omis din ºtire. Erau însã fleacuri. Se mai uitã o vreme în cãmin, la jocul limbilor de foc, care-l liniºtea, apoi se duse iar la fereastrã. Nu existã fulgi care sã semene unul cu altul, dupã cum poate cã nu existã, spera Costache, amprentã care sã semene una cu alta. Încã nu era dovedit, din pãcate, cã omul nu-ºi schimbã de-a lungul vieþii forma desenului lipit de buricele degetelor, dar Costache era aproape sigur cã în câþiva ani lucrul se va putea demonstra ºtiinþific. ªeful lui îl contrazicea cu aroganþã ºi-i dãdea exemplu arborii tãiaþi cu fierãstrãul, care, tot aºa, aveau o amprentã. Dacã însã compari inelele unuia tânãr cu inelele copacului bãtrân, vezi cã la cel bãtrân distanþele sunt mai mari, se înmulþesc cu anii, ºi urmele accidentelor ºi-ale anilor buni sau rãi au schimbat conturul. Trebuie sã fie întocmai ºi la om, îºi încheia Prefectul Poliþiei demonstraþia.

Costache nu se înþelegea deloc cu ºeful lui, deºi recunoºtea cã nu-i om prost. Pe 22 noiembrie se împlinise anul de când se instalase aici, plin de complexe ºi fumuri. Fratele lui, Ion, Prefect la Bacãu, era amestecat într-un scandal de torturare a unui deþinut, din care ieºise þap ispãºitor un biet poliþist, iar el scãpase basma curatã. Costache îl regreta încã pe colonelul Miºu Capºa, care în anul când fusese în funcþie la Prefecturã fãcuse lucrurile sã meargã ca unse.

Era un comandant drept, ºtia sã dea ordine fãrã sã te umi-leascã ºi, mai ales, nu se temea de nimic, de altfel era erou de rãzboi, fusese decorat la Plevna ºi Vidin. Pânã ºi avocatul Deºliu, deºi a stat la ei numai o varã, în ’94, fusese mai bun. Iar cel mai bun fusese în ’89, Generalul Algiu, cu care rãmãsese prieten ºi cãruia-i cerea ºi-acum câte un sfat. Pe ultimii, buni sau rãi, cum or fi fost, magistraþi sau militari de carierã, nu-i mai numãra, veniserã numai ca sã aibã de unde pleca ºi ca sã se lase salutaþi de lume când se plimbau în trãsurã, la defilare, în urma Regelui. ªeful 54

de-acum, Caton Lecca, era om politic, cea mai alunecoasã categorie. Credea cã le ºtie pe toate, fusese ºi deputat, ºi senator, suspectat de manipulãri electorale. Fãcea pe cocoºul în faþa planturoasei lui neveste, dar agenþii mai isteþi care depindeau direct de conu Costache, îi spuneau, cu subînþeles, Caton cel Bãtrân. Lui Costache însuºi îi spuneau Tache cel Mare, vorbã cu douã tãiºuri, fiindcã ºeful lor drag era cam scundac, deºi bine legat ºi cu ochi frumoºi, cu adâncimi de catifea, care parcã nu se potriveau cu meseria lui. În rest, între agenþii, sergenþii ºi simplii poliþai din Prefecturã era mereu râcã ºi ciorovãialã. Curcanii cu numãr, adicã sergenþii, care aveau la chipiu numãr de ordine, râdeau de sticleþi, cum le ziceau poliþailor de rând, din cauza petli-þelor roºii sau verzi de pe umãr. Iar sticleþii le spuneau comisarilor ºi sub-comisarilor, adicã oamenii lui Costache, care erau licenþiaþi în drept ºi ºtiau, cei mai mulþi, francezã sau germanã, filfizoni, cãrturari ºi urechelniþe. Conu Costache oftã. Pânã la urmã certurile ºi prefecþii treceau ca apa, iar el, ca piatra, rãmânea aici. Dar nu era uºor sã fii piatrã.

La Poliþia bucureºteanã se luau amprentele de aproape trei ani, dinainte de venirea lui Caton Lecca, o fãcuse prima datã domnul doctor Minovici, cel mai vârstnic dintre cei trei fraþi, Mina, care experimentase „dactiloscopia“ pe câteva zeci de condamnaþi. Un an mai târziu Costache propusese sã se ocupe el însuºi de Serviciul de identificare judiciarã, cum exista prin alte pãrþi ale lumii pentru rãufãcãtorii cei mai mari, criminali, falsificatori de bani, violatori. Aveau fiºe antropometrice, cu fotografie ºi amprente. Costache fãcuse în tainã un experiment, cu Fane Inelaru: ceruse sã-i ia amprentele la prima arestare. O onoare pentru un hoþ de bijuterii ca Fane, care nici nu pricepuse ce i se întâmplã, credea cã-i un fel de semnãturã – ceea ce-i arãta isteþimea înnãscutã – ºi rãcnise tot timpul ca din gurã de ºarpe cã 55

nu recunoaºte nimic, sã nu-i punã lui în cârcã ce n-a fãcut.

