Papa a observat cã sunt aprinsã la faþã ºi mi-a pus imediat mâna pe frunte, sã vadã dacã n-am febrã. Pentru el totul are cauze concrete, trupeºti, sã n-audã de suflet. Cu toate cã mama l-a mai descusut o vreme, eu am preferat, fiindcã mi se încãlziserã mâinile, sã-mi scot o mãnuºã ºi sã mã întorc la Becky. Ce-mi place la ea e cã, exact ca mine, ºtie ºi francezã, ºi englezã. Ce nu-mi place e cã, exact ca mine, are green eyes. Mi-aº fi dorit ochi cãprui, ca Jacques, ºi pãr blond, ca Becky, dar se vede cã modelul lipsea din fabricã, acum 21 de ani, aºa cã mã mulþumesc cu pãrul negru. Oare de ce din aceiaºi pãrinþi, ambii cu ochi cãprui, un copil iese la fel ca ei, iar altul cu ochi verzi sau albaºtri?

Pânã la Anul Nou vreau sã termin cartea, aºa cã o sã încerc sã scriu mai rar în jurnal. Mai sunt 12 zile ºi câteva ore.

2

Bucureºtenii aveau o zi bunã. Ninsese, pânã la sfârºitul anului mai erau 12 zile, pânã la sfârºitul zilei, 12 ore.

Albul, care se întindea de la un capãt la altul al oraºului, de la Palatul Cotroceni la mahalaua Obor ºi de la cimitirul ªerban Vodã pânã la rondurile de la ªosea, ºi-apoi mai departe, în cele patru zãri, se topea în soarele amiezii. Þurþurii pãreau daþi cu ulei ºi începeau, ici-colo, sã picure în capul trecãtorilor. Strãzile erau destul de animate, cum sunt mereu în zilele dinaintea Crãciunului. Cu ochii pe sus, ca sã nu-l ude, Nicu se pomeni întins în zãpadã, supãrat ca atunci când se trezea cu faþa la cearºaf.

— Vasãzicã mata’ iar ai cãzut! a spus cu glas tare bãiatul, scuturându-ºi chipiul roºu, de comisionar. Þi-am zis de-atâtea 13

ori sã te uiþi pe unde calci, bombãni cu vocea lui micã, dar cu un ton de bãtrân prost dispus. De anul trecut, de când mergea la ºcoalã, tonul acesta de învãþãtor i se lipise de limbã ºi nu mai scãpa de el. Obiceiul de a vorbi cu el însuºi îl deprinsese însã de când se ºtia, pentru cã, spre marele lui necaz, n-avea fraþi, cum au alþi copii. S-ar fi mulþumit ºi cu o sorã, la o adicã. κi scuturã zãpada de pe surtuc, privi cu ciudã spre gheþuºul pe care alunecase ºi ajunse, tropãind, lângã ceasul cu dorobanþ, plasat peste uºa ziarului L’Indépendance Roumaine. La ora 12 fix, carillonul începea sã cânte. Nicu se strãduia sã prindã întâlnirea cu dorobanþul. Nu era uºor, pentru cã se orienta numai dupã soare ºi umbrã. De data asta atenþia bãiatului se îndreptã spre altceva. Pe jos, chiar în faþa lui, era un þurþure splendid, de vreo doi coþi lungime, numai bun de spadã. Îl culese pe loc, îi mângâie suprafaþa uºor vãluritã fãrã sã-i pese de rãceala gheþii, îl duse cu ambele mâini la ºold, apoi îl ridicã, tot cu douã mâini, ºi fãcu, rãcnind, o miºcare de spadasin spre un duºman nevãzut. Din nenorocire, þurþurele, obiºnuit pesemne cu mai multã liniºte la marginea de acoperiº

pe care crescuse, nimeri prost: un ins cu uniformã militarã ºi baston cu cioc de argint, un domn de staturã mijlocie care tocmai ieºea pe uºa clãdirii cu ceas. Era mâna dreaptã a Prefectului de Poliþie, ªeful siguranþei publice, Costache Boerescu, aflat mereu în vitezã: cosea repede-repede aerul cu picioarele lui scurte. În perioada asta era de câte douã-trei ori pe zi la ziarul franþuzilor. Asta de când cu uciderea în duel a domnului Lahovary, directorul gazetei, de cãtre

