— Nu e vina lor, continuă Biriş. Nimeni n-are nici o vină... Şi am să-ţi fac acum o rugăminte. Să-i spui lui Ştefan, când l-oi întâlni...
— Nu-i spun nimic! adăugă Bursuc cutremurându-se. Din cauza lui ai ajuns aici. Nu vreau să aud nimic!
— Să-i spui doar atât, că a avut dreptate. Există o ieşire. Să o caute... Se opri, privind fix, foarte atent, parcă s-ar fi silit să vadă ceva anevoie
de văzut, care s-ar fi aflat chiar acolo, în faţa lui.
MIRCEA ELIADE
508
— Şi acum, repede... Repede! şopti. Bursuc se plecă speriat spre el.
— Ce ai? Ce vrei?
Biriş tăcu, continuând să privească fix, drept în faţa lui.
— Infirmier! strigă Bursuc.
— Coana Viorica, şopti Biriş. Să-i spui c-am vrut să plec la Paris. Zâmbi şi întoarse capul spre Bursuc. îi căută
mâna şi i-o strânse cu
amândouă mâinile.
— Dezleagă-mă, părinte, spuse cu o voce neaşteptat de limpede. Repede!
— Nu sunt vrednic, strigă Bursuc izbucnind în plâns. Eu sunt mai păcătos ca tine. Eu sunt tâlhar, sunt un criminal. Nu sunt vrednic să te dezleg...
Căzuse în genunchi şi începuse să plângă în hohote, cu capul pe mâinile lui Biriş.
— O rugăciune, şopti el. Spune o rugăciune, repede...
— Spune-o şi tu, făcu Bursuc ridicând foarte încet fruntea. Spune-o după mine. Tatăl nostru carele eşti în Ceruri...
Biriş clătină împăcat din cap, repetând încet, parcă cu tot mai mare greutate. Când se deschise uşa şi dădu buzna în odaie doamna Porumbache, încercă să se ridice în coate. Zâmbi, luminat deodată. Doamna Porumbache ţipă, un ţipăt scurt, sugrumat şi încremeni cu mâna la gură. Irina se repezise lângă pat şi căzuse în genunchi. Biriş îi privea pe toţi, înseninat, fericit, fără să-i mai vadă.
VII
Ştefan închise uşa în urma lui şi, fără să aprindă lumina, rămase o clipă cu urechea la pândă. „Nu sunt acasă, îşi spuse. Poate s-au dus la cinematograf. Atunci, am cel puţin două ceasuri bune înaintea mea..." în vârful picioarelor, se îndreptă spre fereastră şi dădu obloanele la o parte. îl întâmpină răcoarea nopţii de vară. Ca de obicei, îşi rezemă braţele de fereastră plecându-se să privească în stradă.
Cunoştea rue Vaneau înainte de a fi venit prima oară la Paris, cu 25 de ani în urmă, o cunoştea din La Cousine Bette. Şi când, în februarie, petrecu prima noapte în această cameră de hotel de la etajul IV, i se păru că, printr-o neînţeleasă răsturnare de timp, se regăseşte în „camera secretă". De o parte şi de alta erau uşi subţiri de lemn, şi camerele parcă n-ar fi avut pereţi, ci ar fi fost despărţite doar prin paravane. Se auzeau cele mai mărunte zgomote, şi paşii vecinilor, şi conversaţiile lor, pe care, la început, Ştefan le asculta fără să le înţeleagă în întregime, pentru că gândul îi alerga cu 12-l3 ani în urmă, la camera lui secretă din Bucureşti, la discuţiile dintre Vădastra şi Arethia. în primele săptămâni, nu dormea întotdeauna aici; când rămânea, totuşi, nopţile, nu izbutea să adoarmă decât cu boules Quiess în urechi şi numai târziu după miezul nopţii, când se culca şi ultimul vecin.
îşi cunoscuse vecinii destul de repede, înainte chiar de a-i fi întâlnit pe scară sau în coridor. în februarie, camera din dreapta era ocupată de o tânără pereche, care-şi pregătea mesele la o maşină de spirt. îi auzea scoţându-şi tacâmurile dintr-o valiză de sub pat, spălându-şi vasele, vorbind necontenit despre apartamentul în care trebuiau să se mute, auzea sfârâind friptura în tigaie şi, curând, mirosul de câte de mouton pătrundea pe sub uşă. Ştefan se ducea atunci să deschidă ferestrele, făcând cât mai mult zgomot, ca şi cum ar fi voit să afle vecinii că odaia lui e năpădită de
MIRCEA ELIADE
510
mirosul fripturii de oaie. Zadarnic înfundase uşa cu jurnale, mirosurile de bucătărie pătrundeau întotdeauna.
Din fericire, puţin timp în urmă tânăra pereche izbutise să-şi dobândească apartamentul, şi în locul lor se mutase o femeie fără vârstă, arătând totuşi mai bătrână decât, probabil, era, cu o fetiţă de 9-l0 ani, care-şi avea jumătate din obraz bandajat. Le întâlnise chiar în seara sosirii lor, în hol; femeia îşi completa fişa de intrare şi fata o aştepta resemnată odihnindu-se pe un geamantan. îl privise adânc, cu ochiul care nu era bandajat, parcă ar fi vrut să-l privească cu severitate. Mai târziu, Ştefan aflase de la portar că fata avusese un accident; jumătate din obraz îi fusese ars, şi femeia o adusese acum la Paris ca să încerce, la un spital, un început de operaţie estetică. Portarul nu ştiuse să-i spuie dacă femeia îi era mamă, sau mătuşă, sau numai o prietenă a familiei; nu aveau acelaşi nume, dar fata îi spunea „mamă". în fiecare noapte, înainte de culcare, când femeia îi schimba pansamentul şi îi spăla rănile, fata gemea, lovea cu picioarele în podea, şi uneori ţipa, încerca să fugă.
