— Fiindcã-i om bun, l-am vãzut. Seamãnã puþin cu domniºoara Iulia, parcã ar fi fraþi.

Figura lui Costache nu exprima nimic.

— Unde-i jucãria pe care þi-a dat-o, vreau s-o vãd!

— Acasã, spuse Nicu, abþinându-se sã ducã mâna la buzunar. Dãdu din umeri a regret, ca sã-ºi întãreascã spusele.

Costache se întrebã tare ºi cu bruscã mânie ce fel de subalterni are ºi cum fãcuserã percheziþia strãinului. Cine ºtie ce le mai scãpase, pânã ºi cutia-safe dispãruse. Nicu îl lãsã sã se descarce, era obiºnuit cu nervii, de la maicã-sa, dar reþinu noutãþile.

— Deseneazã-mi aici ce þi-a dat.

Îi întinse lui Nicu o splendidã coalã velinã. Luã un creion ºi-l ascuþi cu un cuþitaº. Lui Nicu îi plãcea sã deseneze, dar pânã acum nu fãcuse asta decât pe tãbliþã ºi în zãpadã. Era prima datã cã avea la dispoziþie o foaie albã ºi un creion. Se îmbujorã ºi, opintindu-se ca atunci când cãra un pachet greu, desenã cea mai caraghioasã vacã din 61

viaþa lui ºi, fãrã sã vrea, gãuri hârtia în câteva locuri. Îi fãcu ochiul acoperit de pata neagrã ca la piraþi, dar nu reuºi sã-i deseneze bine picioarele adunate, subþiri ca firele de pãr ºi terminate cu câte un gogoloi. Îi dãdu desenul lui Costache, dupã ce ºi-l privi cu nemulþumire, ca un pictor care s-a grãbit.

— O cheamã Fira, am botezat-o io. N-are uger. Mai rãu era numai dacã-i fãcea un uger cu trei þâþe!

Conu Costache pãrea sã vadã în oameni ca-n oglinda unei ape limpezi, în schimb, dacã te uitai la el, apa devenea tulbure ºi nu mai reflecta nimic. Îi spuse concluziile:

— Mai întâi, ai minþit cã nu eºti stângaci, fiindcã þii creionul cu stânga, în al doilea rând, ai minþit cã nu þi-e foame, ºtiu fãrã dovezi, ºi, în al treilea rând, ai minþit cã n-ai jucãria la tine. Asta þi-o pot dovedi. Vezi cã-i în buzunarul din stânga, nu mã fã s-o caut eu.

Nicu se supuse în mare silã. Avea sprâncenele în unghi mai ascuþit decât de-obicei, ca un v întors. Pupã vãcuþa ºi o întinse privind în lãturi. Conu Costache o cercetã, apoi se sculã, se duse la ºemineu. Nicu fu sigur c-o s-o arunce în flãcãri ºi se þinu sã nu þipe. Costache îi dãdu drumul anume sau poate o scãpã, dar vaca Fira, se agãþã cu picioarele de grilajul de fier ºi rãmase lipitã acolo.

— Poþi s-o iei, spuse conu Costache, fãrã sã mai dea vreo explicaþie. Îþi fac cadou ºi creionul, ºi hârtia. Dar…

uite ce-i! Vrei sã-l ajuþi pe strãin sau nu?

Nicu recunoscu cã da. Poliþaiul îl dãscãli o bunã bucatã de vreme, apoi îi dãdu drumul.

— Ce mai face maicã-ta? întrebã în loc de la revedere.

— Bine, rãspunse Nicu, terminându-ºi vizita la Poliþie aºa cum o începuse, adicã tot cu o minciunã. De unde mai ºtie ºi de maicã-sa? Conu Costache e un poliþist bun, 62

e adevãrat, dar asta nu însemna cã ºi Poliþia e un loc bun.

Nu trebuie exagerat. Aºa cã ieºi în fugã.

