6

O voce, fãrã glas, pe care o aud doar eu, mai puternicã decât bietul meu trup chinuit ºi decât bietul meu creier înspãimântat. Vorbesc cu mine ca sã mã obiºnuiesc cu mine, ca sã nu-mi fie atât de fricã de frica mea ºi ca sã fiu sigur cã n-am înnebunit. Mi-e fricã de ei, de mine, de Cel care se joacã cu noi. Mã înconjoarã fiinþe care par sã fie rodul unei închipuiri bolnave. Dar de ce nu dispar? De ce le-aud? De ce nu pot înþelege cu mintea mea cum funcþioneazã mintea mea, ºi de unde iese frica asta? E ca ºi cum m-ar locui un strãin, care ºtie mai multe decât mine ºi care face din mine ce vrea el. De ce te lupþi cu mine?

Sunt bãtut dinainte, puterea o ai tu sau Tu. Sunt învins dinainte. Ce satisfacþie poþi avea dacã îmi arãþi cã eºti mai puternic? O ºtiu la fel de bine ca tine! Da, ai câºtigat.

Când þi se întâmplã ceva atât de rãu, aºtepþi mereu urmãtoarea loviturã. Mã chircesc în mine ºi aºtept.

Cheia cu trei dinþi ºi-a fãcut repede datoria, aºa încât am intrat. Era beznã deplinã, am aºteptat sã mi se obiº-nuiascã ochii. Apoi, mai pe ghicite, mai pe pipãite, am cercetat locul. Patul semãna cu priciul din cabane: o platformã lungã, unde cred cã puteau dormi, la înghesuialã, peste zece oameni. Mi-ar fi prins bine cei zece oameni, 44

acum. Încãperea era plinã de lucruri de tot soiul, ca o magazie, mã loveam de ele, fãrã sã le vãd. Într-un colþ am dat de niºte gãleþi goale, le-am rãsturnat. Nu tu scaun, nu tu masã. O fereastrã micã, cu un ochi de geam spart. Am lãsat pe aºa-zisul pat pãtura primitã, rulatã ca un balot, ºi m-aº fi culcat în clipa aia, dacã nu mi-ar fi fost atât de frig.

Mã durea totul, din cap pânã-n picioare, pânã-n picioarele ude. O baie fierbinte, o supã fierbinte sau un vin fiert cu scorþiºoarã sau mãcar un ceai. Pâinea primitã o mâncasem de la primii paºi, pe toatã. Candela era stinsã. Trebuia s-o aprind, trebuia sã fac focul în încãperea ca gheaþa. Oare biserica o fi descuiatã? Acolo nu se poate sã nu ardã mãcar o lumânare. Am ieºit iar, m-am târât pânã la intrare, era ferecatã. Am dat roatã bisericii, m-am opintit în uºa late-ralã. Ferestrele erau sus, nici vorbã sã ajung pânã la ele.

Oare Casa Domnului n-ar trebui sã fie mereu deschisã, ºi mai ales noaptea, ºi mai ales iarna? Nu, se pare cã nu suntem bine-veniþi la orice orã. Când Domnul nu e pregãtit pentru musafiri, ºtie sã se fereascã. Sau poate cã ºi El are orele lui de somn. M-am întors descurajat ºi mai epuizat decât oricând. Iar a trebuit sã stau pânã mi s-au obiºnuit ochii cu bezna. Eram exclus din lume. Am desfãcut sfoara cu care era legatã pãtura ºi din ea s-a rostogolit pe jos un pacheþel învelit în hârtie. Cu siguranþã un dar de la femeie, de la Epiharia. Am pipãit îndelung podeaua rece, plinã de praf ºi de mizerii. Pachetul trebuie sã fi fost foarte mic ºi uºor, n-a fãcut deloc zgomot, în cãdere. N-am dat de el decât dupã ce mi-am zdrelit mânile în nu ºtiu ce zimþi sau aºchii. Am ieºit în prag, unde era ceva mai multã luminã ºi-am rupt hârtia. Înãuntru îmi pusese o cutie de chibrituri cu beþe mari ºi groase, ºi o cruciuliþã. Dumnezeu e treaz, mi-am spus. Dumnezeu sã te ajute! îmi spusese femeia. Trebuia sã fiu atent sã nu irosesc chibriturile. Am 45

