— Mare noutate, ziserã aproape într-un glas Marioara ºi Miºu.
Sora le turnã cafea în serviciul Limoges, în care cafetiera, zaharniþa ºi ceºtile aveau toartele în aºa fel rãsucite una spre alta de parcã stãteau la taclale, iar cafetiera ºi zaharniþa chiar într-un aparté, bârfeau vreo ceaºcã, pesemne.
— De cine? întrebã Marioara, nu prea curioasã.
Era obositã sã se tot împrieteneascã cu doamnele ºi dom-niºoarele pe care i le prezenta Alexandru, iar apoi, când el le pãrãsea, sã le consoleze sau sã le ocoleascã. Mai bine nici sã nu ºtie. În loc sã rãspundã, Alexandru se încruntã:
— De data asta e altfel!
— Mare noutate, izbucnirã fraþii mai mari.
— Acum mi-e mie fricã. Cred cã am pierdut-o deja.
Iulia Margulis.
Marioara încruntã sprâncenele, numele îi spunea ceva, dar nu de bine, apoi îºi aminti o fiinþã micã ºi oarecare, 252
îmbrãcatã cam sãrãcãcios, care fusese la ei la o petrecere datã de Miºu. Într-adevãr, fratele ei se ocupase mult de ea, asta o mirase, el avea grijã întotdeauna de cea mai strãlu-citoare ºi mai elegantã invitatã. Spuse însã:
— Da, mi-o amintesc, e o fiinþã… – cãutã din greu vorba potrivitã – e delicatã. Alexandru privi în jos ºi, cu mirare, sora lui îl vãzu înroºindu-se.
— E foarte greu sã vorbeºti cu oamenii despre cineva de care chiar îþi pasã, mie mi-e foarte greu. Pentru cã te aºtepþi ca strãinii sã-nceapã cu observaþiile. Una spune cã-i aºa, alta cã-i pe dincolo, unul cã-i deºteaptã, altul cã-i proastã, cã are pãrul prea creþ, cã nu are þinutã sau cã vorbeºte pe nas ºi, încetul cu încetul lumea îi distruge orice luminã. Odatã, Iancu, specializat, cum ºtiþi, în chestiuni destul de scabroase, ca sã mã „salveze“ de o doamnã cãsãtoritã, fãrã de care mi se pãrea cã viaþa n-are parfum, mi-a descris-o aºa, între douã pahare ºi între doi… porci ca noi, bucãþicã cu bucãþicã: cã buzele sunt ca de ºtiucã, nasul are ºa, cã ochii sunt ca mãtasea broaºtei, ovalul feþei prea mic ºi cercul dosului prea mare, cã…
Marioara ºi Miºu îl oprirã:
— Nu te-am învãþat eu aºa, spuse Miºu scrobit, iar Marioara adãugã:
— ªi nici nu ne priveºte! Pãcat de tine ºi de mintea ta! Iancu e mãgar, aºa cum ai zis. Deºi are farmec, nu se putu ea stãpâni sã adauge.
— Am zis porc. Mi-a fãcut însã un serviciu cã m-a scãpat de ea! N-aº vrea sã-mi facã nimeni serviciul ãsta cu Iulia. Dacã aº putea, aº lua-o dintre oameni ºi-aº pune-o bine, undeva, sã nu ºtie nimeni de ea.
— Pe ea ai întrebat-o dacã vrea? Oricum, rãpirile nu mai sunt la modã, te-ai nãscut prea târziu.
— ªtiu.
253
MARÞI 30 DECEMBRIE
Timpul stã pe loc
1
L a asta chiar nu mã aºteptam, în plinã iarnã.