„cãpãþânosul ãla de Filipescu“, directorul Epocei. Aºa cã numai de duel nu-i ardea domnului poliþist, iritat cum era de ancheta care bãtea pasul pe loc ºi de vocile din presã care-l persecutau tot mai tare. Ajunsese sã nu-i mai suporte pe gazetari: când fãcea lucruri bune nu-l bãgau în seamã, 14

dar, îndatã ce nu rezolva destul de rapid vreo chestiune, sãreau la el ºi-l ponegreau folosind chiar vorbele lui, însã ciuntite ºi întoarse pe dos. De câte ori avea ocazia ºi erau doar bãrbaþi de faþã, se rãcorea numind presa „o curvã sulemenitã“. De altfel, trãia singur, iar stabilimentul de la Crucea de Piatrã avea pentru el tarife reduse, numai sã vrea. Cunoscuse locul ºi ca poliþist, ºi ca bãrbat. Pânã sã-l apuce de urechi pe dracul de copil, acesta o ºi luase la picior, traversând sinucigaº printre trãsuri ºi sãnii, spre Sãrindar, ocãrât mai întâi de câþiva vizitii ce urcau, în ºir, spre Capºa, apoi de cei de pe partea opusã, aflaþi în drum cãtre Dâmboviþa, ºi care traserã unul dupã altul de hamuri ca sã nu se ciocneascã între ei. Se uitã îndãrãt. Poliþaiul îl onorã în aceeaºi clipã cu bastonul ridicat ameninþãtor ºi-apoi îl lãsã în plata Domnului, luând-o spre clãdirea Prefecturii, aflatã la câteva minute distanþã.

— Era s-o pãþeºti. Conu Costache n-o sã te uite, nu uitã nimic ºi e viclean ca ºarpele. Matale faci numai nãz-bâtii azi, se adresã copilul unei tufe mari, pline de zãpadã, crescutã pieziº, într-un loc umbrit, lângã zid. Câteva vrãbii þopãiau cu miºcãri neaºteptate, de glonte, de la o creangã la alta, zãboveau puþin, atingând cu pântecul albul gros al zãpezii care se risipea în scame, apoi treceau la alt nivel al tufiºului, ca-ntr-o casã cu etaj. Nicu se întrebã de ce se miºcã atât, cã nu pãreau sã caute sau sã urmãreascã ceva, ca el, bunãoarã. El avea o þintã precisã, care se ºi zãrea înaintea lui: poarta Universului. Cel mai citit ziar al Bucureºtilor.

Mã rog, cei de la Adevĕrul spun altfel, dar ei pe toate le spun altfel. Întinse pasul, dupã ce, în grabã, scuturã tufa de toate vrãbiile din ea.

Intrã pe uºa din stânga. Portarul îi strânse mâna ca unui om mare. Nea Cercel îi spuse cã trebuie sã mai aºtepte, pachetele nu sunt încã aduse de la „biuroul de distribuire“.

15

Nicu se sui pe locul lui consacrat. Era foarte mulþumit.

Discuþiile cu nea Cercel erau întotdeauna instructive, pentru cã portarul citea zilnic gazeta ºi-l punea la curent cu noutãþile. Nicu îl întrebã dacã s-a hotãrât ce joacã la marea loterie de Anul Nou, al cãrei câºtig era de 10.000 lei. Trebuia sã aleagã ºase cifre, iar bãiatul a cerut sã-ºi punã ºi el norocul lui în norocul din bilet, fãrã pretenþie la câºtig (de fapt niºte bani i-ar fi prins tare bine), doar ca sã dea o mânã de ajutor. Nicu ºtia cã, în ce-l priveºte, alege 9 ºi 8, adicã anul care urmeazã, iar restul îi revenea portarului, doar cã el azi se gândeºte, mâine se rãzgândeºte. Nea Cercel îi rãspunse ºi de data asta cã nu-i de glumã, trebuie sã mai chibzuiascã. Din gazeta de astãzi avea pentru Nicu o ºtire mai tare decât cele cu Jack Spintecãtorul, care erau pânã acum reginele ºtirilor. Portarul luã Universul, îl depãrtã cam mult de ochi ºi citi rar, silabisind:

