Animalul ºi-a cufundat botul într-un sac agãþat de propriul grumaz ºi a început sã mestece. Coada o avea legatã într-un imens nod lucios.
— Sus, bãiete, cã te brinde noabtea în zãbadã. Cin’ te-o fi lãsat sã mori aci, cã nu-i bicior de om, cât vezi cu ochii?
33
Era un bãrbat negricios, cu palme uriaºe, în care þinea o toporiºcã. M-am speriat. Valiza era la câþiva metri ºi am vrut sã mã scol s-o iau. M-am clãtinat, îmi îngheþaserã picioarele.
— Nu te þii be bicioare? Da’ grozavi brieteni tre’ sã ai, cã te-au lãsat sã-ngheþi aci, beat, îmbrãcat ca o sberietoare, ºi-n cabu’ gol.
Când nu înþelegi nimic, nu-þi rãmâne decât sã taci.
Vorbea el, dar parcã avea tot timpul gura plinã. Bãrbatul a aruncat toporiºca în sanie, lângã un târnãcop ºi-o lopatã, a dezlegat sacul de pe grumazul calului ºi mi-a întins o mânã roºie ºi asprã. Îi lipsea jumãtate din degetul arãtãtor, care se încheia cu un moþ, ca o pungã strânsã la gurã.
— Suie sus, cã te duc înapoi în oraº ºi mã cinsteºti cu doi lei ºi-un bahar de vin. Îþi luãm ºi cutia… Uite, trage ºuba asta beste tine. Eºti în stare sã te þii? Am tãiat niºte buºteni, am luat ºi gheaþã, din drum, de la lac, da’ tre’ sã ascut târnãcobu’. M-au trecut sudorile.
Când vorbea, îi ieºeau aburi din gurã. A apucat hãþurile, iar calul ºi-a miºcat vioi fundul. Sania s-a întors pe urmele ei, ca pe niºte ºine. Pãdurea a rãmas în urmã, iar nesfârºirea albã a câmpului însorit s-a deschis înainte. Sclipea toatã de picãturi, ca marea. N-am apucat, aºadar, sã plec din þarã nici acum. Ce se întâmplã? Unde-a dispãrut totul?
De unde-a apãrut totul?
Spre deosebire de mine, care n-aveam nici mãcar o urmã de rãspuns, bãrbatul de pe caprã îºi gãsea el singur rãspuns la toate întrebãrile, ºtia tot. Om masiv, cu mustãþi lungi care se vãrsau în mari favoriþi creþi, uºor încãrunþiþi, îmi inspira ºi încredere, ºi spaimã. Dar spaima era mai puþin agresivã decât curiozitatea. Avansam alunecând încet.
— Cât e ceasul?
34
Iatã-mi ºi vocea, pentru prima datã. Rãguºitã la cât ºi înfundatã la ceasul.
— De un’ sã ºtiu? E devreme! M-am sculat cu noabtea-n cab. Mata’ n-ai ceasornic? L-ai bierdut la cãrþi, ca baltonul ºi cãciula, ai? Uite, ia baltonul de colo, voiam sã-l dau de bomanã, pentru taicã-meu, c-a murit luna trecutã. Are nasturi de os. Mi-a întins o sticlã aproape plinã ºi iar i-am vãzut arãtãtorul tãiat ºi cusut grosolan:
— Trage-o gurã, sã te dregi! Dacã þi-e foame, gãseºti niºte bâine-n traistã.
Am bãut, era þuicã. Însã n-am putut mânca, o neliniºte îngrozitoare mã strângea de gât. Am trecut de niºte ciori care se decupau bine în albul drumului. Nu ºi-au luat zborul, ºi-au vãzut de treabã, croncãnind ºi lãsând desene cu gheare, în zãpadã.
— Mie-mi zice Betre… a spus omul, mama era venitã din Rusia.
— Petre?
— Da, Betre, Betre, a þipat el, de parcã aº fi fost surd.
Aºtepta reciprocitate. Plictisit de tãcerea mea, a trecut la interogatoriul direct.
— Matale din ce familie eºti? De unde?
Am rãspuns fãrã tragere de inimã:
— Bucureºtean. Creþu.
— Rudã cu spiþerul Kretzu, ãla cu mustãþi roºcovane?
Da’ matale cine þi-a ras mustãþile?
N-am mai rãspuns. Nimic nu se potrivea cu nimic. Petre îmi mai arunca din când în când o cãutãturã, tot mai pie-ziºã. Vedeam cã face eforturi mari de gândire. Brusc a tras de hãþuri, eu am venit în faþã ca împins, iar el a sãrit jos cu o iuþealã care dovedea un lung exerciþiu. Eram într-un pâlc de pomi cu zãpadã prinsã pe trunchiuri, ca un muºchi alb. Pe jos, un trup care zãcea pe spate. Nu-l observasem.
35
— Alta-acum! a exclamat Petre ºi s-a apropiat de forma din zãpadã. Ce-i cu voi, oameni buni?
Am coborât ºi eu, cu prudenþã. Mã durea tot corpul.
Pe jos era un bãrbat cu chip tânãr, blond, cu barbã îngrijitã ºi cu o ranã mai jos de umãr. Ochii mi s-au lipit de îmbrã-cãmintea lui: un costum elegant, ale cãrui piese nici nu le-aº fi putut numi exact, care pãrea nou-nouþ, ºi cizme înalte, negre, bine lustruite. Alãturi era o pãlãrie alunecatã într-o parte, în rest nimic. Am vãzut cã respira. Nici o îndoialã, era viu.
— Naiba m-a bus sã fug azi de-acasã, cât mai debarte, de gura nevestii, ºi chiar de naiba am dat, Doamne iartã-mã, a zis Petre. Ce ne facem? Brusc s-a întors la mine ºi m-a privit bãnuitor.
— Nu cumva l-ai… mata?
A îndoit degetul arãtãtor ca ºi cum ar fi apãsat pe un trãgaci.
— Eu? Doamne fereºte! Nici nu ºtiu sã þin o armã în mânã.
— Haida de! Asta-i brea de tot… Un’ þi-e buºca?
— Cum adicã? N-am puºcã, am zis, ºi m-am simþit ca un actor prost într-o piesã bunã.
— Ce tot croncãni acolo? a început sã urle Petre. Îþi trag un bumn în cab, de nu te vezi! Unde þi-ai lãsat buºca, ucigaºule?
ªi-a sãrit la mine cu pumnii.
— N-am þinut în viaþa mea o puºcã în mânã, înþelege odatã, omule. Nu l-am vãzut în viaþa mea pe… bãiatul ãsta.