pregãtit candela, am închis iar uºa, sã nu vinã vreo palã de vânt, mi-am frecat mâinile îndelung, pentru cã aveam degetele înþepenite, apoi am luat, pipãind ca un orb, un bãþ de chibrit ºi l-am frecat, cu îngrijorare, de zgrunþurii mari. Bãþul s-a rupt. Abia dupã mai multe încercãri cu mâinile mele nerãbdãtoare, am izbutit. A apãrut o flacãrã ºi, înclinând uºor candela am reuºit s-o aprind, deºi mi-am ars degetele. Dar n-am simþit arsura, era o luminã care mã liniºtea. Era lampa mea. Am putut sã vãd obiectele din jur: câteva pensule, niºte cufere goale de piele, vechi, cu cãptuºeala ruptã, pietre de toate mãrimile, haine zdren-þuite, o sticlã goalã, murdarã, o mãturã de nuiele, un ciocan, cuie ºi lucruri pe care nu le ºtiam dupã nume. Le-am folosit totuºi. Mi-am încãlzit mâinile la candelã, apoi am strâns pietrele ºi am fãcut din ele o vatrã în care am pus hârtia ruptã a pachetului – era de ziar – ºi cãptuºeala smulsã de pe geamantane. M-am muncit o vreme sã rup nuielele din mãturã ºi-am fãcut o grãmadã bunicicã. Nu mi-am irosit toate chibriturile al cãror fosfor alb era în momentul ãsta mai preþios decât aurul, am aprins o pensulã care a rãspândit un insuportabil miros de vopsea, înecãcios ºi scârbos, dar a ars bine. Am fãcut un foc bunicel ºi aerul s-a dezgheþat puþin, iar fumul a nãvãlit afarã prin spãrtura ferestrei. Am adunat zdrenþele de pe jos ºi le-am pus pe scândura priciului, apoi, în paltonul primit de la Petre ºi în pãtura primitã de la Epiharia, m-am culcat. Am lãsat candela sã ardã. În urma mea, neînþeleasã, se stingea cea mai lungã zi a vieþii mele.

N-am adormit imediat, în ciuda epuizãrii, probabil fiindcã mi-era sete. Vedeam, amestecate, fragmente de oraº. Drumul pânã aici fusese un labirint. ªtiam, cu apro-ximaþie, direcþia spre strada Berzei, dar parcã nu mai eram bucureºtean, oraºul se juca cu mine, mã pãcãlea la fiecare 46

colþ. Perspectiva era alta, casele erau altfel. Luminile puþine, de la felinare, distanþele înºelãtoare, iar semne de orientare n-avusesem deloc. Regretam cã nu cunoºteam nici bisericile ale cãror nume nu mã obosisem sã le reþin, deºi femeia mi le spusese, vedeam numai câte un acoperiº lucind ca un dinte de viplã. Oameni care sã meargã pe jos întâl-neam tot mai rar. Îi întrebasem, unii îmi spuneau pe unde s-o iau, dar dupã primul cot pierdeam iar drumul. Tot felul de vehicule cu cai, fãrã lumini, cu rãcnete ºi înjurãturi care mã speriau. Dintr-un punct a trebuit sã constat cã mã rãtãcisem cu totul. Se fãcuse tot mai beznã ºi tot mai frig.

În mijlocul nopþii am dat de un trecãtor care mergea repede pe stradã. Am încercat sã-l ajung din urmã, l-am ajuns, am vrut sã-l opresc, l-am atins, dar omul a sãrit ca ars ºi-a rupt-o la fugã, uitându-se speriat în spate, de câteva ori. I-am cules de pe jos pãlãria rotundã. Se potrivea ºi pe capul meu ºi era caldã de la cãldura celui care o purtase pânã atunci, mi-a folosit. Am continuat sã merg la întâmplare ºi, când mã credeam cel mai departe de þinta mea ºi abandonasem lupta cu labirintul, mi-a rãsãrit în cale o bisericã cu brâu de sfinþi sub acoperiº. Cuibul cu Barzã.

Lângã ea, imediat, spusese femeia, casa zugravilor unde aveam sã-mi gãsesc ºi eu un cuib.

