Capul sergentului începu sã cadã tot mai des pe piept, apoi rãmase acolo. Curând prinse sã sforãie, iar Fane se feri sã facã zgomot, avea miºcãri fine, de sãlbãticiune, lucru pe care l-a supt odatã cu laptele mamei. Era un bãrbat frumos, îngust în ºolduri, lat în umeri, cu ochi ºireþi, de culoarea prunelor brumãrii, acoperiþi de gene lungi ºi mustãþi lungi, 48
la care femeile nu rãmân de piatrã. Cutia argintie nu pãrea cine ºtie ce încuiatã, avea trei rotiþe cu cifru, dar meca-nismul era ca de jucãrie, nu serios. Fane învârti de rotiþe cu urechea lãsatã spre mecanism, sã asculte cum merg.
Se orienta întotdeauna dupã auz, ca liliacul. La început n-a prins nimic desluºit, dar când a repetat iar ºi iar cir-cuitul, ºi prima roatã a ajuns la 0, s-a produs ceva ca un abur de sunet. A lãsat-o acolo, ºi a trecut la roata a doua, care a dat semn tot la 0. La a treia nici nu s-a mai ostenit, a dus-o el la aceeaºi cifrã ºi atunci s-a auzit un zgomot mai desluºit care a coincis cu un sughiþ prin somn al sergentului. Acesta deschise ochii, iar Fane se aplecã peste cutie ca ºi cum ar fi lucrat din greu ºi-o acoperi cu pieptul lui lat. Sergentul îl supraveghe o vreme, apoi pleoapele îi cãzurã peste ochii mici.
Inelaru puse cutia jos ºi o deschise fãrã sã facã cel mai mic zgomot. Pe faþa lui se zugrãvi o uimire nespusã. Scotoci apoi cu atenþie prin toate despãrþiturile, închise totul la loc, rãsuci rotiþele ºi se strecurã pânã la prima uºã, ºuie-rând uºor dupã paznicul Pãunescu, care era de serviciu.
Ceru un rãgaz de odihnã. Când, în zori, în biroul de la etaj, conu Costache era informat de lipsa safe-ului, Fane fãcea, jos, la primul etaj de sub pãmânt, mare tãmbãlãu: ce-aþi fãcut, Jeane, cã dacã nici aici, la Poliþie, nu poþi avea încredere în nimeni, unde sã mai ai? Fazani, huseni, burtã-verde ºi încurcã-lume! Apoi se culcã iar, mulþumit cã avea o sâmbãtã frumoasã înainte.
SÂMBÃTÃ 20 DECEMBRIE
Agitaþie
1
S lavã Domnului, frãþiorul meu a fost mai vesel S azi-dimineaþã, la plimbare. S-a bucurat sã-l zã-reascã pe Nicuºor, comisionarul, chipiul lui roºu se bagã de seamã imediat. Bãiatul ãsta n-are astâmpãr.
Jacques ar fi sãrit jos, dragul de el, dacã ar fi putut. Trãsura noastrã era în mers, iar prichindelul în dreptul fostei mãnãstiri Sãrindar (încã mã doare sufletul c-au dãrâmat-o, era catedrala Bucureºtilor, lumea zice c-or sã vinã nenorociri!).
Aºa cã i-a strigat din fuga calului sã treacã pe la noi, cât mai curând, deºi l-a vãzut nu mai departe decât asearã.
Nu sunt sigurã dacã Nicu l-o fi auzit ºi nu cred c-o sã vinã, am vãzut ieri cã-i e fricã de conu Costache. Jacques ºi cu mine ieºim zilnic o orã, dimineaþa, pe cheiul gârlei, sã ne uitãm la pescãruºi – distracþia lui principalã –iar papa citeºte Universul, distracþia lui principalã. Azi-dimineaþã a tresãrit când a gãsit la rubrica Întâmplãri din Capitalã o ºtire despre subiectul nostru de conversaþie de ieri ºi mai ales când a vãzut – dragul de papa! – cã e pomenit ºi el, de altminteri doar într-o micã parantezã. Când ne-am întors, ne-a citit de douã ori ºtirea ºi la parantezã a coborât tonul:
„Arestatul gãsit ieri leºinat ºi aproape îngheþat în apropiere 50
de Pãdurea Bãneasa (la lacuri) a declarat cã se numeºte Dan I. Kretzu, e gazetar ºi nu e rãufãcãtor. Nu a oferit nici o explicaþie despre tot ce s-a petrecut ºi, cu toate eforturile Poliþiei, nu s-a putut gãsi nici mãcar o persoanã care sã-i confirme identitatea. Deoarece starea sãnãtãþii lui lãsa de dorit i s-au acordat îngrijiri. (Domnul doctor Leon Mar-gulius – mi-au greºit numele, dobitocii! – a avut amabilitatea sã-l consulte). Cercetãrile sunt în curs.“ Eu am râs când am auzit cã „e gazetar ºi nu e rãufãcãtor“. Cred cã este o precizare bine-venitã, în zilele noastre. Papa m-a repezit.