Acum, la a doua arestare, Fane nu mai þipase, îl privise numai pe Costache pe sub sprâncene:

— Ce-ai cu mine, Jeane, ce-mi tot murdãreºti mâinile cu de-a sila, ce ticãloºie puneþi la cale? De ce mã bagi în belea? Io lucrez curat, cu-rat, nu bat, nu omor! Doar fur.

Costache ceruse din arhivã amprentele vechi ºi le privise o orã întreagã cu lupa lui cu mâner de fildeº. Putea sã jure cã sunt identice. Dar nu putea sã ºtie dacã cei doi ani care trecuserã erau timp suficient pentru o dovadã adevãratã.

Vom mai vedea peste vreo zece ani dacã e ca la arbori sau altfel. Înmuiase ºi el, acasã, degetele în cernealã violetã, dar nu-i ieºise nimic clar pe hârtie. Apoi îi venise ideea cu ceara, picurase cearã dintr-o lumânare ºi imediat apoi îºi impri-mase arãtãtorul drept. Avea de aºteptat câþiva ani, ca sã repete experienþa. Ieri pusese sã-i fie luate amprentele ºi bãrbatului cu aer de strãin, adus de Petre ºi, destul de curios, acesta nu numai cã nu se mirase, dar pãrea cã ºtie despre ce-i vorba. O singurã concluzie se putea scoate de aici: era escroc internaþional, poate venise din New York, unde – aºa cum vãzuse într-o fotografie de gazetã, cazierul era adãpostit într-o odaie cu pereþii acoperiþi de sus pânã jos de sute de sertãraºe: aºa avea ºi Costache ambiþie sã facã, la Bucureºti. Iar Dan Creþu trebuia urmãrit îndeaproape, ca sã se vadã dacã are complici ºi, mai devreme sau mai târziu, o sã se trãdeze singur.

Lãsã fulgii ºi planurile de reformã, se întoarse la birou, îºi rãsuci o þigarã, o aprinse, trase în piept cu mare plãcere aroma fumului ºi apãsã pe sonerie. Se auzi un þârâit stri-dent. Când capul pleºuv al plutonierului se ivi în rama uºii, ceru sã fie introdus Petre, zis Rusu, vizitiul familiei Inger, pe care-l ºtia om dezgheþat. κi aminti iar de reclama 56

cofetãriei plasatã lângã anunþul lui, dar alungã gândul cu mâna, ca pe-o muscã.

— Te-am chemat sã-mi povesteºti tãrãºenia de ieri.

Vizitiul îºi cam rãsucea cãciula, iar degetul tãiat pãrea cã zvâcneºte. Zise hotãrât:

— Omu-i de la balamuc, sã trãiþi. Io cred cã el l-a îmbuºcat be cobilul ãla bãlan, da’ nu vrea sã recunoascã. A ºi rãcnit: Nu recunosc nimic! Nu recunosc nimic!

— De unde pânã unde, cã doar nu era nimeni sã-l acuze ca… ca la poliþie!

— Ba da, io, l-am acuzat io, ca la boliþie l-am acuzat!

ªi el: nu ºtiu sã trag cu buºca – auzi vorbã! – sã-l ducem iute la sbital, sã nu moarã, n-am buºcã, nu ºtiu unde-am nimerit, nu-nþeleg nimic, nu recunosc nimic, boate m-a lovit ceva la cab! E vinovat, sã trãiþi! Da’ cu boieru cel bãlan ce mai e, n-a murit?

Costache îl privi imediat pe vizitiul cofetarului, cu atenþie:

— De ce vrei sã ºtii?

Petre se fâstâci ºi dãdu un rãspuns oarecare, cum cã doar suntem creºtini, nu bãgâni. Costache schimbã tonul ºi-l ameninþã cã, dacã tãinuieºte ceva poliþiei, o sã-ajungã la gros, ºi din împietrirea de pe faþa lui Petre trase concluzia cã n-a spus tot. Nu credea sã fie ceva important, poate i-o fi luat vreun inel de pe deget sau aºa ceva, mai devreme sau mai târziu va ieºi la ivealã.