3

Doctorul Margulis se uitã la ceasornicul sãu de doublé, pe cel de aur îl vânduse când cu Jacques, ºi constatã cã nu e decât 11.48. Mai erau cam trei sferturi de orã pânã când se încheiau consultaþiile gratuite, pentru sãraci, pe care le avea programate în fiecare sâmbãtã. Ajutorul lui trãgea chiulul, era un nãrav mai vechi. Îl conduse pe bãtrânul care suferea, cu siguranþã, de ficat ºi, tot cu siguranþã, de la bãuturã – duhnea a þuicã de dimineaþã ºi era galben la faþã – ºi, pe jumãtate se bucurã, pe jumãtate se întristã cã nu mai este nimeni în sala de aºteptare. Dar oamenii care ar avea nevoie de el nu citesc anunþul din ziar. Doar din gurã-n gurã, dacã se mai rãspândeºte vestea. Margulis era un doctor bun, dar cu clientelã puþinã. ªarlatanii, fel-cerii sau bãrbierii „cu diplomã“, care oferã aspirinã pisatã sau creme pentru creºterea pãrului ºi hapuri pentru femeile care vor sã lepede, au coadã la uºã. El câºtigã cât sã facã faþã nevoilor, mai ales cã Agata mai vindea uneori câte un obiect de valoare din zestrea ei. κi aminti de anunþul cu strãinul gãsit la lacuri citit de dimineaþã în gazetã ºi de celãlalt, al Poliþiei, despre omul împuºcat. Tot el îi dãduse primul ajutor, apoi, fiindcã nu avea nici un act, îl trimise-serã la Casa de Sãnãtate a doctorului Rosenberg. Privi pe fereastrã fiindcã ningea frumos ºi se hotãrî sã închidã cabinetul mai devreme ºi sã se repeadã pânã la confratele Rosenberg, sã vadã cum îi merge rãnitului de ieri. Era de datoria lui. Fãcea parte dintre medicii care se simt rãspun-zãtori faþã de omul pe care l-au consultat, chiar ºi dupã 63

ce nu-l mai au în grijã. Pentru doctorul Margulis, ºcoala cea mai bunã era medicina aplicatã la patul bolnavului, supravegherea lui ceas de ceas, adicã spitalul. Din nefericire, el renunþase la spital, din pricina unor neînþelegeri cu un coleg, preferase sã-ºi deschidã cabinet ºi sã fie independent.

I-ar fi plãcut mult sã construiascã ºi sã organizeze singur un spital, dar asta nu se putea, era un vis. Poate doar dacã ar fi câºtigat premiul cel mare la loteria de Anul Nou. Fãrã sã ºtie familia, jucase cu acest unic scop. Cãutã în buzunar dupã bilet ºi revãzu numerele: 12.21.42. Vârsta micului Iacob, a Iuliei, a Agatei. Împãturi cu grijã biletul, îl puse în buzunarul ascuns al portfeuille-ului, portefeuille-ul în buzunarul ascuns al hainei, îºi luã geanta-trusã din piele maron, mare ºi grea, cu instrumentele organizate în compar-timente, ºi urcã treptele pasajului, spre staþia de birje din faþa Teatrului Naþional. Fãcu semn, se repezirã vreo trei deodatã, dar doctorul se urcã la Evdoºka, nu pentru cã-l ºtia mai sãrac, ci pentru cã-l ºtia mai vorbãreþ. El însuºi era mai degrabã taciturn, aºa cã-i plãcea sã asculte.

— La Rosenberg, la Casa de Sãnãtate!

