— Cum adicã la sfârºit de sãptãmânã nu-s oameni pe-acolo, ce zi e azi, nu-i luni? Azi era luni!

Petre n-a gãsit cu cale sã-mi mai rãspundã. Pãrea lim-pezit. Calul mergea la trap, ºi nu locurile erau de vinã cã-mi venea sã-nnebunesc cu-adevãrat. Copacii se bolteau albi deasupra capului, apoi drum întins, soare, iarãºi pâlcuri de pãdure ºi câte o pasãre care zburãtãcea fãrã griji. Am dat curând de drumul mare, pe care se vedeau multe urme amestecate.

— E vineri, a catadicsit sã-mi spunã, parcã îmbunat.

37

Sculat când încã nu se luminase de ziuã, dupã o noapte cu somn prost ºi doborât de emoþii, cred c-am adormit.

— Mai e un strob ºi-am ajuns!

Am deschis ochii ºi privirile mi-au fost furate de cea mai uluitoare scenã pe care o vãzusem vreodatã. Soarele era sus. Lumina invada o stradã plinã de animaþie: trãsuri la care erau înhãmaþi câte doi cai lustruiþi, un car cu boi stri-vit sub un butoi uriaº, birje, vizitii agitaþi, case cu unu-douã etaje, ale cãror ferestre oglindeau razele, magazine cu firme pictate în culori vesele. Oamenii erau îmbrãcaþi parcã toþi la fel, se potriveau unii cu alþii. Doamne cu pãlãrii acoperite de eºarfe legate bine sub bãrbie, cu talie nefiresc de subþire ºi straie grele, pânã-n pãmânt, bãrbaþi cu pãlãrii tari ºi baston, doi ofiþeri în haine cu fireturi salutând pe cineva dintr-o trãsurã, o vânzolealã ºi o rumoare veselã, cu tropote de cai înãbuºite de zãpadã, þipete de vizitiu, zurgãlãi. Zãpada de pe drum era murdãritã parcã de cenuºã ºi amestecatã de copite, dar trotuarele erau albe. M-am simþit odihnit ºi bucuros.

Parcã nimerisem în lumea unui Dumnezeu tânãr ºi prezent, dupã ce, ani de zile, trãisem într-o lume tot mai rui-natã, care-l pierduse pe Dumnezeu sau pe care Dumnezeu o pierduse. Parcã vedeam cerul, dupã ce ani de zile nici nu mai ºtiusem cã existã. Parcã trãiam iar, dupã ce murisem de viu. Parcã eram sub aripã. Un sentiment bun, de dragoste pentru tot ce vedeam m-a strâns de gât. Inima mi-a bãtut dezordonat ºi am simþit durerea care mã fãcuse sã mã obiºnuiesc de mult cu gândul sfârºitului. Se petrecuse ceva fãrã ºtirea mea. N-am înþeles ce, dar mi-au dat lacrimile.

Nu cumva visam? Dar dacã atunci când visezi nu-þi dai neapãrat seama cã e un vis, în schimb, atunci când eºti treaz, o ºtii precis. Nu era nevoie sã mã ciupesc ca sã fiu sigur cã tot ce vãd e adevãrat. Existã o consistenþã inconfundabilã 38

a realitãþii. Când te duci la lucru, dimineaþa, nu trebuie sã-þi spunã nimeni cã nu dormi, ºi nici cã eºti viu.

Eram într-o lume vie ºi treazã. Îmi pãrea familiarã. ªtiam c-o ºtiu, dar nu ºtiam de unde. ªtiam ºi nu prea ºtiam.

M-am întrebat unde am intrat. Nu m-am întrebat cum.

O sã mã gândesc la asta când o sã fiu în stare, deocamdatã nu pot. Ca niciodatã, mã simþeam dornic sã privesc, sã-mi bucur ochii cu spectacolul vieþii obiºnuite. Petre mi-a spus ceva. N-am auzit, pentru cã ochii, care fixau detaliile ca o lupã imensã, au luat locul tuturor simþurilor.