L M-am pomenit cu un þânþar uriaº în camerã, cred cã e tatãl þânþarilor, descãlecãtorul, înte-meietorul de neam. Altã datã l-aº fi omorât fãrã sã stau pe gânduri, acum – se vede c-am îmbãtrânit cu un an –
l-am lãsat în pace. De altfel pare obosit, ca un cãlãtor care nu vrea decât sã-ºi punã capul pe o pernã curatã ºi sã-ºi odihneascã picioarele. Poate e în voiaj de Anul Nou. Îi ofer toatã bunãstarea ºi toate înlesnirile dorite. E searã, e plãcut la mine, miroase a cuiºoare ºi scorþiºoarã, de la prãjiturile din farfuria de pe mãsuþã, ºi totul e colorat, cum mi-am dorit eu: tapetul ºi draperiile au un galben moale, care bate puþin în ruginiu, covorul cu flori de aceeaºi culoare între ghirlande verzi, fotoliul ºi canapeaua sunt de un verde-oliv, numai cuvertura patului nu se asorteazã prea bine, va trebui s-o schimb, când o s-avem bani. Parcã nici n-ar mai exista afarã, parcã nu mai existã decât înlãuntru.
Astãzi am fost toatã ziua întoarsã pe dos de o veste cãzutã ca un trãsnet: biata Safta a citit în Universul (le adunã dupã ce le citim noi, pentru ºters geamuri), cã unul din cumnaþii ei – familia ei e din Boheni, în Oltenia – a fost îngropat 254
de viu, sub pietre. Eu aº interzice asemenea ºtiri, dacã aº
avea putere! ªi era descris totul cu lux de amãnunte, cum s-a întâmplat, cum nefericitul s-a dus cu un târnãcop la o carierã de piatrã, de unde se lua material pentru con-struirea unei ºcoli din Cetatea. Mai departe refuz sã scriu.
Se comenta pe larg ºi durerea familiei, ce-o fi simþit Safta când a vãzut ºtirea! Sigur cã papa i-a dat imediat bani de drum, fiindcã mâine, de Anul Nou, pleacã într-acolo, ºi i-a fãcut imediat un calmant, era într-un hal fãrã de hal, se sufoca între hohote, credeam cã moare ºi ea, a leºinat de douã ori. Nimeni n-ar trebui sã treacã prin asemenea lucruri, niciodatã! Pânã ºi când auzi despre aºa ceva la altul, oricât de strãin þi-ar fi, simþi din plin lovitura. De ce existã pe lume asemenea cruzimi? Ameþesc când ajung cu gândul aici ºi când încerc sã înþeleg ceva, astãzi chiar a trebuit sã mã întind, nu mi-a fost bine. Culmea este cã zilele trecute am citit în Universul o ºtire cu aproape acelaºi titlu, dar comicã: Îngropaþi în dolari. Era vorba despre funcþionarii unei monetãrii din Philadelphia care, spunea ziarul, „erau sã pãþeascã una ºi bunã“. Fuseserã trimiºi sã controleze o magazie cu bani, sã verifice dacã erau în ea douã milioane de dolari. Eu nici nu-mi pot închipui atâta bãnet, e ca-n basmele orientale. ªi când au ridicat sacii, pânza a pârâit, s-a rupt ºi „a-nceput sã plouã cu dolari“ la picioarele func-þionarilor, care, spunea ziarul, în scurt timp au fost îngro-paþi pânã la brâu în bani de argint. Au venit, zice, pompierii, ºi i-au scãpat de la moarte sigurã. ªi morala era „ce-i drept, banii sunt foarte plãcuþi“, dar nu sã mori înecat în ei. Povestea asta mi-a plãcut toatã-n tot, ºi ar trebui cititã arghi-rofililor. Papa zice cã arghirofilia e o boalã ºi ni-l dãdea exemplu pe fostul Mitropolit Ghenadie. Papa sigur n-o are, ba chiar mi se pare cã are una contrarã. Cum s-o fi numind? Arghirofobie? ªi apropo: am citit în ziar numerele 255
câºtigãtoare la loterie: de la mine a ieºit 12, de la Vasilica 21, aºadar n-am câºtigat nici una. Dar lucrul mi se pare neînsemnat acum.
Asearã, pentru prima datã, am uitat sã merg la Jacques sã-i spun noapte bunã, cum fac de când abia mã þineam pe picioare, lipãiam desculþã spre leagãnul lui ºi papa nu-mi dãdea voie sã-l ating. Mã tem sã nu devin egoistã: iatã un defect pe care încã nu-l aveam.