— Ce fãcea când l-ai gãsit, era treaz?

— Stãtea într-o rânã ºi belea ochii la cal, cum se biºa, sã mã scuzaþi vã rog, de barcã nu mai vãzuse în viaþa lui un cal care se biºã. Io l-am gãsit tocma’ când sã mã bornesc înaboi, spre oraº. Abia se þinea, mi-era sã nu-mi bice jos de be cabrã, am zis cã-i criþã.

Nu pãrea sã mai fie ceva de scos de la vizitiu. Îi transmise o comandã pentru cofetar, pentru Ajunul Crãciunului, 57

când era invitat în douã locuri, la familia Margulis ºi la Livezeni (încã nu se hotãrâse ce sã aleagã, nu trimisese rãspuns) ºi-l concedie. Nu sperase prea mult de la el, iar speranþele, iatã, nu-i fuseserã înºelate. Apoi îl chemã iar cu soneria pe bãtrânul cam greu de cap, de la uºã, care era ºi greu de picioare, abia mergea. Îl þinea de milã. Aflã cã vizitiul care l-a urmãrit pe bãrbatul care-ºi zice Creþu e în clãdire ºi ceru sã-i vorbeascã imediat. Primi raportul cu toate detaliile nopþii precedente, drumul bezmetic pe strãzi, întâlnirea cu comisionarul Nicu din dreptul ªcolii Centrale de Fete, popasul de-o orã ºi douãzeci ºi douã de minute din biserica zisã a Icoanei, bãtutul la uºa închisã a pãrintelui diacon, ceva despre o femeie grãsuþã (se numeºte Epiharia) care pesemne ºtie mai multe, plecarea cu o pãturã în braþe, iar apoi ore întregi de învârtit în cerc, aiurea, ca ºi cum ar fi vrut sã-ºi batã joc de urmãritori, asta îl con-sumase pe bravul vizitiu mai mult decât putea sã-i spunã ºefului. A tras de hãþuri de zeci de ori, pân-a ameþit calul.

A mai fost fuga dupã un trecãtor pe strada Brezoianu, ºi-n fine, la urmã de tot, intrarea în dãrãpãnãtura de lângã biserica Sfântul ªtefan, de-i mai zice ºi Cuibul cu Barzã. De-aici vizitiul Poliþiei triºase, între miezul nopþii ºi cântatul coco-ºilor se dusese acasã, la culcare, fiind sigur cã bãrbatul nu mai e în stare sã facã nici un pas, pentru cã, lucru cu adevãrat neaºteptat la un om de condiþia lui, nu luase nici trãsurã, nici birjã, în toate drumurile lui de lunatic.

— Bag mâna-n foc cã-i nebun, trebuie sã întrebãm ºi la Mãrcuþa, ºi în Plantelor, la doctorul ªuþu, ºi la doctorul Marinescu-n Pantelimon.

— Bravo, zici bine, Budacule, o sã te rog sã porneºti chiar acum într-acolo. Pânã la amiazã vreau rãspunsul. ªi, înainte de orice treci pe la Casa de Sãnãtate din Teilor, ºi 58

vezi ce-i cu tânãrul împuºcat. Dacã s-a trezit vii îndatã înapoi, e extrem de important sã vorbesc cu el.

La Casa de Sãnãtate a doctorului Rosenberg se primeau bolnavii fãrã nume ºi hârtii, mulþi în stare gravã, pentru care plãtea taxã anualã Primãria, la fel ºi în Plantelor, la ªuþu, mai erau þinuþi oamenii fãrã mijloace de trai. În loc de „Am înþeles, sã trãiþi!“ ºi bãtaie din cãlcâie, cel mai bun vizitiu al Poliþiei îºi miºcã buzele fãrã sunet: nevastã-sa îl aºtepta sã se ocupe cu tãierea porcului, cã doar era zi de Ignat. Se vede cã ºefu’-i burlac! Cine l-a pus sã facã pe deº-teptu’ ºi sã-ºi dea cu presupusul, doar ºtia metoda ºefilor: cine propune ãla rezolvã. E mai bine sã faci economie de vorbe. Dar îºi promise sã treacã mai întâi pe-acasã, ºi-abia apoi sã meargã pe la toþi nebunii Capitalei. Haimanaua asta era o pacoste. De când îl adusese Petre, ieri, le mergea tuturor prost, parcã era o piazã rea.

— Cine te-a schimbat? întrebã Costache.