Brusc, o imagine mi-a izbit retina ca un ciocan: o clãdire pe care o ºtiam cumva, Teatrul Naþional din Bucureºti, de pe Calea Victoriei. În piaþa din faþa clãdirii stãteau aliniate mici birje acoperite de coviltir, iar vizitiii bine înfo-foliþi aºteptau ºi vorbeau între ei. Copaci plini de zãpadã marcau semicercul pieþei. Eram, aºadar, pe Calea Victoriei.

Mã întorsesem oarecum acasã ºi casa pãrinþilor mei ar fi trebuit sã fie la câþiva paºi.

— Doamne Dumnezeule, unde m-ai adus? am gemut, mai mult decât am vorbit.

— La Boliþie, þi-am spus! a venit imediat rãspunsul de pe caprã. Dacã ei te trimit înaboi la balamuc, asta nu mai ºtiu io, da’ mãcar îþi boartã cineva de grijã. Nu era sã te las sã zaci ºi tu acolo, ca ãsta, îmbuºcatu’.

Vocea lui Petre, asprã, dar nu ostilã, m-a readus la realitate. La noua realitate. M-am recufundat în oraºul dezordonat. Pe stânga, pe zidul lateral, orb, al unei case splendide, sub conturul ciudat de turtit al acoperiºului, cu câteva coºuri din care ieºea fum, am vãzut scris cu majuscule o reclamã, L’INDÉPENDANCE ROUMAINE. Pe literele U ºi M, care se aflau exact sub coº, erau niºte urme negre. Au bãtut clopotele, de undeva, din apropiere. Apoi am auzit, ca un 39

ecou, un ceas cu clopoþei, din cele care sunt, de-obicei, distracþia strãinilor de oraº.

— Încã n-au ales alt director la Endebandans, în locul lu’ domnu’ Lahovary, a spus Petre, care era vorbãreþ, am citit ieri în Universu’. Oricine vine, n-o sã schimbe nimica din bolitica foii. Ce-i drebt, ei zic, cum zic toþi, cã sunt strãini de boliticã!

Strada avansa odatã cu sania noastrã, ciudat de repede.

Am ajuns la intersecþia pe care o vedeam parcã pentru prima oarã, am strãbãtut-o cu dificultate, fiindcã pe bulevard treceau sãnii ºi trãsuri care nu erau dispuse sã aºtepte, apoi am cotit la dreapta ºi-am oprit imediat. Ne-a cuprins umbra unui zid. Mi-am amintit de tânãrul leºinat ºi m-am întrebat dacã n-a murit între timp. M-am uitat, mi s-a pãrut cã geme. Avea ceva nespus de copilãros pe figurã, iar pãrul blond, destul de lung, îi acoperea puþin obrazul. O clãdire impunãtoare, gãlbuie, cu un etaj, s-a ivit în faþa noastrã ºi desupra intrãrii, sub stemã, se afla un ceas încastrat care arãta ora douã ºi jumãtate. Sub ceas se putea citi bine, cu litere mari de piatrã: PREFECTURA POLIÞIEI CAPITALEI.

5

Femeia era cãtre sfârºitul rugãciunii de vineri, cea mai lungã din toate rugãciunile zilelor sãptãmânii. Epiharia era o enoriaºã model, deºi n-avea decât 25 de ani, venea în toate zilele în faþa altarului, pãrintele o lãuda ºi o dãdea pildã celor leneºi sau delãsãtori. În tainã, voia sã devinã cãlugãriþã. Rugãciunea o ºtia aproape pe de rost, o murmura cu glas încet ºi se mai uita în cãrticicã numai aºa, ca sã se verifice. ªi, de vreme ce este aºa, înmulþeºte-mi, Doamne, ostenelile, ispitele ºi durerile mele – spunea femeia, dar 40

