NOAPTEA DE SÂNZIENE
era de o teribilă simplitate. îi era ruşine că nu înţelesese mai curând. Era tocmai aşa cum trebuia să fie. Ar fi trebuit să înţeleagă şi copiii.
întâlni cu palmele zidul rece, muced, al celulei şi începu să bâjbâie, când la dreapta, când la stânga. Era întocmai aşa cum trebuia să fie: la un moment dat, vaporul se opreşte, se întinde o punte şi, trecând puntea, cobori. De-abia când pui piciorul pe uscat, îţi dai seama că până în clipa aceea călătoriseşi întruna, că nu te opriseşi niciodată pe loc, că nici nu puteai să-ţi închipui ce înseamnă să stai pe loc. în clipa când atingi pământul şi te-ai oprit, toată viaţa şi a celorlalţi, tot ce ţi se întâmplase până atunci, ţi se arată aşa cum au fost ele cu adevărat, nu cum ţi se păruse ţie că sunt. Bâjbâia mereu prin întuneric fără să întâlnească fierul umed al porţii, şi atunci se hotărî să înconjure odaia, ţinându-se lipit de perete. Simţea cum îi bate inima, cum gâlgâie viaţa în trupul lui, şi euforia aceasta începu să-l tulbure. „Trebuie să mă grăbesc, nu cumva să uit. Bârsane!", şopti el din nou, de câteva ori, apoi se opri să asculte. Nu auzea decât bătaia inimii şi răsuflarea lui puţin pripită, ca şi cum s-ar fi oprit chiar atunci după o fugă lungă. Dacă ar fi fost Bârsan aici, i-ar fi spus lui. El ar fi repetat-o a doua zi lui Duma, sau copiilor lui. Are cinci copii. Ar fi aflat-o oamenii, cei care rămân aici, şi viaţa lor ar fi început de la capăt, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară.
Târziu, Biriş se opri, neîndrăznind să se sperie. I se păru că visează. I se păru că bâjbâia de mult prin întuneric, ocolind pereţii celulei şi că ar fi trebuit să ajungă la poartă. Nu s-ar fi putut înşela, poarta era de fier, era umedă, rece, ar fi trebuit s-o simtă sub degete. Odată ajuns la poartă, ar fi început să bată cu pumnii, până ce s-ar fi deşteptat gardianul de pe coridor. I-ar fi spus lui întâi, i-ar fi spus cât se poate de succint, şi în cuvinte cât mai simple, ca să poată înţelege şi el. I-ar fi spus apoi că vrea să facă declaraţii şi, în gând, aşteptându-l să se întoarcă
cu Bârsan, ar fi repetat întruna acelaşi lucru, ca să nu uite mesajul. Simţi cum i se accelerează bătăile inimii şi porni din nou, de astă dată grăbind paşii, ţinând doar o mână lipită de zid şi cu cealaltă, mişcând-o întruna, spintecând întunericul din jurul lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă să se lovească de ceva, de cineva. Dacă nu găseşte poarta, ar putea uita. Este copilăresc de simplu, dar ar putea să uite, dintr-o clipă într-alta. Se opri din nou, şi încerju să bată cu amândoi pumnii în zid. îşi dădu însă îndată seama că e inutil. în piatra rece, mucegăită, pumnii se opreau fără zgomot, ca şi cum ar fi lovit în nisip. îl apucă atunci panica şi, depărtându-se repede de zid, se îndreptă la întâmplare spre mijlocul celulei. începu să strige: — Bârsan!... Tăcu, speriat de puterea strigătului, infinit mai puternic decât şi-l închipuise. „Trebuie să predau mesajul, cât mai e timp", se trezi gândind. Strigă din nou, de mai multe ori, asurzit de propria lui voce, parcă multiplicată la infinit de infinite ecouri, îşi duse amândouă mâinile la urechi. „M-au închis într-o altă celulă, îşi spuse atunci — şi i se făcu frică.
O celulă specială, fără poartă de fier, fără nici o
M1RCEA ELIADE
506
ieşire. M-au închis aici pe când dormeam, mi-au coborât probabil patul printr-un aparat special, trecându-l printr-o deschizătură a tavanului, printr-o trapă care se închide apoi ermetic, şi prin care nu poate pătrunde nici un zgomot. Sunt închis ca într-un cavou. M-au închis aici de viu, parcă ar fi ştiut că o să mi se încredinţeze un mesaj."
Rămase nemişcat, ascultând, cu braţele căzându-i moale, obosite, de-a lungul trupului. Simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Viaţa lui ar fi putut avea un rost, o împlinire — şi l-au împiedicat. Avea de spus ceva, foarte important, singurul lucru care trebuia spus. Toate celelalte, filosofie, şi politică, şi iubire, erau jocuri de copii. îşi cheltuise viaţa jucându-se. Toţi şi-o cheltuiseră la fel, fără excepţie. Numai ce aflase el în noaptea asta merita să
fie cunoscut. Ceva care începe pe vapor... în acea clipă se tulbură din nou şi-şi duse rătăcit amândouă mâinile pe obraji, să se pipăie, să se dezmeticească. Era ceva cu un vapor, dar mai erau şi altele, mult mai importante.