Cu caietul început ieri, am început o nouã viaþã. Viaþa mea începe, aºadar, vineri. Cu cartea am ajuns la capitolul XXV, „în care toate personajele principale se pregãtesc sã plece din Brighton“. Cât despre noi, cei din Bucureºti, toate personajele principale au sosit în oraº, unde vor rãmâne mãcar pânã la Anul Nou. Cel puþin aºa sper.
Conu Costache o sã fie furios: pe el nici mãcar într-o parantezã nu-l pomeneºte în notiþa din ziar.
*
Seara târziu. Uite cã iar m-am pus pe scris, în loc sã citesc. Când Safta i-a luat jobenul, conu Costache a ciupit-o de…, cum face uneori când se crede neobservat. Apoi m-a vãzut ºi mi-a aruncat o privire ciudatã. Am început cina cam bulversaþi pentru cã dragul de Jacques nu se simte grozav. Era trist ºi cã n-a venit Nicu. Am încercat sã-l înveselesc ºi, fiindcã-i copil bun, s-a prefãcut cã am reuºit.
N-a vrut sã ºadã cu noi la masã, i-am dat în pat ceasul cu figurine, sã-l învârtã cât pofteºte. Îi place menuetul dulce ºi nespus de trist pe care se-nclinã pãpuºa-bãrbat ºi pãpuºa-femeie, îºi dau mâna, se rotesc, se despart ºi iar îºi dau mâna. Jacques zice cã-l intereseazã cum se terminã dansul, e ca o poveste. Depinde cât învârte cheia. Uneori 51
se terminã cu bine ºi cei doi rãmân mânã-n mânã. Alteori nu, iar la sfârºit, pãpuºile de porþelan stau rãsucite ºi se uitã în depãrtare. Jacques jurã cã-ºi schimbã expresia chi-pului, când se uitã în depãrtare. Mama abia îºi þine firea, în clipe din astea, dar nici papa nu-i mai brav, ºi doar e doctor ºi bãrbat. Aºa cã ne-a prins bine venirea poliþaiului nostru, cu veºti din târg. Ne-a împuiat capul cu duelul bie-tului Lahovary, cu acuzaþiile de omor intenþionat ale celor de la Indépendance Roumaine, ºi cu presiunile politice, fiindcã mulþi vor sã creadã c-ar fi crimã pusã la cale de foºtii prieteni, acum adversari, ºi, ceva mai picant, cu procesul Bastaky, amantul tatã de copii, pe care a încercat sã-l ucidã cu revolverul sedusa domniºoarã Gorjan, fata Generalului Gorjan. Juraþii au compãtimit-o ºi au achitat-o, iar la urmã sala a strigat: Jos Bastaky! Dar mama l-a întrebat cu nerãbdare pe musafirul nostru, cum se face cã încã tot n-au deschis cufãrul strãinului.
— Cum se face însã, scumpã doamnã Agata – i-a întors-o conu Costache, prefãcându-se mirat – cã dumneata le afli pe toate chiar înaintea mea?
ªtia prea bine cã rãspunsul sunt servitorii, pe care ºi doamnele Bucureºtilor ºi Poliþia îi folosesc pe post de ziar de dimineaþã, prânz ºi searã. Într-adevãr, a recunoscut cã n-au izbutit sã deschidã cufãrul sau cutia sau ce-o fi. Era greºeala lui. În loc sã punã sã fie spart cu toporul imediat, din teamã sã nu strice ce-i înãuntru, cine ºtie ce obiecte de preþ, au încercat ce-au încercat, apoi au chemat un borfaº din arestul Poliþiei, pe Fane Inelaru. ªi, ca la iluzioniºti, acum ia cutia de unde nu-i!
Necunoscutul a stat ºi el cu Fane, în arest, o orã, ieri la amiazã, dar se zice cã n-a scos o vorbã, adicã doar de câteva ori s-a vãietat de frig.
— Ce-ai, Jeane, þi-a murit cineva? l-a întrebat Inelaru.
