503
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— E absurd! spuse. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş habar n-avea cine e Pantelimon. A fost o neghiobie când s-a pronunţat pentru prima dată numele Pantelimon în legătură cu trecerea frontierei. Imbecilul sau nemernicul care a făcut-o, o să aibă pe suflet zeci şi sute de vieţi nevinovate. Pantelimon nu se ocupă de asta.
Asta e treaba altora...
Se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe prin odaie.
— îl cunoşti? întrebă sfios Weismann.
— Nu. Şi sper că nu-l cunoaşte nimeni.
— Sper şi eu, făcu Weismann. Oamenii sunt indiscreţi... Ştefan se opri brusc în faţa lui şi-l privi lung.
— Vara Sfântului Martin, vorbi el deodată. Ce absurd! Tot încerc să-mi aduc aminte de ce-mi spusese odată
Biriş, când abia ne cunoscusem. Dar este extraordinar cum pot uita...
— Era în legătură cu Vara Sfântului Martin? întrebă Weismann.
— Nu cred că era, dar nu sunt sigur. Nu-mi aduc aminte. Era curând după ce-l cunoscusem la Casa Peştera. Era în vara 1936, la Bucureşti. îl întâlnisem pe bulevard, pe seară. îmi aduc aminte că fusese foarte cald în ziua aceea şi, cum nu-l cunoşteam încă bine, mi se păruse că era puţin băut. Dar nu era. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri importante...
— în legătură cu Vara Sfântului Martin? stărui Weismann.
— Mi-e peste putinţă să-mi aduc aminte. Ce absurd!...
începu din nou să se plimbe prin odaie. „Mamă! ce s-a întâmplat într-o Vară a Sfântului Martin?..." „Ce mi-o fi venit s-o întreb pe mama? se trezi el după câteva clipe. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş n-a cunoscut-o. N-a cunoscut nici pe mama lui; sau mi se pare că a cunoscut-o, dar era prea mic când a murit, nu-şi mai amintea nimic de ea."
— Trebuie să-ţi spun ceva, începu Weismann cu oarecare teamă, după ce-şi privise pe furiş ceasul. Are să vină
cineva, trebuie să sosească dintr-un moment într-altul...
„Nu m-am mai gândit de mult la ea, parcă aş fi uitat-o. Nu mă gândesc nici la bătrân. Mi-e frică să-mi amintesc de ei, tot încerc să mă agăţ de ceva viu, de ceva care va fi în viitor... E absurd..."
— Mă asculţi? continuă Weismann. Ţi-am spus că am întâlnit într-o seară, când eram cu prietenii la Vidrighin, o femeie foarte frumoasă, care spunea că te cunoaşte. Ea era doamna Wainwright, fosta domnişoară Zissu, adăugă
după o scurtă ezitare.
— Stella Zissu? întrebă Ştefan oprindu-se în mijlocul încăperii şi întorcând capul spre el.
— Voiam să-ţi fac o surpriză. Dar nu ştiam... Nu aflasem de Biriş... Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, repetă după ce-şi privi încă o dată ceasul.
MIRCEA ELIADE
504
Poate ar fi mai bine să n-o primim. O să-i telefonez mâine şi-am să-i spun că ne-au luat nişte prieteni, cu maşina, de dimineaţă, şi că am avut o pană de motor, că nu ne-am întors decât după miezul nopţii...
— E interesant, spuse Ştefan. S-a măritat, deci.
— A avut noroc, continuă Weismann parcă cu invidie. A luat un milionar. Are apartament la Georges V, are maşină la scară... N-o putem primi, n-are să ne înţeleagă. Ce-i pasă ei de ce ne doare pe noi...
— Era foarte frumoasă, spuse Ştefan aşezându-se pe canapea. Şi a avut noroc.
— Era nerăbdătoare să te vadă. Spunea că te-a cunoscut la Lisabona, că a fost îndrăgostită de dumneata. E foarte indiscretă; a povestit tot. Erau acolo prietenii lui Vidrighin, oameni străini, şi ea le-a povestit tot. Le-a povestit cum te-au dezbrăcat englezii la piele, şi făcea mare haz. Le spunea: „Rămăsese gol, dar e un bărbat bine, are corp frumos..."
— Ar putea să ne spună multe, făcu Ştefan continuând să privească, distrat, desenele covorului. Ştie foarte multe lucruri.
— Eu zic să n-o primim, stărui Weismann. O invităm altă dată. O să vadă că suntem trişti şi o să ne descoase. O
să umple apoi Parisul... Dar, în sfârşit, adăugă el văzând că Ştefan tace, pe gânduri, facem cum vrei dumneata.
Ea vine să te vadă pe dumneata. Spunea, şi erau toţi prietenii lui Vidrighin de faţă, că a fost un mare amor, că erai gata să faci nu ştiu ce nebunie pentru ea, că eraţi să fugiţi amândoi în America... Eu, care ştiu o seamă de lucruri despre dumneata, n-am crezut. Dar ceilalţi, prietenii lui Vidrighin...
— Sunt foarte curios s-o reîntâlnesc, spuse târziu Ştefan, zâmbind. Ne-ar putea fi de mare folos.
— Cum vrei, făcu Weismann privindu-şi încă o dată ceasul. Trebuie să sosească dintr-un minut la altul. Ar fi trebuit chiar să fie aici. Spunea că are să vină pe la patru jumătate, cinci fără un sfert. A cam întârziat...
în noaptea aceea se trezise deodată, cu o neînţeleasă fericire străbătându-i întreaga fiinţă. îşi simţea trupul robust şi odihnit, plesnind de sănătate, aşa cum nu şi-l mai simţise de foarte mulţi ani. Deschisese ochii şi întâlnise întunericul celulei, dar nu-i mai era frică. Sări din pat fără să şovăie, fără să se împleticească, şi chemă, în şoaptă:
— Bârsan! Nu-i răspunse nimeni. „Se odihneşte", înţelese Biriş, şi zâmbi. „Doarme şi el ca oamenii, noaptea."
Apoi îşi aminti brusc de mesaj, şi începu să tremure, emoţionat. S-ar putea să nu fie nimeni prin apropiere, şi-l va
uita din nou. Se îndreptă bâjbâind, cu mâinile întinse prin întuneric, spre poartă. Când se trezise, ştiu că de aceea se trezeşte: ca să spună şi celorlalţi, celor care vor rămâne, ceea ce i se îngăduise să înţeleagă, nu ştia nici el prin ce împrejurări şi ajutat de cine. Dar înţelesese tot, şi totul
505
