— Unde poate înnopta un om fãrã bani ºi fãrã bagaj?
Cumva pe-aici?
— Numai dacã vreþi sã petreceþi noaptea cu vreo sfântã, spuse Epiharia fãrã sã se gândeascã la ceva rãu, ºi-apoi îºi fãcu o cruce iute din pricina gândului spurcat ºi-ºi ceru iertare cu glas tare de la Dumnezeu cã e repezitã ºi nesãbuitã.
Strãinul avea, iatã, ºi un zâmbet. Acum era alt om!
— Nu, dar aº vrea sã-mi gãsesc un loc. Sunt… nu sunt bine. Sunt bolnav.
Cât a zâmbit a fost tânãr ca un pui de înger. Fãrã zâmbet era mult mai bãtrân. Ai fi zis cã-i sângera vocea. Pãrea 42
chiar un bãtut de soartã, cum bine se gândise ea, ºi bine fãcuse sã nu-l judece.
— Sã vã trimit la pãrintele diacon al nostru? Are o locuinþã la douã case de aici, uite colea, dupã trãsura aia cafenie sau mai curând viºinie, o vedeþi, nu? Dar are mulþi copii, e nevoiaº ºi el. Dacã nu-l gãsiþi, veniþi înapoi la mine –
mie îmi zice Epiharia – ºi ne-om mai gândi.
Strãinul plecã. Nu trecurã cinci minute ºi se întoarse cu un gest de neputinþã. Nu rãspunsese nimeni la bãtãile în uºã. Femeia avea încã o soluþie, fiindcã punea rãul înainte, deºi credea în binele final.
— Avem cheia de la casa în care stau vara zugravii de la Cuibul cu Barzã. A început în iunie refacerea la brâul de sfinþi de sub acoperiº, iar în noiembrie s-a întrerupt.
Pot sã cer cheia de la pãrinte, o are fiindcã au venit câþiva ºi la noi, pentru tindã ºi lucrau când aici, când dincolo…
— Ar fi minunat!
— Numai cã, vedeþi dumneavoastrã, e o problemã…
Acum bãrbatul iar pãrea mai bãtrân ºi iar i s-a fãcut o cutã între sprâncene.
— E casã de varã ºi n-are sobã, nici lemne, nici aºternut.
Însã ºtiþi cã omul e în stare de multã stãpânire. Simeon Stâlpnicul a trãit o grãmadã de vreme pe un stâlp. ªi-ntr-o zi l-a mai invitat la el ºi pe Sfântul Teodosie. Adicã la el pe stâlp! Vã pot da un pled, de la pãrintele…
Plecã, durdulie ºi plinã de bunãtate. Sã fi trecut vreo orã pânã sã se întoarcã. Îl gãsi pe bãrbat aºezat în stranã, cu ochii închiºi. Adusese o cheie mare ºi explicã, foarte îngã-duitoare cu neºtiinþa strãinului, care e drumul ºi cum ar putea sã facã sã nu îngheþe la noapte. Îi puse în braþe o pãturã tocitã ºi-i dãdu, învelitã în ºtergar, o bucatã mare de pâine de la pãrintele. O candelã s-o foloseascã pe post de lampã. Nu-i spuse cã pãrintele o îndemnase cu glas 43
moale sã nu se lase amãgitã de toþi netrebnicii oraºului, asta nu-l interesa pe strãin. Bãrbatul mulþumi ºi zâmbi cu dinþii lui ca zãpada nouã, pãrând destul de nelãmurit de tot ce i se spune. Dar femeia era la fel de sigurã cã bunul Dumnezeu îi va cãlãuzi paºii cãtre locul potrivit, pe cât era de sigurã cã rãtãcirea e scrisã în orice drum al vieþii.
Fusese ºi-ntr-al ei, din plin.
6
O voce, fãrã glas, pe care o aud doar eu, mai puternicã decât bietul meu trup chinuit ºi decât bietul meu creier înspãimântat. Vorbesc cu mine ca sã mã obiºnuiesc cu mine, ca sã nu-mi fie atât de fricã de frica mea ºi ca sã fiu sigur cã n-am înnebunit. Mi-e fricã de ei, de mine, de Cel care se joacã cu noi. Mã înconjoarã fiinþe care par sã fie rodul unei închipuiri bolnave. Dar de ce nu dispar? De ce le-aud? De ce nu pot înþelege cu mintea mea cum funcþioneazã mintea mea, ºi de unde iese frica asta? E ca ºi cum m-ar locui un strãin, care ºtie mai multe decât mine ºi care face din mine ce vrea el. De ce te lupþi cu mine?
Sunt bãtut dinainte, puterea o ai tu sau Tu. Sunt învins dinainte. Ce satisfacþie poþi avea dacã îmi arãþi cã eºti mai puternic? O ºtiu la fel de bine ca tine! Da, ai câºtigat.