52
M-a amuzat cã Fane le spune la toþi Jeane, „ca sã-ºi simplifice existenþa“, cum zice conu Costache. Fane e sigur cã-i vorba de vreun pungaº internaþional, zice cã pe hoþii din Bucureºti ºi din împrejurimi îi ºtie dupã chip, iar pe cei din þarã, dupã cum „muncesc“. Cam aºa cred ºi eu, trebuie cã-i vreun chevalier d ’industrie cãutat de comisarii de poliþie din toate þãrile. Totuºi simt, fãrã sã-mi explic cum ºi în ce fel, cã-i mai mult la mijloc, ceva misterios, care-þi face inima sã batã mai repede. Sunt chiar curioasã, e ca-n Vanity Fair. Gazul din lampã e pe terminate, mai bine mã culc.
2
Existã douã lucruri în viaþã care nu te plictisesc niciodatã: sã te uiþi la fulgii de zãpadã, când ninge, ºi sã priveºti flãcãrile în cãmin. În zorii zilei de sâmbãtã, conu Costache le putea face pe amândouã. Începuse sã fulguiascã ºi privise o vreme pe fereastrã, cãtre Calea Victoriei. Acum se uita la flãcãri. κi terminase cafeaua turceascã, dreasã cu coniac franþuzesc, ca sã-i treacã supãrarea cu dispariþia cufãrului, trecuse cu ochii peste anunþul din Universul, remarcase fãrã sã se mire cã a fost plasat între douã reclame tâmpite.
Oare ce prestigiu are Poliþia, dacã cererile ei sunt puse lângã un anunþ de cofetãrie, nici mãcar una de renume, cum ar fi a bãtrânului Fialkowski, ci una care azi e, mâine nu e? Apoi dãdu peste ºtirea despre bãrbatul cules din zãpadã:
„Arestatul gãsit ieri leºinat ºi aproape îngheþat în apropiere de moºia Bãneasa (la lacuri) a declarat cã se numeºte Dan I. Kretzu, e gazetar ºi nu e…“ ºi constatã douã lucruri: primo, cã ortografiaserã numele cu K ºi tz, deºi bãrbatul scrisese cu mâna lui, pe declaraþie, cel mai normal C ºi cel mai normal þ, ºi secundo, cã el, Costache Boerescu, fusese 53
omis din ºtire. Erau însã fleacuri. Se mai uitã o vreme în cãmin, la jocul limbilor de foc, care-l liniºtea, apoi se duse iar la fereastrã. Nu existã fulgi care sã semene unul cu altul, dupã cum poate cã nu existã, spera Costache, amprentã care sã semene una cu alta. Încã nu era dovedit, din pãcate, cã omul nu-ºi schimbã de-a lungul vieþii forma desenului lipit de buricele degetelor, dar Costache era aproape sigur cã în câþiva ani lucrul se va putea demonstra ºtiinþific. ªeful lui îl contrazicea cu aroganþã ºi-i dãdea exemplu arborii tãiaþi cu fierãstrãul, care, tot aºa, aveau o amprentã. Dacã însã compari inelele unuia tânãr cu inelele copacului bãtrân, vezi cã la cel bãtrân distanþele sunt mai mari, se înmulþesc cu anii, ºi urmele accidentelor ºi-ale anilor buni sau rãi au schimbat conturul. Trebuie sã fie întocmai ºi la om, îºi încheia Prefectul Poliþiei demonstraþia.
Costache nu se înþelegea deloc cu ºeful lui, deºi recunoºtea cã nu-i om prost. Pe 22 noiembrie se împlinise anul de când se instalase aici, plin de complexe ºi fumuri. Fratele lui, Ion, Prefect la Bacãu, era amestecat într-un scandal de torturare a unui deþinut, din care ieºise þap ispãºitor un biet poliþist, iar el scãpase basma curatã. Costache îl regreta încã pe colonelul Miºu Capºa, care în anul când fusese în funcþie la Prefecturã fãcuse lucrurile sã meargã ca unse.
