte mereu..." — O imiţi foarte bine, îl întrerupse Ştefan, zâmbind. Parcă aş asculta-o pe ea. Nu ştiam că poţi imita atât de bine... Weismann începu să râdă, măgulit, dar parcă şi-ar fi amintit din nou de Vidrighin, căci o umbră îi trecu pe obraz. Cu un efort, frecându-şi agitat mâinile, izbuti s-o alunge. — Da, e foarte curioasă, reîncepu aşezându-se pe canapea. Şi mi se pare că şi puţin geloasă. „Cine e prietena lui?" mă întreba. „Ileana, i-am răspuns, Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute..." Se întrerupse, intimidat deodată şi privi cu teamă spre Ştefan. — Foarte bine i-ai răspuns, îl linişti Ştefan. Nu e nici un secret... — Aşa mi-am zis şi eu: nu e nici un secret. E mai bine să ştie oamenii de ce-ai venit, să nu te acuze de fel de fel de lucruri. Dar Stella nu vrea să mă creadă. „Nu te întrebam de Ileana, mi-a spus.
Voiam să ştiu cine e prietena lui, aici, la Paris." I-am răspuns că nu ştiu, că n-o cunosc. Am răspuns bine? îl întrebă privindu-l în ochi. Ştii că aceeaşi întrebare şi-o pun şi ceilalţi români. Dar ei cred că eşti prietenul Stellei.
I-am spus-o şi ei şi râdea, părea încântată. „Crezi că asta îl compromite? m-a întrebat. Crezi că românii sunt convinşi că-l întreţin eu?" M-am uitat lung la ea şi i-am răspuns: „Eşti prea tânără şi prea frumoasă ca să poţi întreţine un bărbat!..." Crezi că i-am răspuns bine? — I-ai răspuns perfect, îl linişti Ştefan. — Am impresia că
încă te iubeşte şi e teribil de geloasă, adăugă Weismann târziu. Ar trebui să-i vorbim într-o zi serios... Şi pentru că vedea că Ştefan nu înţelege, preciza, plecând ochii, încurcat, neştiind ce să facă cu mâinile: — Să-i spunem că
s-au ivit unele dificultăţi, dar că dacă ar interveni cineva cu mulţi bani, dacă ar interveni, bunăoară, Wainwright, am ajunge, în câteva săptămâni, multimilionari...
A încercat de-atunci, de mai multe ori, s-o convingă. O lăsa să se antreneze, vorbindu-i despre succesele ei, apoi, pe neaşteptate, o întrerupea: — Ai putea convinge pe Wainwright să participe şi el la afacerea lui conu' Mişu...