M-au trezit clopotele. Mã visasem la Bucureºti, în alt Bucureºti. Apãruserã colegii mei de redacþie, care râdeau, parcã, deºi nu eram sigur dacã era râs sau plâns. ªi cineva, o femeie, care mã cãuta, cu un aer absent ºi nespus de trist, dar nu mai ºtiam cine e. Tocmai când îi strigam cât puteam sunt aici, sunt aici, am auzit clopotele ºi m-am gândit: „Clopote înseamnã moarte.“ Cu vorbele astea în minte m-am trezit. Clopotele pe care le auzeam însemnau viaþã. Focul se stinsese. Pãlãria culeasã de la trecãtorul pe care-l speria-sem la miez de noapte era într-o gãleatã. Lucruri într-o 47

dezordine de nedescris. Prin ferestruica spartã se vedeau fulgii. Începuse ninsoarea. Prima mea ninsoare în lumea asta, realã ori închipuitã de o minte bântuitã de umbre.

Trebuia s-o iau de la capãt. Dar pur ºi simplu nu mã simþeam în stare sã mã scol. Aºteptam sã se întâmple o minune.

Nu, nu eram deloc ca-n cuib. Mai degrabã naufragiat, numai cã pe insula mea era iarnã ºi nu salvasem nimic din dezastru. Bagajul meu era sechestrat la Poliþie.

Aºteptai o minune sau alta, dragã Dan. Aºteptai noua ta viaþã, uitându-te pe fereastra spartã.

7

Inelaru tuºi ºi scuipã flegma groasã pe podeaua de piatrã, anume ca sã-i facã greaþã sergentului sclivisit care-l pãzea. Pãrea un tinerel crescut în puf. Era pus acolo de formã, fiindcã Fane nu avea unde sã fugã, uºile erau încuiate ºi rãsîncuiate. Spre deosebire de oamenii obiºnuiþi, care dorm de seara pânã dimineaþa ºi lucreazã de dimineaþa pânã seara, la el lucrurile erau pe dos. Peste zi prinsese doar câteva ore de somn, însã se simþea în mare formã: era rost de câºtig. Mirosea banul de la o poºtã, iar asta îl înviora. Începuse deci binedispus noaptea de vineri spre sâmbãtã. Sergentul, plictisit, încercã o conversaþie, dar Fane rãspunse scurt: „Gura, Jeane, c-am de lucru!“ Ca sã-ºi simplifice existenþa, explicase el odatã, le zicea la toþi Jean.

Capul sergentului începu sã cadã tot mai des pe piept, apoi rãmase acolo. Curând prinse sã sforãie, iar Fane se feri sã facã zgomot, avea miºcãri fine, de sãlbãticiune, lucru pe care l-a supt odatã cu laptele mamei. Era un bãrbat frumos, îngust în ºolduri, lat în umeri, cu ochi ºireþi, de culoarea prunelor brumãrii, acoperiþi de gene lungi ºi mustãþi lungi, 48

la care femeile nu rãmân de piatrã. Cutia argintie nu pãrea cine ºtie ce încuiatã, avea trei rotiþe cu cifru, dar meca-nismul era ca de jucãrie, nu serios. Fane învârti de rotiþe cu urechea lãsatã spre mecanism, sã asculte cum merg.

Se orienta întotdeauna dupã auz, ca liliacul. La început n-a prins nimic desluºit, dar când a repetat iar ºi iar cir-cuitul, ºi prima roatã a ajuns la 0, s-a produs ceva ca un abur de sunet. A lãsat-o acolo, ºi a trecut la roata a doua, care a dat semn tot la 0. La a treia nici nu s-a mai ostenit, a dus-o el la aceeaºi cifrã ºi atunci s-a auzit un zgomot mai desluºit care a coincis cu un sughiþ prin somn al sergentului. Acesta deschise ochii, iar Fane se aplecã peste cutie ca ºi cum ar fi lucrat din greu ºi-o acoperi cu pieptul lui lat. Sergentul îl supraveghe o vreme, apoi pleoapele îi cãzurã peste ochii mici.

Inelaru puse cutia jos ºi o deschise fãrã sã facã cel mai mic zgomot. Pe faþa lui se zugrãvi o uimire nespusã. Scotoci apoi cu atenþie prin toate despãrþiturile, închise totul la loc, rãsuci rotiþele ºi se strecurã pânã la prima uºã, ºuie-rând uºor dupã paznicul Pãunescu, care era de serviciu.

Ceru un rãgaz de odihnã. Când, în zori, în biroul de la etaj, conu Costache era informat de lipsa safe-ului, Fane fãcea, jos, la primul etaj de sub pãmânt, mare tãmbãlãu: ce-aþi fãcut, Jeane, cã dacã nici aici, la Poliþie, nu poþi avea încredere în nimeni, unde sã mai ai? Fazani, huseni, burtã-verde ºi încurcã-lume! Apoi se culcã iar, mulþumit cã avea o sâmbãtã frumoasã înainte.