Evdoºka înjura când ºi când îngrozitor, iar glasul lui subþirel, de scopit, nu se potrivea cu vorbele. Era caraghios sã pomeneºti cu un asemenea glas, de copil, despre toate alea. Doctorul ºtia, ca toatã lumea, cã birjarii aparþin unei secte muscãleºti ºi cã se lasã castraþi de bunãvoie, unii de flãcãi, cei mai mulþi abia dupã ce fac doi copii. Dar lui îi povestise chiar Evdoºka mai multe, ºi anume cã, în veacul celãlalt, a trãit un om sfânt, Selivanov, din gubernia Tula, care a avut o revelaþie la versetele Apostolului Matei despre fameni, cele care se încheiau cu „Cine poate sã înþeleagã, sã înþeleagã“. Or, omul, deja renumit pentru binele cu care rãspundea rãului ºi pentru obrazul celãlalt pe care-l întorcea când era pãlmuit, nu putuse sã înþeleagã, la început, 64

nimic, nimic, dar apoi, i se fãcu luminã în cap ºi înþelesese cã trebuie sã se castreze. Eresul propovãduit de el se rãspân-dise mai mult decât ai crede, iar Ecaterina a II-a, îngrijoratã cã, încetul cu încetul, ruºii ei n-o sã se mai înmulþeascã îndeajuns, încercase sã-i punã capãt. Selivanov fusese prins, legat, bãtut cu cnutul ºi i se turnase cearã fierbinte pe cap.

Trimis în Siberia, a stat acolo pânã ce l-a iertat Þarul Alexandru. Ultimii ani i-a petrecut în reculegere, la o mãnãstire.

Dar persecuþia a avut efectul care era de aºteptat, oamenii l-au socotit de-atunci încolo martir ºi sfânt, ºi se dãdeau de bunãvoie pe mâna „nastavnicului“ pentru a se lepãda de cheia iadului. ªi femeile îºi tãiau uneori sfârcurile, ca sã nu poatã alãpta ºi ca semn cã nu mai vor copii. Pe urmã trãiau – bãrbaþi ºi femei – fãrã carne, fãrã vin, fãrã tutun, fãrã pãcat trupesc ºi se închinau la icoana sfântului lor.

Evdoºka avea ºi el un micuþ sfânt Selivanov acasã la el, pe strada Birjarilor. Numai de sudalme nu se dezvãþaserã, pãcãtuiau cu limba mai rãu decât alþii cu un trup care îºi are cheia iadului. ªi Leon Margulis ºtia cã, din fericire, la el cheia e în foarte bunã stare, iar Agata n-avea motive sã se plângã.

Se avansa greu, era îmbulzealã, caii mergeau la pas, birjarii vorbeau între ei, de la caprã la caprã, de una, de alta, trãgeau de hãþuri fãrã sã se uite, încât, dacã n-ar fi fost zãpada murdarã, multã lume ar fi preferat mersul pe jos. Mai câº-tigaþi erau cei care luau tramvaiul cu cai, avea culoar separat ºi doctorului Margulis îi pãru rãu cã nu alesese aceastã variantã. Dar parcã nu se cuvine ca un doctor serios sã ia tramvaiul, ce-ar spune pacienþii? Toatã suflarea Bucureºtilor ieºise azi în oraº, pe Batiºtei îl zãri venind din sens contrar pe junele Livezeanu, în birja lui deschisã, nepotrivitã cu ninsoarea de afarã. Pãlãria îi era albã de fulgi, dar nu pãrea sã-i pese, conducea singur calul, mai repede decât s-ar fi 65

cuvenit într-o asemenea aglomeraþie, ºi depãºea tot ce-i stãtea în cale. Numai de n-ar face vreun accident! Tot mai mulþi bãieþi tineri sunt accidentaþi sau accidenteazã pe alþii, în ultimul an patru au fost aduºi chiar la cabinetul lui. Ajunse în Teilor. Remarcã niºte case splendide, la intersecþia cu Sfântul Spiridon, ºtia cã se lucra de mult la ele, dar iatã cã acum erau gata ºi strãluceau. Înãuntru erau candelabrele aprinse ºi pe fereastrã se vedea agitaþie. Un tânãr cu mers suplu, unduit, ieºi din curte ºi sãri cu grabã în tramvaiul ai cãrui cai erau opriþi în staþie.

— Gata, conaº! anunþã Evdoºka, iar clientul lui îºi puse un picior pe micul suport de fier care servea de treaptã.