Când o auzise ţipând pentru prima oară, tocmai se întorsese după o lungă plimbare cu Bărăgan. îl cunoscuse în după-amiaza aceea, pe când aştepta, în rue Copernic, să se deschidă birourile I.R.O. Se rezemase de zid şi privea oamenii din jurul lui, încercând să le ghicească naţionalitatea înainte de a-i auzi vorbind. Ca de obicei, în coada care se îngroşa repede înainte de două, se amestecau fel de fel de oameni; unii în haine care fuseseră cândva militare, dar pe care le prefăcuseră, fără pricepere, ca să nu pară suspecţi, îmbrăcând pe deasupra un dolman sau un trench-coat decolorat; alţii de-a dreptul eleganţi, proaspăt bărbieriţi, fumând ţigări americane şi vorbindu-şi numai între ei, nezvârlind nici o privire în jurul lor, ca şi cum ar fi ţinut să arate că se găsesc din eroare acolo, pe trotuar, în rue Copernic, că au venit la o oră nepotrivită şi de aceea trebuiau să aştepte, făcând coadă, laolaltă cu toţi ceilalţi, dar că lucrurile se vor aranja îndată ce vor putea vorbi cu Monsieur X. Lângă Ştefan, rezemat şi el de zid, fuma un tânăr cu sprâncenele negre şi foarte groase, aproape îmbinându-se, şi cu o tăietură adâncă de-a lungul obrazului; trăgea din ţigara cu un fel de sete nepotolită, şi-şi scotea la răstimpuri batista ca să-şi şteargă
gura. Foarte curând, se întoarse spre el şi-l întrebă, în româneşte, dacă-l cunoaşte pe Monsieur Bremont, care era însărcinat cu interogatoriile şi dosarele românilor. Aşa au intrat în vorbă. Spunea că-l cheamă Bărăgan şi că
venea din Ungaria, unde făcuse şase luni închisoare pentru că trecuse clandestin frontiera. Fusese eliberat în dimineaţa de 1 ianuarie 1948, şi cel dintâi lucru pe care-l aflase părăsind închisoarea fusese abdicarea Regelui Mihai cu o noapte mai înainte. De-atunci, din ziua Anului Nou şi până în acea după-amiază de sfârşit de februarie când îl întâlnise Ştefan, Bărăgan meditase îndelung un plan de acţiune. Venise la Paris ca să găsească
voluntari hotărâţi şi să-l pună în aplicare
511
NOAPTEA DE SÂNZIENE
chiar în acea primăvară. După ce i se luase interogatoriul, îl aşteptase pe Ştefan în stradă, ca să-i vorbească, să
încerce să-l convingă. Au plecat pe jos din rue Copernic şi i-a vorbit întruna până la Concorde. Ştefan l-a poftit apoi să bea împreună o cafea în Montparnasse, şi au coborât la metrou. Doar cât au stat în vagon, înghesuiţi, Bărăgan nu i-a vorbit de planul lui, mulţumindu-se să-şi privească, foarte curios, vecinii şi să-şi şteargă la răstimpuri gura cu batista. Apoi, la cafenea, după ce a ascultat o clipă să vadă dacă nu sunt români pe la mesele de-alături, i-a dezvăluit ultimele detalii ale planului: îi trebuiau cincisprezece, cel mult douăzeci de voluntari —
dar hotărâţi, căci nu exista nici cea mai mică şansă de scăpare. Mai trebuia să redacteze un mesaj, adresat tuturor mărimilor Europei şi Americii. Cu zile şi săptămâni înainte, ar fi bătut la maşină o sută, două sute de exemplare
şi, semnate de toţi voluntarii, le-ar fi expediat oamenilor politici, scriitorilor, marilor gazetari, şefilor bisericilor.
Ar fi spus acolo, în mesaj, că gestul lor nu vrea să aibă nici o semnificaţie politică imediată, că e doar un ultim strigăt, deznădăjduit şi inutil, al unor popoare condamnate la moarte. De aceea voia Bărăgan să găsească
voluntari din toate ţările ocupate de Soviete. Gestul lor ar fi trebuit să devină un simbol colectiv, al acelei părţi din Europa sacrificată în câteva întâlniri spectaculare între Aliaţi. Cum nu mai exista nici o ieşire, nu rămânea altceva de făcut decât un gest care, fără să fie politic, ar fi putut sili pe occidentali să ia cunoştinţă de tragedia celorlalţi, a popoarelor sacrificate. Planul lui Bărăgan era simplu: seara, ar fi dus la poştă plicurile adresate persoanelor din Paris (pe celelalte, pentru Europa şi Statele Unite, le-ar fi expediat în aşa fel încât să ajungă o dată cu cele din Paris) şi, pe la miezul nopţii, în Place de la Concorde, voluntarii ar fi sărit toţi în aer cu dinamită.
Bărăgan, află Ştefan, făcuse trei ani de Chimie industrială şi lucrase, sub comunişti, într-o uzină de muniţii.
