foarte grea. Au murit mulţi de ger, de tifos, de foamete.
— Ştiu, şopti Ileana. Am auzit.
„Căpitan Sideri, eşti sub arest!", îşi aminti Ştefan. „Ar trebui să-i spun. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Ea are viaţa ei."
Restaurantul fusese ridicat chiar lângă moară şi mesele erau înşiruite pe malul gârlei, sub bolţile de iederă şi glicină.
— Seamănă parcă cu ceva, începu Ştefan. Cu ceva cunoscut. Dar nu-mi aduc aminte cu ce...
— Da, e adevărat. Seamănă cu ceva cunoscut, de la noi...
— Nu izbutesc să-mi aduc aminte cu ce, reîncepu târziu Ştefan, după o lungă tăcere.
— Nu te mai gândi, îl întrerupse Ileana, zâmbind. Nu-ţi mai aminti mereu, ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trăi mereu în trecut... i
<— E adevărat. Acesta e păcatul nostru cel mai mare, că nu putem trăi în \ prezent. Numai sfinţii trăiesc necontenit în prezent... *
Ileana îl privi lung, zâmbi din nou, şi-şi stinse absentă ţigara în scrumieră, îşi opri o clipă ochii şi descifra literele: Souvenir...
— Ştefan, spuse, eşti neschimbat. Ai rămas acelaşi.
— Am îmbătrânit.
— Nu. N-ai îmbătrânit. N-ai să poţi îmbătrâni niciodată...
— Este extraordinar cum apa asta care curge, apa asta de moară care cade şi curge, îmi aduce aminte de ceva...
— Da, şi mie. Este neasemuit de frumos... Şi noaptea este neasemuit de frumoasă... Totul e foarte frumos...
„Ar trebui să-i spun acum. Ea are viaţa ei."
MIRCEA ELIADE
552
— Ileana! începu tulburându-se brusc, dacă am să te rog ceva, dar am să te implor să mă asculţi, până la urmă, să nu mă întrerupi...
— Nu, Ştefan, îl întrerupse ea, nu-mi spune nimic. E mai bine aşa. E mult mai bine aşa.
— Nu, nu m-ai înţeles. Vreau să-ţi spun cu totul altceva, ceva care n-are nici o legătură cu mine, sau, dacă vrei, are doar o foarte neînsemnată legătură cu mine, dar e ceva care te priveşte numai pe tine...
— Te rog, Ştefan! şopti ea cu o privire speriată. Te rog!...
— ... Ceva care e al tău, e numai al tău, e vorba de viaţa ta...
— Atunci plec, spuse deodată Ileana.
— ... de viitorul tău...
Dădu să se ridice din scaun, dar Ştefan îi prinse braţul şi o opri.
— Bine, te ascult, nu mai spun nimic. Rămâi, te rog, rămâi...
Ileana îl privi din nou în ochi, apoi întinse mâna şi şi-o lăsă pe braţul lui.
— Nu te supăra, Ştefan, nu voiam să te mâhnesc. Dar e mai bine aşa... E aşa de frumos aici, reluă după o clipă.
îmi pare rău că nu putem sta mai mult. Dar nu vreau să mă gândesc la plecare. E aşa de frumos. E o noapte aşa de frumoasă...
— Seamănă cu ceva, spuse Ştefan, şi zâmbi împăcat. Mai avem timp, adăugă târziu.
îşi privi deodată ceasul, apoi păli. întinse repede mâna, apucă paharul care rămăsese aproape neatins în faţa ei, şi bău.
— E târziu, spuse. în zece, cinsprezece minute trebuie să plecăm. Ne despărţim...
Avea o voce gravă, înecată, parcă toată tăria i-ar fi fost sorbită de gâlgâitul implacabil al apei.
— Aş vrea să-ţi spun ceva. Dar aş vrea să fiu sigură că ai să mă asculţi, că n-ai să mă întrerupi, orice ţi-aş
spune... Ştefan, reluă ea repede, ţie ce ţi-a rămas mai scump pe lume?...
— Tu, şopti el, plecându-şi privirile. Iartă-mă că ţi-o spun.
— Nu-i nimic, nu-i nimic, n-are importanţă, vorbi repede Ileana. Am să te rog să-mi juri pe ce ţi-a rămas mai scump în lume. Vreau să-mi juri că ai să faci ce am să te rog eu. îmi juri?
întoarse capul spre el şi-l privi, şi în acea clipă Ştefan o regăsi întreagă, aşa cum era ea, aşa cum fusese întotdeauna, de când au început să meargă alături prin iarbă, şi ea clătina la răstimpuri capul şi repeta, zâmbind:
„Nu înţeleg. Nu te înţeleg. Poate că spui lucruri foarte interesante, dar nu înţeleg."