SÂMBÃTÃ 20 DECEMBRIE

Agitaþie

1

S lavã Domnului, frãþiorul meu a fost mai vesel S azi-dimineaþã, la plimbare. S-a bucurat sã-l zã-reascã pe Nicuºor, comisionarul, chipiul lui roºu se bagã de seamã imediat. Bãiatul ãsta n-are astâmpãr.

Jacques ar fi sãrit jos, dragul de el, dacã ar fi putut. Trãsura noastrã era în mers, iar prichindelul în dreptul fostei mãnãstiri Sãrindar (încã mã doare sufletul c-au dãrâmat-o, era catedrala Bucureºtilor, lumea zice c-or sã vinã nenorociri!).

Aºa cã i-a strigat din fuga calului sã treacã pe la noi, cât mai curând, deºi l-a vãzut nu mai departe decât asearã.

Nu sunt sigurã dacã Nicu l-o fi auzit ºi nu cred c-o sã vinã, am vãzut ieri cã-i e fricã de conu Costache. Jacques ºi cu mine ieºim zilnic o orã, dimineaþa, pe cheiul gârlei, sã ne uitãm la pescãruºi – distracþia lui principalã –iar papa citeºte Universul, distracþia lui principalã. Azi-dimineaþã a tresãrit când a gãsit la rubrica Întâmplãri din Capitalã o ºtire despre subiectul nostru de conversaþie de ieri ºi mai ales când a vãzut – dragul de papa! – cã e pomenit ºi el, de altminteri doar într-o micã parantezã. Când ne-am întors, ne-a citit de douã ori ºtirea ºi la parantezã a coborât tonul:

„Arestatul gãsit ieri leºinat ºi aproape îngheþat în apropiere 50

de Pãdurea Bãneasa (la lacuri) a declarat cã se numeºte Dan I. Kretzu, e gazetar ºi nu e rãufãcãtor. Nu a oferit nici o explicaþie despre tot ce s-a petrecut ºi, cu toate eforturile Poliþiei, nu s-a putut gãsi nici mãcar o persoanã care sã-i confirme identitatea. Deoarece starea sãnãtãþii lui lãsa de dorit i s-au acordat îngrijiri. (Domnul doctor Leon Mar-gulius – mi-au greºit numele, dobitocii! – a avut amabilitatea sã-l consulte). Cercetãrile sunt în curs.“ Eu am râs când am auzit cã „e gazetar ºi nu e rãufãcãtor“. Cred cã este o precizare bine-venitã, în zilele noastre. Papa m-a repezit.

Cu caietul început ieri, am început o nouã viaþã. Viaþa mea începe, aºadar, vineri. Cu cartea am ajuns la capitolul XXV, „în care toate personajele principale se pregãtesc sã plece din Brighton“. Cât despre noi, cei din Bucureºti, toate personajele principale au sosit în oraº, unde vor rãmâne mãcar pânã la Anul Nou. Cel puþin aºa sper.

Conu Costache o sã fie furios: pe el nici mãcar într-o parantezã nu-l pomeneºte în notiþa din ziar.

*

Seara târziu. Uite cã iar m-am pus pe scris, în loc sã citesc. Când Safta i-a luat jobenul, conu Costache a ciupit-o de…, cum face uneori când se crede neobservat. Apoi m-a vãzut ºi mi-a aruncat o privire ciudatã. Am început cina cam bulversaþi pentru cã dragul de Jacques nu se simte grozav. Era trist ºi cã n-a venit Nicu. Am încercat sã-l înveselesc ºi, fiindcã-i copil bun, s-a prefãcut cã am reuºit.

N-a vrut sã ºadã cu noi la masã, i-am dat în pat ceasul cu figurine, sã-l învârtã cât pofteºte. Îi place menuetul dulce ºi nespus de trist pe care se-nclinã pãpuºa-bãrbat ºi pãpuºa-femeie, îºi dau mâna, se rotesc, se despart ºi iar îºi dau mâna. Jacques zice cã-l intereseazã cum se terminã dansul, e ca o poveste. Depinde cât învârte cheia. Uneori 51

