— Ţi-ai adus acum aminte? întrebă.
— Da. Să-l notaţi cu atenţie, căci s-ar putea să-l uit din nou. E un mesaj cifrat. A fost ales acest cifru tocmai
pentru că e foarte simplu: îl cunoaşte toată lumea, îl învăţăm în şcoala primară.
— Fii mai explicit, îl întrerupse Duma.
— Acesta e mesajul. Se cântă la Munte, dar îl cunosc şi oamenii de pe vapor. Numai că pe vapor nu-l mai cântă
nimeni...
— Biriş, îl întrerupse din nou Duma, e în interesul dumitale. Vorbeşte clar. Cui e adresat mesajul?
— E un mesaj cifrat, adică e pentru Paris. Acolo ajung toate mesajele. Le aduc vapoarele. Nu umblă decât noaptea, fără lumini, dar toate se îndreaptă spre Paris. Direcţia Apus. Salve Occidensl
— Eşti nebun! făcu Duma. îţi baţi joc de noi!...
— Aşa începe orice mesaj: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai... Dar nu poţi să-l descifrezi dacă n-ai cheia. Şi cheia n-o găseşti decât pe vapor. Când te trezeşti pe vapor, înţelegi că mergi la Paris. Toţi vor să ajungă acolo, la umbra crinilor, la Paris. Şi atunci s-a inventat mesajul acesta, pe care-l cunosc şi copiii de şcoală primară; dar e un mesaj cifrat, e vorba de Paris...
— Cine l-a inventat? întrebă Duma.
— Pantelimon.
în odaie se făcu din nou o nefirească tăcere.
— Spune înainte, îl îndemnă Duma văzându-l că rămăsese nehotărât, cu gura întredeschisă. Cine e Pantelimon?
Ce fel de om este? Descrie-l cât poţi mai precis.
— E un bărbat înalt, frumos, cu ochii negri, arzători. Parcă n-ar avea vârstă. Parcă n-ar fi om de pe la noi. Spun că e de la Munte. Când te apropii de el, înţelegi că e prea târziu. Nu-i mai poţi rezista; eşti al lui. Aşa s-a întâmplat cu toţi: o dată ce l-au întâlnit, nu s-au mai putut despărţi. Ne duce pe toţi la Paris...
Apoi tăcu, şi începu să aştepte.
— Bârsane, auzi deodată vocea lui Duma, altădată, când îl vezi că aiurează, să nu mai mă deranjezi degeaba...
Aşteptă din nou, şi când auzi uşa, deschise încet ochii, zâmbind. Bârsan se apropiase ameninţător de el.
— Pastele şi Dumnezeii tăi de profesor! începu, îţi baţi joc de mine ca să mă dea afară şi să-mi rămână copiii pe drumuri!... Dar lasă, aşteaptă, că scot eu untura din tine, grijania mă-tii tale de ofticos! Ai să mă ţii tu minte!...
Stolul de vrăbii zburase din nou, ţâşnind parcă chiar de sub balcon, împrăştiindu-se speriate cu un ciripit scurt, metalic, şi readunându-se în câteva clipe, la zece metri în faţa lui, pe zidul cimitirului. „Vara Sfântului Martin, se trezi Ştefan gândind. E absurd, e absurd, e absurd." Arborii negri, despuiaţi, păreau că sticlesc ca umeziţi de rouă
în lumina clară, tare a crepusculului. Ştefan clipea necontenit din ochi. „E absurd! îşi repetă. Totul e absurd, fără
absolut nici un sens."
MIRCEA ELIADE
502
— Poate că nu e adevărat, auzi vocea lui Weismann. Aşa s-a mai spus şi despre alţii. Ar trebui să...
Dar nu îndrăzni să-şi sfârşească fraza, ca şi cum i s-^tr fi revelat deodată cât e de ridicolă şi de zadarnică.
— Eu i-am spus, reîncepu el târziu. L-am avertizat să se ferească de Bursuc. Ştefan se depărtase de lângă uşa balconu'lui şi, trecând prin faţa biroului,
îşi stinse ţigara în scrumiera aproape plină. Apoi se aşeză pe canapea şi-şi plecă privirile, lăsându-le să rătăcească
peste desenele covorului.
— La început, când de-abia ne cunoşteam, îmi vorbea mereu de Partenie. Era obsedat de destinul lui Partenie. I se părea că Partenie presimte ceva şi de aceea se grăbeşte. Dacă într-adevăr a presimţit, a fost singurul om inteligent dintre noi toţi.
Pe neaşteptate, Mişu Weismann oftă şi, ridicându-se brusc din fotoliu, aproape sărind în picioare, ocoli de mai multe ori biroul, apoi se îndreptă hotărât spre balcon. Deschise larg uşa şi respiră adânc, pe nări, strângând din fălci cu o exasperată, copilărească furie. Vrăbiile trecură chiar atunci prin faţa ferestrelor, ciripind toate deodată, asurzitor, alungându-se, în zboruri scurte, dezordonate, către capătul străzii.
— Nu există nici Dumnezeu, nici dreptate, nu există nimic! exclamă Weismann. Nu există decât noroc. Nu trebuie să ai nimic altceva decât noroc. Cine n-are noroc, mai bine să nu se nască, sau să moară în faşă, să nu cunoască nimic...
Ştefan ridică ochii din covor şi, fără să-şi dea seama, zâmbi. îşi căută în buzunar pachetul cu ţigări.
— Dacă e aşa cum spui, neamul românesc ar fi făcut mai bine sa nu se nască, să moară în faşă. Tot neamul nostru e neam fără noroc...
— Nu mă gândeam la naţiuni, vorbi Weismann, fără să întoarcă capul, mă gândeam la oameni, la indivizi. Dacă
n-ai noroc, degeaba te-ai născut. Tot nu te alegi cu nimic. Nu există nimic altceva în afară de noroc. Dacă ar fi existat Dumnezeu...
Dar se întrerupse din nou, cu un aer stânjenit, de parcă şi-ar fi dat seama, cu o clipă mai înainte de a rosti ireparabilul, că era gata să spună o prostie, şi se reîntoarse în mijlocul odăii. Se lăsă să alunece în fotoliu istovit, ca după un mare efort. Părea un alt om. Braţele lui scurte, mâinile puţin grase, pe care şi le freca de câte ori se pregătea să spună ceva care i se părea important, şi le aşezase acum cuviincioase pe genunchi.
— Şi, poate, totuşi, şopti el târziu, cu puţină teamă, dă Dumnezeu şi scapă... Totul depinde de ce fel de om o fi Pantelimon...
Ştefan înălţă din umeri, stăpânindu-şi anevoie nerăbdarea.