Vaporul era doar la început. De-abia după ce se oprea vaporul, începea adevărata revelaţie. Trebuia să spună ceva care se întâmpla după ce se oprea vaporul. îşi muşcă de mai multe ori buzele, respirând foarte adânc. Dar nu-şi mai amintea de altceva. Ştia doar de vapor.
De deznădejde îl năpădiră lacrimile. Se repezi în întuneric, cu mâinile întinse înainte şi, după câteva clipe, regăsi zidul. Vru să se rezeme de el, să-şi rezeme capul pe amândouă braţele, ca să poată plânge în voie, când simţi o fierbinţeală înălţându-se pripită din adâncul pieptului şi strânse cu putere fălcile, încercând deznădăjduit să-şi oprească năvala sângelui. Dar în clipa următoare, sângele îi ţâşni prin colţul buzelor, pe nări, şi atunci deschise moale gura, cât putu mai larg. Fără să-şi dea seama, căzuse în genunchi. îşi simţea bărbia, gâtul şi pieptul ud şi năclăit, şi simţea o sudoare îngheţată strângându-i parcă întreg trupul, închise biruit ochii, lăsându-se să cadă pe ciment. Atunci îşi aminti din nou, toate câte le aflase, din clipa când se oprea vaporul şi, fără zgomot, începea să
se lase puntea — şi zâmbi.
înainte chiar de a se fi trezit, simţi mirosul puternic de spital, apoi auzi o voce groasă, venind parcă de foarte departe.
— Trage să moară de câteva zile. Nu şi-a mai revenit de-atunci. S-a mirat şi domnul doctor de aşa rezistenţă...
— Au venit femeile să ceară corpul, auzi el glasul lui Bursuc. Aşteaptă în curte. Le-au spus de la Prefectură c-ar fi murit. Au venit la Patriarhie, mi-au căzut în genunchi şi m-au rugat ca pe Dumnezeu să intervin şi eu să le dea corpul...
— Trebuia să moară de alaltăieri, aşa spunea domnul doctor. Deschise ochii şi-l văzu pe Bursuc, în rasa lui de călugăr.
507
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Blagosloveşte, părinte! şopti.
— Am venit să te iau, spuse Bursuc cu un glas uşor tremurat, şi se apropie repede de căpătâiul lui şi-i puse mâna pe frunte. Te-am scăpat. Femeile sunt în curte, te-aşteaptă.
— Coana Viorica, începu Biriş cu oarecare greutate.
— E şi Irina. Sunt cu maşina. Le-am spus să aştepte.
— Aş vrea să le văd, începu din nou Biriş.
— Te ducem acasă, îl întrerupse Bursuc. Te transportăm cu maşina.
— Aş vrea să le văd acum, spuse Biriş.
— Nu ştiu dacă au voie să intre. Mă duc să întreb.
Vru să se depărteze de pat, dar Biriş îl prinse de mânecă.
— Rămâi lângă mine. Trimite pe cineva. Vreau doar să le văd. Altminteri nu pot... Văd că nu pot muri.
— Nu fi copil. Ai scăpat acum. Te ducem acasă şi te faci bine.
— Ştiu. Dar nu mai e timp... Aş vrea să te rog ceva. Nu ştiu când a fost asta. Cred că a fost azi-noapte. Atunci am înţeles... Vino mai aproape de mine. Ascultă-mă bine. Am înţeles. E ceva foarte simplu. Să le spui la toţi că e foarte simplu. Să-i spui şi lui Bârsan, să n-aibă nici o grijă. E foarte simplu. Am uitat acum restul, dar să-i asiguri pe toţi că aşa este. Să nu le fie frică...
Se opri, ca să poată înghiţi, parcă şi-ar fi simţit gura uscată. Bursuc întoarse capul şi strigă cuiva care aştepta în uşa infirmeriei.
— Du-te la şef şi spune-i să dea voie femeilor să intre. Spune-i că-l rog eu. Spune-i de ce...
Şi făcu un semn vag şi speriat cu mâna.
— Să-i spui şi coanei Viorica, dar să nu-i spui aşa. Să nu-i spui cum m-ai văzut. Să n-o sperii. Să-i spui c-a fost tuberculoza, ca şi pe mama. Aşa a murit şi mama, de tuberculoză. Eu eram condamnat de mult...
Bursuc îşi duse palma stângă la ochi şi începu să şi-i frece.
— M-au asigurat că n-o să-ţi facă nimic, începu el cu un glas sugrumat. Eu sunt călugăr. Nu trebuiau să mă
mintă. Eu am fost întotdeauna cinstit cu ei, nu i-am minţit. Nu trebuiau nici ei să mă mintă, să-şi bată joc de mine...
începuse să plângă şi, căutându-se în buzunarele rasei, îşi scoase batista şi şi-o trecu la întâmplare peste ochi, pe faţă.
