— Ileana, atenţie! strigă din nou Ştefan.
— Ţi-e frică? îl întrebă întorcând capul şi zâmbindu-i. Să nu-ţi fie frică. Sunt foarte calmă, am foarte mult sânge rece la volan...
„Dar nu e încă miezul nopţii, îşi repeta el în neştire. Aş mai avea timp să-i spun."
— Doar câteva cuvinte, începu el din nou, dar te rog, te implor, ascultă-mă. în curând, foarte curând, ne despărţim.
— E adevărat. Te ascult. Ştiu că ai să mă faci să sufăr şi că-mi voi aminti toată viaţa aceste câteva cuvinte, dar n-am putut să-ţi refuz niciodată nimic...
— Am fost orb. Am ştiut tot timpul că mi-ai fost ursită, dar n-am înţeles de ce... Ileana, dacă am să te rog... Ia seama! Ce faci?! Lasă-mă puţin pe mine la volan...
— Nu-ţi fie frică, îl linişti zâmbind Ileana. Dacă vrei, zvârle-mi ţigara... Luându-i-o, îi atinse mâna, şi începu să
tremure. I se păru că tremură şi
ea. „Trebuie să-i spun tot, trebuie să-i spun acum."
MIRCEA ELIADE
556
— Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea...
— Ştefan! strigă ea.
Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită.
— Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, d&-ce-am_fost ursiţi să ne iubinLfărâ^şă ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără_gă_ne întâlnim...
In bătaia farului maşinii care se apropia din faţă, o zări o clipă, o văzu cum plânge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii, adânc, neclintit, fără să vadă.
— Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine. Şi în după-amiaza asta, am înţeles de ce. Uitasem ceva, şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă...
Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri. „Ar trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să-i cad în genunchi şi s-o implor."
— ... Iubitul meu! o auzi şoptind.
— Aş vrea să ştii doar atât, începu el din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii...
— Iubitul meu! o mai auzi şoptind.
Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicea căscată în întuneric prăpastia, începu să tremure. „Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun..." Dar îl orbi farurile maşinii răsărite pe neaşteptate, din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.
BIBLIOTE'V* JUDEŢEANĂ „OCTAViAN GO€A"
1949-l954
Postfaţă
Citim în ultimele pagini din Noaptea de Sânziene: „Vreau să ştii tot. Vreau să ştii că, atunci când mi s-a părut pentru întâia dată că te iubesc, câteva săptămâni după ce te-am cunoscut şi mi s-a părut ridicol că te-aş putea iubi doar pentru că te văzusem de câteva ori, atunci în 1936, îmi repetam, ca să-mi bat joc de mine şi să mă trezesc, îmi repetam că e ridicol, că parcă ar fi ca în Tristan şi holda... Ştefan, pentru mine a fost ca în Tristan şi Isolda"... Mărturisirea are loc, 12 ani mai târziu, aproape de Royaumont, cu puţin timp înainte ca bărbatul şi femeia să cunoască — „într-o ultimă, nesfârşită clipă" — întreaga beautitudine după care tânjesc... Este vorba, se înţelege uşor, de moarte. Tristan şi Isolda se întâlnesc în această tragică plenitudine. Tristan se cheamă, în romanul lui Mircea Eliade, Ştefan Viziru şi este funcţionar la Ministerul Economiei, iar Isolda este Ileana Sideri, fiica unor proprietari agricoli din Zinca Moldovei, fiinţă misterioasă şi fugitivă. Drama lor este urmărită într-o naraţiune mitică amplă, cea mai complexă, pe care a scris-o Eliade.
Din Fragments d'un journal înţeleg că elaborarea ei a fost înceată şi chinuitoare. A durat cinci ani (1949-l954) şi a necesitat reveniri, cotopiri, redactări succesive. O carte grea şi .ambiţioasă. Este limpede (faptul reiese din roman şi din jurnal) că Eliade vrea să sintetizeze aici temele esenţiale ale literaturii sale şi să experimenteze o metodă epică majoră. Formula ei apare în jurnalul lui Ciru Partenie, dublul lui Ştefan Viziru, cel cu care este mereu confundat şi căruia îi ia logodnica. Partenie este scriitor şi, după moartea lui, Ştefan dă peste această
însemnare: „Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Nici unul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică.
Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile"... Mituri, semne, mesaj din labirint, ispitire sunt lucruri care se repetă
EUGEN SIMION
558
în roman. Ştefan aşteaptă mereu semne, caută 12 ani (ciclul cosmic şi număr cu valoare mistică) o nălucă, ursita lui... Şi, când o găseşte, intră în beatitudinea de care a fost vorba mai înainte... Toate acestea dau o idee despre ce intenţionează să fie şi ce este, cu adevărat, o naraţiune mitică: o istorie în care se manifestă semnele cosmice şi se prelungesc, sub înfăţişări profane, întâmplările sacre. O naraţiune, în fine, în care cititorul descoperă mituri în faptele obişnuite ale vieţii. Lectura semnelor intră în program. De aceea cititorul trebuie pregătit: i se fac şi lui semne de către autor şi de naratori, când există mai mulţi. Aşa se întâmplă şi în Noaptea de Sânziene. Ştefan, personajul central, este obsedat de o fantasmă (Ileana) şi, în legătură cu ea, de un semn (maşina). Prozatorul nu stă ascuns în afara textului, dimpotrivă, intervine şi întăreşte sugestia de iniţiere, căutare spirituală, ursita, destin... şi explică faptul că apariţia şi dispariţia banalei maşini nu este o simplă întâmplare, că ea are o semnificaţie. Cititorul să fie, dar, cu ochii în patru, să vadă dincolo de aparenţe...
Din jurnalul lui Eliade aflăm că a preluat în Noaptea de Sânziene un roman mai vechi, abandonat {Apocalips sau Apocalipsa) şi că în raport cu acesta a organizat o nouă epică şi o reţea nouă de teme. Primul proiect este o continuare a Huliganilor şi are în centrul lui pe Spiridon Vădastra, un Mitică misterios şi aventurier, obsedat să
facă „lucruri mari (...) lucruri pe care nu le poate face oricine". Al doilea scenariu aduce în prim-plan pe Ştefan Viziru, misterios şi el, dar de altă natură. Două tipuri de existenţă, două scenarii într-o istorie banală. Printr-unul circulă indivizii şi faptele comune, prin celălalt se desfăşoară deghizate miturile, semnele. O schemă epică pe care Eliade o va utiliza, de aici înainte, în toate naraţiunile. Noaptea de Sânziene are, repet, deschiderea cea mai mare în timp şi în spaţiu. în timp ea acoperă 12 ani (din 1936 până în 1948), în spaţiu acţiunea romanului se deplasează de la Bucureşti la Londra, de aici în Portugalia, apoi din nou la Bucureşti, în timpul războiului, şi se încheie în Franţa. O amplă frescă, la suprafaţă, şi în profunzimile ei ritmuri şi destine implicate într-o existenţă
secretă, obsedate să iasă din Timp, să descopere Mitul, să descifreze lecţia Spectacolului... Toate cuvintele scrise cu majuscule formează în roman o reţea de obsesii care urmăresc personajele lui Eliade şi le determină, în cele din urmă, viaţa. Din unirea celor două linii epice iese un roman complicat, stufos, cu multe deschideri şi mai multe stiluri, de la cel reflexiv (care este dominant) la ritmurile mai alerte ale romanului politic şi senzaţional (încercarea de evaziune a lui Biriş, dispariţia şi reapariţia lui Vădastra etc). învăţatul indianist Sergiu Al. George găsea că Noaptea de Sânziene este „cel mai bun roman din literatura română"... Cartea se citeşte cu dificultate şi multe pagini sunt inutile în această ambiţioasă frescă. Noaptea de Sânziene nu-i, în mod indubitabil, o capodoperă, Eliade a scris naraţiuni
559
POSTFAŢĂ
mai bune (La ţigănci, Fata căpitanului, Les trois grâces...), mai fluente, cu aceleaşi teme şi aceeaşi tipologie.
Romanul (tipărit prima oară în limba română în 1971, la Paris, de Ioan Cuşa)1 reprezintă, cu toate acestea, o experienţă epică interesantă pentru Eliade şi în general pentru proza românească postbelică. Câteva personaje sunt originale (Biriş, Vădastra, Bibicescu, Cătălina, învăţătorul Gh. Vasile, Irina, Bursuc etc.) şi chiar şi în al doilea plan al romanului, cel de profunzime, sunt tipuri şi situaţii admirabil fixate epic. Ştefan Viziru anunţă, în literatura lui Eliade seria căutătorilor de mituri, personaje tragice, situate la frontiera dintre două existenţe.
Dorinţa lui secretă este de a ieşi din Timp şi a deveni Sfânt pentru a putea iubi cu aceeaşi intensitate pe toţi oamenii... De aceea rostul lui pe lume este să caute. „Ce trebuie să caut?" — îl întreabă Ileana. „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac din toate părţile semne. încrede-te în semne.