Poate ºi din cauza Saftei, de care simt cã mi se rupe inima, poate ºi pentru cã am cearcãne în suflet, m-am hotãrât sã nu mã duc nicãieri de Anul Nou. Îmi pare rãu numai pentru Jacques, ºtiu cã el s-ar bucura sã vin ºi eu. De ce n-aº petrece noaptea de Anul Nou dormind? Preþuiesc tot mai mult somnul ºi sunt mai tot timpul somnoroasã. Totuºi, totuºi, în ciuda a toate câte le-am scris aici, foarte ascunsã în sufletul meu e o stare de bine. Totul mi se pare foarte curios, mai ales faptul cã trãiesc!
2
Se vede cã existã un Dumnezeu al ziariºtilor, chiar când ei ºi-l închipuie pe Creator ca pe un inginer-mecanic în salopetã albã, sabotat tot timpul de cãtre un drac, în salopetã de lucru ºi el, numai cã neagrã ºi, mai ales, cu o gaurã la spate. ªi acest Dumnezeu al ziariºtilor l-a fãcut pe domnul Neculai Procopiu sã-ºi umple cu folos toatã dimineaþa citind colecþia gazetei Universul din luna mai 1896. S-a întâmplat ca tocmai asta sã fie la îndemânã. Doamna Procopiu a vrut sã profite de rara ocazie în care bãrbatul ei nu pãrãseºte din zori domiciliul conjugal, ºi-i îmbrãþiºase umerii cu spãtarul scaunului cu tot, plinã de toatã tan-dreþea unei dimineþi intime de iarnã, cu cãldurã în casã, 256
lemne care pocnesc alene în sobã ºi aromã de cafea în încãpere. Dar soþul ei era într-o stare care nu-i permitea visarea.
Îi desprinse uºurel mâinile, sãrutându-le în cãuºul palmei, ºi se cufundã în recitirea ºtirilor despre Mitropolitul Ghenadie. Doamna, desigur, fusese de partea Mitropolitului, când cu destituirea, dar ea avea o inimã ºi în cap, nu numai în piept. I se mai întâmpla sã gândeascã strâmb din cauza acestei inimi. În ce-l priveºte, era neîncrezãtor din fire ºi nu se lãsa amãgit de detalii. Articolele fuseserã scrise de doi redactori, dintre cei care nu mai erau la ziar, nu ºtia de unde sã-i ia acum, la repezealã, pesemne erau plecaþi pe durata sãrbãtorilor, iar timpul îl presa tare. Revãzu faptele.
17 mai: membrii Sfântului Sinod s-au adunat în urma unei „invitaþii primite de la Ministerul Cultelor“. Arhie-reul Atanasie Craioveanul a citit actul de acuzare pentru pãcatele de: arghirofilie, ierosolie ºi simonie, fãcând sã freamãte bãrbile ºi sutanele judecãtorilor ºi sã se audã un murmur de spaimã. Procopiu însuºi adãugase în parantezã, pentru cititorii ziarului, explicaþia cuvintelor: iubire exce-sivã de bani, sacrilegiu ºi trafic cu obiecte spirituale, se pedepseºte cu caterisirea, excomunicarea. S-a admis în unanimitate darea în judecatã. „Se numeºte o locotenenþã precum ºi o comisie de trei nunþii apostolice care sã-i facã cele trei invitaþii canonice.“ Ziarele au avut o contribuþie decisivã la aceastã hotãrâre, prin „gravele învinuiri aruncate asupra P.S.S. Ghenadie“.
18 mai: se publicã decretul de suspendare. În aceeaºi zi Dreptatea dã semnalul unei campanii „de cea mai mare violenþã“ împotriva guvernului ºi de partea Mitropolitului.
Toate ziarele din opoziþie fac la fel.
19 mai: în sala Dacia, N. Fleva, fondatorul ziarului Dreptatea ºi prietenul lui, Nicu Filipescu, organizeazã prima întrunire de susþinere a Mitropolitului, vor mai urma ºi altele, tot mai violente. N. Fleva este ºi avocatul Mitropolitului.