gândea în acelaºi timp cã n-ar vrea deloc asta – numai sã-mi înmulþeºti împreunã ºi sã-mi prisoseºti rãbdarea, puterea, mulþumirea ºi binecuvântarea – asta da, cum sã nu – în toate patimile ce mi s-ar întâmpla… Se deschise uºa ºi intrã un bãrbat necunoscut. Epiharia coborî ochii în cãrticicã: …în toate patimile ce mi s-ar întâmpla. Bãrbatul înainta uitându-se de jur-împrejur, la sfinþii de pe pereþi, într-adevãr zugrãviþi cu har nepreþuit, îºi spuse tânãra femeie. Pentru cã ºtiu cã sunt neputincios, adicã neputincioasã, de nu mã vei întãri; fricos, de nu mã vei face îndrãzneþ; orb, adicã oarbã, de nu … Iatã cã-l vedea ºi, în loc sã se roage, ea se lãsa atrasã de vicleniile lumii ºi se uita la el, cum a ajuns în faþa altarului. Fãrã sã-ºi facã cruce! Rãu, de nu mã vei schimba în bun, adicã de nu mã vei schimba în bunã, pierdut, adicã pierdutã, de nu mã vei cãuta. Pierdut arãta ºi omul ãsta, frumos la chip ca un înger ºi îmbrãcat ca un…

ca un cerºetor de la uºa bisericii. Unde ºi-o fi lãsat cãciula, cã-n mânã n-o þine, ºi nici pe agãþãtoare, deasupra scaunelor, n-a pus-o. …Cu bogata ºi dumnezeiasca Ta putere, ºi cu darul Sfintei Tale Cruci, cãreia mã închin ºi pe care o mãresc, acum ºi pururea ºi în vecii vecilor, amin. Greºise puþin, dar nu se mai putea adânci în rugãciune. Îl pândea cu coada ochiului pe strãinul care stãtea în picioare lângã sfânta icoanã a Maicii Domnului, adusã aici încã din vremea Brâncoveanului, ca sã fie binecuvântare pentru toþi cei care trec pragul lãcaºului. Oamenii vin s-o roage, care de necazuri, care pentru sãnãtate, care pentru pricopsealã sau pentru copii ºi stau îngenuncheaþi, cu privirile plecate, abia de-ºi apropie buzele cu sfialã de poala ei argintie, dar uite cã bãrbatul stã drept ºi-o priveºte ochi în ochi, ºi nu o clipã, douã, ci minute întregi. Cum s-o priveºti ochi în ochi pe Maica Domnului? Oare la ce s-o fi gândind? Nu, nu se cuvine sã-l judece pe omul din faþa altarului, o fi 41

vreun bãtut de soartã, vreun nãpãstuit, vreun om fãrã cãpãtâi, numai Dumnezeu, Unul, ne judecã pe fiecare în parte ºi pe toþi la un loc, oriunde ne-am afla. Unii oameni însã, ca bãrbatul ãsta, parcã te fac sã te simþi nu ºtiu cum, strâmtorat sufleteºte. Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieºte-ne pe noi, pãcãtoºii, robii tãi – ºi Epiharia îºi fãcu o cruce mare ºi apãsatã, sfârºitã pe umãrul stâng–amin. Când gândul ei ajunse la pãcãtoºii, ca la o chemare, bãrbatul se îndreptã spre ea. Speriatã, îºi feri privirea ºi ºi-o ascunse lateral, în scutul Sfântului Gheorghe, care de veacuri întregi ucidea cu aceeaºi suliþã acelaºi Balaur.

— Bunã seara… ããã, doamnã.

— Doamne ajutã!

Epiharia avea faþa rotundã, ca de copil, pieliþa obrazului albã ºi o gropiþã tot rotundã, ca un bumb, sub buza de jos. Din pãr nu i se vedea decât o ºuviþã, pânza baticului îi cobora peste urechi, trecea pe sub bãrbie, strângând-o, ºi se înnoda nevãzut undeva, la ceafã. Cãutãtura ei era serioasã. Bãrbatul arãta obosit. Avea, slavã Domnului, voce fãrã gând ascuns, voce necãjitã, aºa cã femeia se simþi iar la larg cu sufletul.