Când þi se întâmplã ceva atât de rãu, aºtepþi mereu urmãtoarea loviturã. Mã chircesc în mine ºi aºtept.
Cheia cu trei dinþi ºi-a fãcut repede datoria, aºa încât am intrat. Era beznã deplinã, am aºteptat sã mi se obiº-nuiascã ochii. Apoi, mai pe ghicite, mai pe pipãite, am cercetat locul. Patul semãna cu priciul din cabane: o platformã lungã, unde cred cã puteau dormi, la înghesuialã, peste zece oameni. Mi-ar fi prins bine cei zece oameni, 44
acum. Încãperea era plinã de lucruri de tot soiul, ca o magazie, mã loveam de ele, fãrã sã le vãd. Într-un colþ am dat de niºte gãleþi goale, le-am rãsturnat. Nu tu scaun, nu tu masã. O fereastrã micã, cu un ochi de geam spart. Am lãsat pe aºa-zisul pat pãtura primitã, rulatã ca un balot, ºi m-aº fi culcat în clipa aia, dacã nu mi-ar fi fost atât de frig.
Mã durea totul, din cap pânã-n picioare, pânã-n picioarele ude. O baie fierbinte, o supã fierbinte sau un vin fiert cu scorþiºoarã sau mãcar un ceai. Pâinea primitã o mâncasem de la primii paºi, pe toatã. Candela era stinsã. Trebuia s-o aprind, trebuia sã fac focul în încãperea ca gheaþa. Oare biserica o fi descuiatã? Acolo nu se poate sã nu ardã mãcar o lumânare. Am ieºit iar, m-am târât pânã la intrare, era ferecatã. Am dat roatã bisericii, m-am opintit în uºa late-ralã. Ferestrele erau sus, nici vorbã sã ajung pânã la ele.
Oare Casa Domnului n-ar trebui sã fie mereu deschisã, ºi mai ales noaptea, ºi mai ales iarna? Nu, se pare cã nu suntem bine-veniþi la orice orã. Când Domnul nu e pregãtit pentru musafiri, ºtie sã se fereascã. Sau poate cã ºi El are orele lui de somn. M-am întors descurajat ºi mai epuizat decât oricând. Iar a trebuit sã stau pânã mi s-au obiºnuit ochii cu bezna. Eram exclus din lume. Am desfãcut sfoara cu care era legatã pãtura ºi din ea s-a rostogolit pe jos un pacheþel învelit în hârtie. Cu siguranþã un dar de la femeie, de la Epiharia. Am pipãit îndelung podeaua rece, plinã de praf ºi de mizerii. Pachetul trebuie sã fi fost foarte mic ºi uºor, n-a fãcut deloc zgomot, în cãdere. N-am dat de el decât dupã ce mi-am zdrelit mânile în nu ºtiu ce zimþi sau aºchii. Am ieºit în prag, unde era ceva mai multã luminã ºi-am rupt hârtia. Înãuntru îmi pusese o cutie de chibrituri cu beþe mari ºi groase, ºi o cruciuliþã. Dumnezeu e treaz, mi-am spus. Dumnezeu sã te ajute! îmi spusese femeia. Trebuia sã fiu atent sã nu irosesc chibriturile. Am 45
pregãtit candela, am închis iar uºa, sã nu vinã vreo palã de vânt, mi-am frecat mâinile îndelung, pentru cã aveam degetele înþepenite, apoi am luat, pipãind ca un orb, un bãþ de chibrit ºi l-am frecat, cu îngrijorare, de zgrunþurii mari. Bãþul s-a rupt. Abia dupã mai multe încercãri cu mâinile mele nerãbdãtoare, am izbutit. A apãrut o flacãrã ºi, înclinând uºor candela am reuºit s-o aprind, deºi mi-am ars degetele. Dar n-am simþit arsura, era o luminã care mã liniºtea. Era lampa mea. Am putut sã vãd obiectele din jur: câteva pensule, niºte cufere goale de piele, vechi, cu cãptuºeala ruptã, pietre de toate mãrimile, haine zdren-þuite, o sticlã goalã, murdarã, o mãturã de nuiele, un ciocan, cuie ºi lucruri pe care nu le ºtiam dupã nume. Le-am folosit totuºi. Mi-am încãlzit mâinile la candelã, apoi am strâns pietrele ºi am fãcut din ele o vatrã în care am pus hârtia ruptã a pachetului – era de ziar – ºi cãptuºeala smulsã de pe geamantane. M-am muncit o vreme sã rup nuielele din mãturã ºi-am fãcut o grãmadã bunicicã. Nu mi-am irosit toate chibriturile al cãror fosfor alb era în momentul ãsta mai preþios decât aurul, am aprins o pensulã care a rãspândit un insuportabil miros de vopsea, înecãcios ºi scârbos, dar a ars bine. Am fãcut un foc bunicel ºi aerul s-a dezgheþat puþin, iar fumul a nãvãlit afarã prin spãrtura ferestrei. Am adunat zdrenþele de pe jos ºi le-am pus pe scândura priciului, apoi, în paltonul primit de la Petre ºi în pãtura primitã de la Epiharia, m-am culcat. Am lãsat candela sã ardã. În urma mea, neînþeleasã, se stingea cea mai lungã zi a vieþii mele.