Era un comandant drept, ºtia sã dea ordine fãrã sã te umi-leascã ºi, mai ales, nu se temea de nimic, de altfel era erou de rãzboi, fusese decorat la Plevna ºi Vidin. Pânã ºi avocatul Deºliu, deºi a stat la ei numai o varã, în ’94, fusese mai bun. Iar cel mai bun fusese în ’89, Generalul Algiu, cu care rãmãsese prieten ºi cãruia-i cerea ºi-acum câte un sfat. Pe ultimii, buni sau rãi, cum or fi fost, magistraþi sau militari de carierã, nu-i mai numãra, veniserã numai ca sã aibã de unde pleca ºi ca sã se lase salutaþi de lume când se plimbau în trãsurã, la defilare, în urma Regelui. ªeful 54
de-acum, Caton Lecca, era om politic, cea mai alunecoasã categorie. Credea cã le ºtie pe toate, fusese ºi deputat, ºi senator, suspectat de manipulãri electorale. Fãcea pe cocoºul în faþa planturoasei lui neveste, dar agenþii mai isteþi care depindeau direct de conu Costache, îi spuneau, cu subînþeles, Caton cel Bãtrân. Lui Costache însuºi îi spuneau Tache cel Mare, vorbã cu douã tãiºuri, fiindcã ºeful lor drag era cam scundac, deºi bine legat ºi cu ochi frumoºi, cu adâncimi de catifea, care parcã nu se potriveau cu meseria lui. În rest, între agenþii, sergenþii ºi simplii poliþai din Prefecturã era mereu râcã ºi ciorovãialã. Curcanii cu numãr, adicã sergenþii, care aveau la chipiu numãr de ordine, râdeau de sticleþi, cum le ziceau poliþailor de rând, din cauza petli-þelor roºii sau verzi de pe umãr. Iar sticleþii le spuneau comisarilor ºi sub-comisarilor, adicã oamenii lui Costache, care erau licenþiaþi în drept ºi ºtiau, cei mai mulþi, francezã sau germanã, filfizoni, cãrturari ºi urechelniþe. Conu Costache oftã. Pânã la urmã certurile ºi prefecþii treceau ca apa, iar el, ca piatra, rãmânea aici. Dar nu era uºor sã fii piatrã.
La Poliþia bucureºteanã se luau amprentele de aproape trei ani, dinainte de venirea lui Caton Lecca, o fãcuse prima datã domnul doctor Minovici, cel mai vârstnic dintre cei trei fraþi, Mina, care experimentase „dactiloscopia“ pe câteva zeci de condamnaþi. Un an mai târziu Costache propusese sã se ocupe el însuºi de Serviciul de identificare judiciarã, cum exista prin alte pãrþi ale lumii pentru rãufãcãtorii cei mai mari, criminali, falsificatori de bani, violatori. Aveau fiºe antropometrice, cu fotografie ºi amprente. Costache fãcuse în tainã un experiment, cu Fane Inelaru: ceruse sã-i ia amprentele la prima arestare. O onoare pentru un hoþ de bijuterii ca Fane, care nici nu pricepuse ce i se întâmplã, credea cã-i un fel de semnãturã – ceea ce-i arãta isteþimea înnãscutã – ºi rãcnise tot timpul ca din gurã de ºarpe cã 55
nu recunoaºte nimic, sã nu-i punã lui în cârcã ce n-a fãcut.
Acum, la a doua arestare, Fane nu mai þipase, îl privise numai pe Costache pe sub sprâncene:
— Ce-ai cu mine, Jeane, ce-mi tot murdãreºti mâinile cu de-a sila, ce ticãloºie puneþi la cale? De ce mã bagi în belea? Io lucrez curat, cu-rat, nu bat, nu omor! Doar fur.
Costache ceruse din arhivã amprentele vechi ºi le privise o orã întreagã cu lupa lui cu mâner de fildeº. Putea sã jure cã sunt identice. Dar nu putea sã ºtie dacã cei doi ani care trecuserã erau timp suficient pentru o dovadã adevãratã.
Vom mai vedea peste vreo zece ani dacã e ca la arbori sau altfel. Înmuiase ºi el, acasã, degetele în cernealã violetã, dar nu-i ieºise nimic clar pe hârtie. Apoi îi venise ideea cu ceara, picurase cearã dintr-o lumânare ºi imediat apoi îºi impri-mase arãtãtorul drept. Avea de aºteptat câþiva ani, ca sã repete experienþa. Ieri pusese sã-i fie luate amprentele ºi bãrbatului cu aer de strãin, adus de Petre ºi, destul de curios, acesta nu numai cã nu se mirase, dar pãrea cã ºtie despre ce-i vorba. O singurã concluzie se putea scoate de aici: era escroc internaþional, poate venise din New York, unde – aºa cum vãzuse într-o fotografie de gazetã, cazierul era adãpostit într-o odaie cu pereþii acoperiþi de sus pânã jos de sute de sertãraºe: aºa avea ºi Costache ambiþie sã facã, la Bucureºti. Iar Dan Creþu trebuia urmãrit îndeaproape, ca sã se vadã dacã are complici ºi, mai devreme sau mai târziu, o sã se trãdeze singur.
