Lãsã fulgii ºi planurile de reformã, se întoarse la birou, îºi rãsuci o þigarã, o aprinse, trase în piept cu mare plãcere aroma fumului ºi apãsã pe sonerie. Se auzi un þârâit stri-dent. Când capul pleºuv al plutonierului se ivi în rama uºii, ceru sã fie introdus Petre, zis Rusu, vizitiul familiei Inger, pe care-l ºtia om dezgheþat. κi aminti iar de reclama 56
cofetãriei plasatã lângã anunþul lui, dar alungã gândul cu mâna, ca pe-o muscã.
— Te-am chemat sã-mi povesteºti tãrãºenia de ieri.
Vizitiul îºi cam rãsucea cãciula, iar degetul tãiat pãrea cã zvâcneºte. Zise hotãrât:
— Omu-i de la balamuc, sã trãiþi. Io cred cã el l-a îmbuºcat be cobilul ãla bãlan, da’ nu vrea sã recunoascã. A ºi rãcnit: Nu recunosc nimic! Nu recunosc nimic!
— De unde pânã unde, cã doar nu era nimeni sã-l acuze ca… ca la poliþie!
— Ba da, io, l-am acuzat io, ca la boliþie l-am acuzat!
ªi el: nu ºtiu sã trag cu buºca – auzi vorbã! – sã-l ducem iute la sbital, sã nu moarã, n-am buºcã, nu ºtiu unde-am nimerit, nu-nþeleg nimic, nu recunosc nimic, boate m-a lovit ceva la cab! E vinovat, sã trãiþi! Da’ cu boieru cel bãlan ce mai e, n-a murit?
Costache îl privi imediat pe vizitiul cofetarului, cu atenþie:
— De ce vrei sã ºtii?
Petre se fâstâci ºi dãdu un rãspuns oarecare, cum cã doar suntem creºtini, nu bãgâni. Costache schimbã tonul ºi-l ameninþã cã, dacã tãinuieºte ceva poliþiei, o sã-ajungã la gros, ºi din împietrirea de pe faþa lui Petre trase concluzia cã n-a spus tot. Nu credea sã fie ceva important, poate i-o fi luat vreun inel de pe deget sau aºa ceva, mai devreme sau mai târziu va ieºi la ivealã.
— Ce fãcea când l-ai gãsit, era treaz?
— Stãtea într-o rânã ºi belea ochii la cal, cum se biºa, sã mã scuzaþi vã rog, de barcã nu mai vãzuse în viaþa lui un cal care se biºã. Io l-am gãsit tocma’ când sã mã bornesc înaboi, spre oraº. Abia se þinea, mi-era sã nu-mi bice jos de be cabrã, am zis cã-i criþã.
Nu pãrea sã mai fie ceva de scos de la vizitiu. Îi transmise o comandã pentru cofetar, pentru Ajunul Crãciunului, 57
când era invitat în douã locuri, la familia Margulis ºi la Livezeni (încã nu se hotãrâse ce sã aleagã, nu trimisese rãspuns) ºi-l concedie. Nu sperase prea mult de la el, iar speranþele, iatã, nu-i fuseserã înºelate. Apoi îl chemã iar cu soneria pe bãtrânul cam greu de cap, de la uºã, care era ºi greu de picioare, abia mergea. Îl þinea de milã. Aflã cã vizitiul care l-a urmãrit pe bãrbatul care-ºi zice Creþu e în clãdire ºi ceru sã-i vorbeascã imediat. Primi raportul cu toate detaliile nopþii precedente, drumul bezmetic pe strãzi, întâlnirea cu comisionarul Nicu din dreptul ªcolii Centrale de Fete, popasul de-o orã ºi douãzeci ºi douã de minute din biserica zisã a Icoanei, bãtutul la uºa închisã a pãrintelui diacon, ceva despre o femeie grãsuþã (se numeºte Epiharia) care pesemne ºtie mai multe, plecarea cu o pãturã în braþe, iar apoi ore întregi de învârtit în cerc, aiurea, ca ºi cum ar fi vrut sã-ºi batã joc de urmãritori, asta îl con-sumase pe bravul vizitiu mai mult decât putea sã-i spunã ºefului. A tras de hãþuri de zeci de ori, pân-a ameþit calul.
A mai fost fuga dupã un trecãtor pe strada Brezoianu, ºi-n fine, la urmã de tot, intrarea în dãrãpãnãtura de lângã biserica Sfântul ªtefan, de-i mai zice ºi Cuibul cu Barzã. De-aici vizitiul Poliþiei triºase, între miezul nopþii ºi cântatul coco-ºilor se dusese acasã, la culcare, fiind sigur cã bãrbatul nu mai e în stare sã facã nici un pas, pentru cã, lucru cu adevãrat neaºteptat la un om de condiþia lui, nu luase nici trãsurã, nici birjã, în toate drumurile lui de lunatic.
— Bag mâna-n foc cã-i nebun, trebuie sã întrebãm ºi la Mãrcuþa, ºi în Plantelor, la doctorul ªuþu, ºi la doctorul Marinescu-n Pantelimon.
— Bravo, zici bine, Budacule, o sã te rog sã porneºti chiar acum într-acolo. Pânã la amiazã vreau rãspunsul. ªi, înainte de orice treci pe la Casa de Sãnãtate din Teilor, ºi 58
vezi ce-i cu tânãrul împuºcat. Dacã s-a trezit vii îndatã înapoi, e extrem de important sã vorbesc cu el.