N-am adormit imediat, în ciuda epuizãrii, probabil fiindcã mi-era sete. Vedeam, amestecate, fragmente de oraº. Drumul pânã aici fusese un labirint. ªtiam, cu apro-ximaþie, direcþia spre strada Berzei, dar parcã nu mai eram bucureºtean, oraºul se juca cu mine, mã pãcãlea la fiecare 46
colþ. Perspectiva era alta, casele erau altfel. Luminile puþine, de la felinare, distanþele înºelãtoare, iar semne de orientare n-avusesem deloc. Regretam cã nu cunoºteam nici bisericile ale cãror nume nu mã obosisem sã le reþin, deºi femeia mi le spusese, vedeam numai câte un acoperiº lucind ca un dinte de viplã. Oameni care sã meargã pe jos întâl-neam tot mai rar. Îi întrebasem, unii îmi spuneau pe unde s-o iau, dar dupã primul cot pierdeam iar drumul. Tot felul de vehicule cu cai, fãrã lumini, cu rãcnete ºi înjurãturi care mã speriau. Dintr-un punct a trebuit sã constat cã mã rãtãcisem cu totul. Se fãcuse tot mai beznã ºi tot mai frig.
În mijlocul nopþii am dat de un trecãtor care mergea repede pe stradã. Am încercat sã-l ajung din urmã, l-am ajuns, am vrut sã-l opresc, l-am atins, dar omul a sãrit ca ars ºi-a rupt-o la fugã, uitându-se speriat în spate, de câteva ori. I-am cules de pe jos pãlãria rotundã. Se potrivea ºi pe capul meu ºi era caldã de la cãldura celui care o purtase pânã atunci, mi-a folosit. Am continuat sã merg la întâmplare ºi, când mã credeam cel mai departe de þinta mea ºi abandonasem lupta cu labirintul, mi-a rãsãrit în cale o bisericã cu brâu de sfinþi sub acoperiº. Cuibul cu Barzã.
Lângã ea, imediat, spusese femeia, casa zugravilor unde aveam sã-mi gãsesc ºi eu un cuib.
M-au trezit clopotele. Mã visasem la Bucureºti, în alt Bucureºti. Apãruserã colegii mei de redacþie, care râdeau, parcã, deºi nu eram sigur dacã era râs sau plâns. ªi cineva, o femeie, care mã cãuta, cu un aer absent ºi nespus de trist, dar nu mai ºtiam cine e. Tocmai când îi strigam cât puteam sunt aici, sunt aici, am auzit clopotele ºi m-am gândit: „Clopote înseamnã moarte.“ Cu vorbele astea în minte m-am trezit. Clopotele pe care le auzeam însemnau viaþã. Focul se stinsese. Pãlãria culeasã de la trecãtorul pe care-l speria-sem la miez de noapte era într-o gãleatã. Lucruri într-o 47
dezordine de nedescris. Prin ferestruica spartã se vedeau fulgii. Începuse ninsoarea. Prima mea ninsoare în lumea asta, realã ori închipuitã de o minte bântuitã de umbre.
Trebuia s-o iau de la capãt. Dar pur ºi simplu nu mã simþeam în stare sã mã scol. Aºteptam sã se întâmple o minune.
Nu, nu eram deloc ca-n cuib. Mai degrabã naufragiat, numai cã pe insula mea era iarnã ºi nu salvasem nimic din dezastru. Bagajul meu era sechestrat la Poliþie.
Aºteptai o minune sau alta, dragã Dan. Aºteptai noua ta viaþã, uitându-te pe fereastra spartã.
7
Inelaru tuºi ºi scuipã flegma groasã pe podeaua de piatrã, anume ca sã-i facã greaþã sergentului sclivisit care-l pãzea. Pãrea un tinerel crescut în puf. Era pus acolo de formã, fiindcã Fane nu avea unde sã fugã, uºile erau încuiate ºi rãsîncuiate. Spre deosebire de oamenii obiºnuiþi, care dorm de seara pânã dimineaþa ºi lucreazã de dimineaþa pânã seara, la el lucrurile erau pe dos. Peste zi prinsese doar câteva ore de somn, însã se simþea în mare formã: era rost de câºtig. Mirosea banul de la o poºtã, iar asta îl înviora. Începuse deci binedispus noaptea de vineri spre sâmbãtã. Sergentul, plictisit, încercã o conversaþie, dar Fane rãspunse scurt: „Gura, Jeane, c-am de lucru!“ Ca sã-ºi simplifice existenþa, explicase el odatã, le zicea la toþi Jean.