Margulis îºi aminti cã sâmbãta doctorul Rosenberg nu venea la Casa de Sãnãtate, aºa cã se interesã unde era tânãrul necunoscut adus ieri, de la Poliþie, ºi fu condus de o sorã cu ºorþ alb ºi basma albã legatã la spate, într-o cãmã-ruþã cam îngustã, cu patru paturi de fier, dintre care numai douã erau ocupate. Era aer închis ºi mirosea a sudoare ºi a dezinfectant. Într-unul din paturi îl recunoscu pe blond, cu ochii închiºi, aºa cum îl vãzuse ºi-n ajun. Trebui sã constate, necãjit, cã n-avea prea multe speranþe de viaþã. Oare ar fi trebuit sã-l însoþeascã ieri sau poate injecþia cu ulei camforat fusese o greºealã? Uneori, din pãcate, medicina nu e deloc ºtiinþã, e mai mult o artã a încercãrilor. Poate cã peste o sutã de ani bolnavii nu vor mai suferi, se va gãsi un leac universal, altul decât moartea.

În celãlalt pat dormita un flãcãu zdravãn, rumen, cu piciorul în ghips. Odatã cu el mai intrã cineva în odaie, un bãrbat corpolent, cam din topor, în uniformã, care se repezise primul pe uºã, în timp ce doctorul, deºi ceva mai în vârstã, îi fãcuse loc, politicos.

— Sunt de la Poliþie, spuse omul, cu ton brutal, aºteptaþi afarã!

66

Doctorul simþi cã i se suie sângele la cap, dar se stãpâni ºi rãspunse cu glas aºezat:

— Nu ºtiu de la ce Poliþie eºti dumneata, poate paznic la postul din Ciorogârla, în orice caz te invit sã aºtepþi dumneata afarã pânã îmi consult bolnavul.

Luat prin surprindere, omul se uitã cu fiere la intrus ºi, când sã se rãsteascã, îl recunoscu. Deveni deodatã numai miere.

— Iertaþi-mã, dom’ doctor, sunt sergent Budacu, m-a trimis conu Costache de la Prefectura de Poliþie sã vãd ce-i cu junele ãsta ºi mi-a poruncit sã mã întorc cât mai repede cu rãspunsul.

Adãugã, coborând tonul a complicitate:

— M-aºteaptã nevasta sã tai porcu’. Mi-e fricã de ea, mai tare decât de ºefu, ºtiþi cum e când ai muiere aprigã.

— Trebuie sã vãd înainte de orice starea bolnavului, spuse doctorul cam în silã. Nu cred cã poate vorbi.

Flãcãul cu piciorul rupt îi urmãrea cu interes. Fãcea parte din categoria oamenilor care-i respectã pe cei care câºtigã lupta, indiferent cine ar fi, prin urmare i se adresã lui Margulis:

— De când l-au adus a gemut, pânã adineaurea, dar nu l-a bãgat nimeni în seamã. Poþi sã mori cu zile, nu vine nimeni. I-a dat dânsa niºte apã, ºi-o arãtã pe femeia cu basma albã, dar n-avea cum s-o bea, a curs pe de lãturi, în pat.

Doctorul învârti rotiþa ºi mãri flacãra lãmpii cu gaz, îi prinse muribundului încheietura mâinii stângi, scoase ceasornicul din buzunarul vestei ºi începu sã numere.

— Bate anapoda. Cred cã-l pierdem. Spune-i din partea mea domnului Costache Boerescu sã vinã cât mai curând, îi zise vizitiului-poliþai, în general bolnavii în agonie au un moment de luciditate, mai lung sau mai scurt, chiar 67

înainte sã moarã. Dar sã ºtie cã s-ar putea sã facã drumul de pomanã, fiindcã nu existã regulã absolutã. Eu nu cred cã mai rezistã nici pânã la orele 5 dupã-amiazã.

Apoi se întoarse spre sorã ºi-i spuse sã trimitã dupã preot.

4