— „Di-ver-se. ªtire din revista Bor-del-… Bor-der-and…

Bor-der-land. Planeta Marte ºi mar-þi-e-nii.“ Asculþi? ªi continuã strecurând comentarii proprii, cum fãcea mereu:

„Aflaþi dar cã mar-þi-e-nii nu mãnâncã carnea de animale, dar se servesc de ma-muþi ca animale de transport. Caii lor sunt mari cât po-ne-ii noºtri“. Cât po-ne-ii noºtri? Care ponei? „Boii lor sunt mai mici – adicã noi avem boi mai mari – ºi au un singur corn. Mar-þi-e-nii au vederea foarte pã-trun-zã-toa-re. Au învãþat sã sboare, dar numai la distanþe mici. Umblã pe apã cu aceeaºi uºurinþã ca pe uscat.

Orice rãsboi este des-fi-in-þat pe Marte. Guvernul este the-ocra-tic. Au douã-spre-zece state. Nu au pro-pi-e-ta-te.“

— Atunci nu mã duc pe Marte. Aici am þara mea, pro-pietatea mea, casa mea, cu grãdina mea, nevasta mea, porumbeii mei ºi prunii mei – a închis portarul discuþia ºi ziarul, lãmurit deplin cu marþienii.

16

Nicu nu era de acord. El era mai degrabã liberal. Înþelesese bine cã marþienii zboarã ºi merg pe apã ºi cãlãresc pe mamuþi, pe care-i ºtia din desenele vãzute în Universul ilustrat. Aºa cã, în privinþa asta, ca în multe altele, nu putea fi de aceeaºi pãrere cu nea Cercel, deºi faþa lui latã, cu nas borcãnat de sub care creºtea un pãmãtuf de mustaþã, îi impunea respect. Nicu spuse împãciuitor:

— Eu, dacã s-o putea, mã duc! Mã duc sã vãd ºi, dacã n-are sã fie bine, mã-ntorc îndatã.

— Deocamdatã fugi sã duci gazetele astea! – ºi portarul, supãrat pesemne cã fusese contrazis, le trase cam brusc din mâna celui care semna Peppin Mirto, angajat ca traducãtor ºi corector, de puþin timp responsabil cu trimiterea gazetei la câþiva clienþi de seamã, dacã în ea erau ºtiri mai importante: domnul Primar Robescu, domnul director al Teatrului Naþional, Petre Grãdiºteanu, Palatul, Prefectul Poliþiei, Caton Lecca, directorii de la celelalte ziare, chiar de la cele cu care aveau rãzboi. Nicu fãcea comisioane la Universul, pentru cinci lei pe lunã, încasaþi la fiecare întâi, plus bacºiºurile, pe lângã leafa lui obiºnuitã, de comisionar.

Avea de dus mai ales pachete cu tot soiul de lucruºoare care se vindeau chiar aici, îngrãmãdite claie peste grãmadã jos, la administraþie, ºi sus, în biroul directorului. De altfel pe domnul director îl gãseai mai uºor acasã sau la club, decât la ziar. Treaba lui Nicu dura cel mult douã ore pe zi, imediat dupã ºcoalã. Folosea, clandestin, partea din spate a unor birje sau chiar tramvaiul cu cai, când era mai aglomerat ºi putea sã treacã nebãgat în seamã. Dar norocul ãsta îl avea foarte rar.