se terminã cu bine ºi cei doi rãmân mânã-n mânã. Alteori nu, iar la sfârºit, pãpuºile de porþelan stau rãsucite ºi se uitã în depãrtare. Jacques jurã cã-ºi schimbã expresia chi-pului, când se uitã în depãrtare. Mama abia îºi þine firea, în clipe din astea, dar nici papa nu-i mai brav, ºi doar e doctor ºi bãrbat. Aºa cã ne-a prins bine venirea poliþaiului nostru, cu veºti din târg. Ne-a împuiat capul cu duelul bie-tului Lahovary, cu acuzaþiile de omor intenþionat ale celor de la Indépendance Roumaine, ºi cu presiunile politice, fiindcã mulþi vor sã creadã c-ar fi crimã pusã la cale de foºtii prieteni, acum adversari, ºi, ceva mai picant, cu procesul Bastaky, amantul tatã de copii, pe care a încercat sã-l ucidã cu revolverul sedusa domniºoarã Gorjan, fata Generalului Gorjan. Juraþii au compãtimit-o ºi au achitat-o, iar la urmã sala a strigat: Jos Bastaky! Dar mama l-a întrebat cu nerãbdare pe musafirul nostru, cum se face cã încã tot n-au deschis cufãrul strãinului.

— Cum se face însã, scumpã doamnã Agata – i-a întors-o conu Costache, prefãcându-se mirat – cã dumneata le afli pe toate chiar înaintea mea?

ªtia prea bine cã rãspunsul sunt servitorii, pe care ºi doamnele Bucureºtilor ºi Poliþia îi folosesc pe post de ziar de dimineaþã, prânz ºi searã. Într-adevãr, a recunoscut cã n-au izbutit sã deschidã cufãrul sau cutia sau ce-o fi. Era greºeala lui. În loc sã punã sã fie spart cu toporul imediat, din teamã sã nu strice ce-i înãuntru, cine ºtie ce obiecte de preþ, au încercat ce-au încercat, apoi au chemat un borfaº din arestul Poliþiei, pe Fane Inelaru. ªi, ca la iluzioniºti, acum ia cutia de unde nu-i!

Necunoscutul a stat ºi el cu Fane, în arest, o orã, ieri la amiazã, dar se zice cã n-a scos o vorbã, adicã doar de câteva ori s-a vãietat de frig.

— Ce-ai, Jeane, þi-a murit cineva? l-a întrebat Inelaru.

52

M-a amuzat cã Fane le spune la toþi Jeane, „ca sã-ºi simplifice existenþa“, cum zice conu Costache. Fane e sigur cã-i vorba de vreun pungaº internaþional, zice cã pe hoþii din Bucureºti ºi din împrejurimi îi ºtie dupã chip, iar pe cei din þarã, dupã cum „muncesc“. Cam aºa cred ºi eu, trebuie cã-i vreun chevalier d ’industrie cãutat de comisarii de poliþie din toate þãrile. Totuºi simt, fãrã sã-mi explic cum ºi în ce fel, cã-i mai mult la mijloc, ceva misterios, care-þi face inima sã batã mai repede. Sunt chiar curioasã, e ca-n Vanity Fair. Gazul din lampã e pe terminate, mai bine mã culc.

2

Existã douã lucruri în viaþã care nu te plictisesc niciodatã: sã te uiþi la fulgii de zãpadã, când ninge, ºi sã priveºti flãcãrile în cãmin. În zorii zilei de sâmbãtã, conu Costache le putea face pe amândouã. Începuse sã fulguiascã ºi privise o vreme pe fereastrã, cãtre Calea Victoriei. Acum se uita la flãcãri. κi terminase cafeaua turceascã, dreasã cu coniac franþuzesc, ca sã-i treacã supãrarea cu dispariþia cufãrului, trecuse cu ochii peste anunþul din Universul, remarcase fãrã sã se mire cã a fost plasat între douã reclame tâmpite.

Oare ce prestigiu are Poliþia, dacã cererile ei sunt puse lângã un anunþ de cofetãrie, nici mãcar una de renume, cum ar fi a bãtrânului Fialkowski, ci una care azi e, mâine nu e? Apoi dãdu peste ºtirea despre bãrbatul cules din zãpadã:

„Arestatul gãsit ieri leºinat ºi aproape îngheþat în apropiere de moºia Bãneasa (la lacuri) a declarat cã se numeºte Dan I. Kretzu, e gazetar ºi nu e…“ ºi constatã douã lucruri: primo, cã ortografiaserã numele cu K ºi tz, deºi bãrbatul scrisese cu mâna lui, pe declaraþie, cel mai normal C ºi cel mai normal þ, ºi secundo, cã el, Costache Boerescu, fusese 53