— Unde poate înnopta un om fãrã bani ºi fãrã bagaj?

Cumva pe-aici?

— Numai dacã vreþi sã petreceþi noaptea cu vreo sfântã, spuse Epiharia fãrã sã se gândeascã la ceva rãu, ºi-apoi îºi fãcu o cruce iute din pricina gândului spurcat ºi-ºi ceru iertare cu glas tare de la Dumnezeu cã e repezitã ºi nesãbuitã.

Strãinul avea, iatã, ºi un zâmbet. Acum era alt om!

— Nu, dar aº vrea sã-mi gãsesc un loc. Sunt… nu sunt bine. Sunt bolnav.

Cât a zâmbit a fost tânãr ca un pui de înger. Fãrã zâmbet era mult mai bãtrân. Ai fi zis cã-i sângera vocea. Pãrea 42

chiar un bãtut de soartã, cum bine se gândise ea, ºi bine fãcuse sã nu-l judece.

— Sã vã trimit la pãrintele diacon al nostru? Are o locuinþã la douã case de aici, uite colea, dupã trãsura aia cafenie sau mai curând viºinie, o vedeþi, nu? Dar are mulþi copii, e nevoiaº ºi el. Dacã nu-l gãsiþi, veniþi înapoi la mine –

mie îmi zice Epiharia – ºi ne-om mai gândi.

Strãinul plecã. Nu trecurã cinci minute ºi se întoarse cu un gest de neputinþã. Nu rãspunsese nimeni la bãtãile în uºã. Femeia avea încã o soluþie, fiindcã punea rãul înainte, deºi credea în binele final.

— Avem cheia de la casa în care stau vara zugravii de la Cuibul cu Barzã. A început în iunie refacerea la brâul de sfinþi de sub acoperiº, iar în noiembrie s-a întrerupt.

Pot sã cer cheia de la pãrinte, o are fiindcã au venit câþiva ºi la noi, pentru tindã ºi lucrau când aici, când dincolo…

— Ar fi minunat!

— Numai cã, vedeþi dumneavoastrã, e o problemã…

Acum bãrbatul iar pãrea mai bãtrân ºi iar i s-a fãcut o cutã între sprâncene.

— E casã de varã ºi n-are sobã, nici lemne, nici aºternut.

Însã ºtiþi cã omul e în stare de multã stãpânire. Simeon Stâlpnicul a trãit o grãmadã de vreme pe un stâlp. ªi-ntr-o zi l-a mai invitat la el ºi pe Sfântul Teodosie. Adicã la el pe stâlp! Vã pot da un pled, de la pãrintele…

Plecã, durdulie ºi plinã de bunãtate. Sã fi trecut vreo orã pânã sã se întoarcã. Îl gãsi pe bãrbat aºezat în stranã, cu ochii închiºi. Adusese o cheie mare ºi explicã, foarte îngã-duitoare cu neºtiinþa strãinului, care e drumul ºi cum ar putea sã facã sã nu îngheþe la noapte. Îi puse în braþe o pãturã tocitã ºi-i dãdu, învelitã în ºtergar, o bucatã mare de pâine de la pãrintele. O candelã s-o foloseascã pe post de lampã. Nu-i spuse cã pãrintele o îndemnase cu glas 43

moale sã nu se lase amãgitã de toþi netrebnicii oraºului, asta nu-l interesa pe strãin. Bãrbatul mulþumi ºi zâmbi cu dinþii lui ca zãpada nouã, pãrând destul de nelãmurit de tot ce i se spune. Dar femeia era la fel de sigurã cã bunul Dumnezeu îi va cãlãuzi paºii cãtre locul potrivit, pe cât era de sigurã cã rãtãcirea e scrisã în orice drum al vieþii.

Fusese ºi-ntr-al ei, din plin.