— Ce mai faci, bãiete? spuse Peppin Mirto cu vocea lui sonorã, bunã de operã, iar Nicu îºi scoase chipiul, sã-l salute. Se pregãtea sã-i vorbeascã despre planurile lui pentru Marte, dar bãrbatul îi întoarse pur ºi simplu fundul, 17

strigând în urmã un „Acu’ sã pleci!“ care rãsunã pânã-n curte. De ce te mai întreabã unii oameni ceva, dacã tot n-aºteaptã rãspunsul? E drept cã aici, la Universul, vedeai numai bãrbaþi de douã ori mai grãbiþi decât ceilalþi cunoscuþi ai lui Nicu. Un fel de marþieni, cu toþii, ºi fãrã însuºirile bune ale acelora! Când sã iasã cu pachetul lui legat cu sfoarã, fu cât pe ce sã se ciocneascã de un tânãr care se strecurã ca o ºopârlã pe uºã ºi-l întrebã pe nea Cercel unde poate sã dea un anunþ. N-avea stare, îºi ciocnea pumnii înmãnuºaþi unul de altul, zvâcnea din cap.

— Bu-nã zi-ua, dom-ni-ºo-ru-le, spuse portarul silabisind de parcã tot mai citea.

— Bunã ziua, domniºorule, îl secondã ºi Nicu, dar nu mai scoase chipiul.

Însã tânãrul, prea agitat ca sã salute, trecu la chestiune:

— Unde se dau anunþurile? S-a pierdut un portmoneu ºi stãpânul…

— Cu bani? se auzirã deodatã bãiatul ºi portarul.

— Nu, nu cu bani…

— Bijuterii? întrebã Nicu tocmai când portarul spunea:

— Documente?

— Nu, cu un… cu o… cu altceva. ªi stãpânul meu, stãpânul lui, vreau sã zic, oferã bunã recompensã. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toatã vara.

ªi iar îºi ciocni pumnii.

— A doua uºã pe dreapta, scrie pe ea Anunciuri. Poftiþi…

În timp ce tânãrul nervos, cu miºcãri de ºopârlã, pleca însoþit de portar, Nicu o luã spre prima lui adresã, la sediul concurenþei, în strada Sãrindar, mãturând cu ochii, pentru orice eventualitate, zãpada drumului. Avea un scop care-l fãcea sã uite de plictiseala îndatoririlor zilnice ºi de picurii din streºini. Cãuta un portmoneu în care sã fie un inel 18

cu diamant sau, poate, un ac de cravatã cu rubin, cum avea tatãl lui Jacques, doctorul Margulis. Dar dacã omul-ºopârlã a spus adevãrul, ceea ce nu-i deloc sigur, nu erau bijuterii.

Brusc îi veni o idee mai bunã: un bilet de loterie, ºi tocmai cel care o sã câºtige.

— Asta e! îºi spuse Nicu destul de mândru de el. Acum zãpada de care se bucurase la venire îl supãra, noroc cã începuse sã se topeascã. Bunica lui, care credea în sfinþi, ca orice femeie, îi spusese cã existã un sfânt pentru orice necaz.

Spera cã ºi pentru obiectele pierdute. Mai ales pentru cele pierdute de alþii.

— ªi sã sperãm cã apuci matale ºi o bunã recompensã.

*

Dupã ce scãpã de ultimul comision, fugi acasã sã-ºi schimbe chipiul roºu de serviciu cu ºapca de timp liber: dacã rãmânea cu chipiul, oamenii îl opreau pe stradã ºi-l trimiteau încoace ºi-ncolo. De undeva dinspre bãtrânul nuc al vecinilor, un corb croncãni de câteva ori cu acrealã.

Fiindcã nu era nimeni acasã – cine ºtie pe unde umbla mamã-sa – putu sã se îndrepte cãtre strada Teilor, loc din care trebuia, fãrã îndoialã, sã înceapã cercetarea. Era mai rãu decât sã cauþi un ac în carul cu fân, dar, oricum, n-avea altceva mai bun de fãcut: intrase în vacanþa de Crãciun.

De altfel ºcoala fusese suspendatã vreo lunã de zile, din cauza febrei tifoide, aºa cã o dusese destul de bine din punc-tul ãsta de vedere. Abia pe 8 decembrie au reînceput orele.

Nicu avea încredere în norocul lui, cu toate cã – sau, mai bine zis – tocmai pentru cã Dumnezeu îl pedepsise deja cu o mamã slabã de minte ºi cu lipsa unui frate ori mãcar a unei surori, ºi-i rãmãsese dator pe toatã viaþa pentru asta.