— L-am trimis pe Ilie, cã are o birjã iute. Da’ dupã mine ar ajunge ºi douã picioare, nu-i nevoie de patru roþi, ca sã-l urmãrim.

— Bine, lasã… ªi vezi sã nu faci ocol pe-acasã, cã ai timp de porc ºi dupã-amiazã! îi mai strigã ºeful vizitiului, confirmându-ºi faima cã citeºte gândurile.

Costache ordonã apoi sã-l opreascã pe comisionarul Nicu, atunci când vine de la Universul, ºi sã-i fie trimis imediat în birou. Cu indicaþia cã bãiatul n-o sã vinã de bunãvoie ºi cã trebuie reþinut cu orice chip. Trecu iar la fereastrã: se aºternuse un strat proaspãt de zãpadã ºi oraºul avea o veselie neobiºnuitã, în acestã zi de sâmbãtã. Se vede însã cã-l blestemase vizitiul, fiindcã plutonierul intrã cu vestea de necrezut cã safe-ul strãinului nu a fost gãsit, deºi jumãtate din cei prezenþi se ocupau cu asta. Dupã ce Fane a fost dus de gardianul Pãunescu înapoi în arest, sergentul 59

din încãperea cu safe-ul aþipise puþin, dar uºa era încuiatã ºi cutia, încuiatã ºi ea, acolo, înãuntru. Pur ºi simplu nimeni n-a vãzut ºi nu ºtie nimic, au fost toþi luaþi la întrebãri, sergentul a mâncat o bãtaie cruntã, la fel Pãunescu, bãtut mãr, dar nu-i lucru curat, nu s-a putut afla nimic. Acum e Fane la interogatoriu. Pe faþa lui Costache nu se citea nimic, însã plutonierul se grãbi sã disparã din birou.

Pe la ora unu i-l aduserã pe Nicu, tropãind, încadrat de doi soldaþi. Bãiatul îºi rotea ochii în toate direcþiile, a fugã, iar când vãzu cã nu existã scãpare, îl privi pe conu Costache drept în faþã, cu un soi de neîncredere cercetã-toare. Gura, cu buze subþirele, o avea strânsã ºi dreaptã, ca un om care tocmai a îngiþit o nemeritatã ofensã, dar se stãpâneºte demn. Costache îºi mascã brusca bunã dispoziþie. Bãiatul îºi þinea chipiul de cozoroc, în stânga, ºi se miºca de pe un picior pe altul, lãsând pete de apã ºi noroi pe podeaua de lemn. Poliþaiul le fãcu semn celor doi sã se retragã.

— Eºti stângaci?

Conu Costache era la fel de atent la detalii ca doctorul Margulis, numai cã poliþaiul era atent la de toate, pe când doctorul numai la semnele bolii. Din instinct, poliþistul ºtia când nu-i lucru curat, la fel de bine cum ºtia doctorul când îl doare burta. Tot din instinct, Nicu îi minþea pe amândoi. κi desfãcu buzele ºi spuse hotãrât:

— Nu, domnule, nu sunt! Sunt dreptaci.

— Vino ºi stai jos, aici. Þi-e foame?

— Nu!

— Cu atât mai bine. Povesteºte-mi de-a fir a pãr ce-ai vorbit cu strãinul pe care l-ai întâlnit ieri în faþa Bisericii Icoanei.

Nicu oftã ºi-ºi descheie surtucul: vasãzicã asta era. Nu accidentul cu þurþurele ºi nici portmoneul, care n-ar fi vrut 60

sã intre în atenþia Poliþiei, fiindcã atunci nu ºi-ar mai fi primit recompensa. ªi nici maicã-sa, cu vreo boroboaþã.

Era prima datã cã vorbea cu conu Costache, ºi de-aproape îi pãru mai puþin înspãimântãtor decât de departe. Povesti ce-ºi aduse aminte, începu cu partea cea mai frumoasã, vaca de jucãrie, iar la urmã îºi spuse ºi el pãrerea. Vorbi cu prudenþã:

— S-ar putea, deºi nu sunt sigur, sã fie marþian. Nu ºtiu dacã aþi aflat despre ei, adãugã, scrie în ziarul de ieri.

Matale eºti sigur cã nu-i Jack, adicã Spintecãtorul!

— De ce? întrebã Costache, uºor confuz la acest

„matale eºti sigur“ întrucât, într-adevãr, el eliminase din capul locului aceastã ipotezã.

Poliþia din toatã Europa ºi toatã presa erau pe jar din cauza ucigaºului.