La Casa de Sãnãtate a doctorului Rosenberg se primeau bolnavii fãrã nume ºi hârtii, mulþi în stare gravã, pentru care plãtea taxã anualã Primãria, la fel ºi în Plantelor, la ªuþu, mai erau þinuþi oamenii fãrã mijloace de trai. În loc de „Am înþeles, sã trãiþi!“ ºi bãtaie din cãlcâie, cel mai bun vizitiu al Poliþiei îºi miºcã buzele fãrã sunet: nevastã-sa îl aºtepta sã se ocupe cu tãierea porcului, cã doar era zi de Ignat. Se vede cã ºefu’-i burlac! Cine l-a pus sã facã pe deº-teptu’ ºi sã-ºi dea cu presupusul, doar ºtia metoda ºefilor: cine propune ãla rezolvã. E mai bine sã faci economie de vorbe. Dar îºi promise sã treacã mai întâi pe-acasã, ºi-abia apoi sã meargã pe la toþi nebunii Capitalei. Haimanaua asta era o pacoste. De când îl adusese Petre, ieri, le mergea tuturor prost, parcã era o piazã rea.
— Cine te-a schimbat? întrebã Costache.
— L-am trimis pe Ilie, cã are o birjã iute. Da’ dupã mine ar ajunge ºi douã picioare, nu-i nevoie de patru roþi, ca sã-l urmãrim.
— Bine, lasã… ªi vezi sã nu faci ocol pe-acasã, cã ai timp de porc ºi dupã-amiazã! îi mai strigã ºeful vizitiului, confirmându-ºi faima cã citeºte gândurile.
Costache ordonã apoi sã-l opreascã pe comisionarul Nicu, atunci când vine de la Universul, ºi sã-i fie trimis imediat în birou. Cu indicaþia cã bãiatul n-o sã vinã de bunãvoie ºi cã trebuie reþinut cu orice chip. Trecu iar la fereastrã: se aºternuse un strat proaspãt de zãpadã ºi oraºul avea o veselie neobiºnuitã, în acestã zi de sâmbãtã. Se vede însã cã-l blestemase vizitiul, fiindcã plutonierul intrã cu vestea de necrezut cã safe-ul strãinului nu a fost gãsit, deºi jumãtate din cei prezenþi se ocupau cu asta. Dupã ce Fane a fost dus de gardianul Pãunescu înapoi în arest, sergentul 59
din încãperea cu safe-ul aþipise puþin, dar uºa era încuiatã ºi cutia, încuiatã ºi ea, acolo, înãuntru. Pur ºi simplu nimeni n-a vãzut ºi nu ºtie nimic, au fost toþi luaþi la întrebãri, sergentul a mâncat o bãtaie cruntã, la fel Pãunescu, bãtut mãr, dar nu-i lucru curat, nu s-a putut afla nimic. Acum e Fane la interogatoriu. Pe faþa lui Costache nu se citea nimic, însã plutonierul se grãbi sã disparã din birou.
Pe la ora unu i-l aduserã pe Nicu, tropãind, încadrat de doi soldaþi. Bãiatul îºi rotea ochii în toate direcþiile, a fugã, iar când vãzu cã nu existã scãpare, îl privi pe conu Costache drept în faþã, cu un soi de neîncredere cercetã-toare. Gura, cu buze subþirele, o avea strânsã ºi dreaptã, ca un om care tocmai a îngiþit o nemeritatã ofensã, dar se stãpâneºte demn. Costache îºi mascã brusca bunã dispoziþie. Bãiatul îºi þinea chipiul de cozoroc, în stânga, ºi se miºca de pe un picior pe altul, lãsând pete de apã ºi noroi pe podeaua de lemn. Poliþaiul le fãcu semn celor doi sã se retragã.
— Eºti stângaci?
Conu Costache era la fel de atent la detalii ca doctorul Margulis, numai cã poliþaiul era atent la de toate, pe când doctorul numai la semnele bolii. Din instinct, poliþistul ºtia când nu-i lucru curat, la fel de bine cum ºtia doctorul când îl doare burta. Tot din instinct, Nicu îi minþea pe amândoi. κi desfãcu buzele ºi spuse hotãrât:
— Nu, domnule, nu sunt! Sunt dreptaci.
— Vino ºi stai jos, aici. Þi-e foame?
— Nu!
— Cu atât mai bine. Povesteºte-mi de-a fir a pãr ce-ai vorbit cu strãinul pe care l-ai întâlnit ieri în faþa Bisericii Icoanei.
Nicu oftã ºi-ºi descheie surtucul: vasãzicã asta era. Nu accidentul cu þurþurele ºi nici portmoneul, care n-ar fi vrut 60
sã intre în atenþia Poliþiei, fiindcã atunci nu ºi-ar mai fi primit recompensa. ªi nici maicã-sa, cu vreo boroboaþã.
Era prima datã cã vorbea cu conu Costache, ºi de-aproape îi pãru mai puþin înspãimântãtor decât de departe. Povesti ce-ºi aduse aminte, începu cu partea cea mai frumoasã, vaca de jucãrie, iar la urmã îºi spuse ºi el pãrerea. Vorbi cu prudenþã:
— S-ar putea, deºi nu sunt sigur, sã fie marþian. Nu ºtiu dacã aþi aflat despre ei, adãugã, scrie în ziarul de ieri.
Matale eºti sigur cã nu-i Jack, adicã Spintecãtorul!
— De ce? întrebã Costache, uºor confuz la acest
„matale eºti sigur“ întrucât, într-adevãr, el eliminase din capul locului aceastã ipotezã.
Poliþia din toatã Europa ºi toatã presa erau pe jar din cauza ucigaºului.
