— Crezi în Dumnezeu?

Nicu intrase în casa zisã a zugravilor fãrã sã batã la uºã ºi fãrã sã se mire de mizeria dinãuntru. Nici la el acasã nu era chiar palat, dar, oricum, când maicã-sa era bine, rânduia lucrurile, deretica ºi spãla. De altfel era spãlãtoreasã cu ziua. Vara se ducea sã se spele pe cheiul gârlei, unde se ºi îmbãiau, cu toatele, în pielea goalã, laolaltã cu bãrbaþii, fãrã sã se ruºineze, iarna era mai greu, mergea doar pe la casele care aveau apã curentã. Sãraca de ea, avea mâini „de spãlãtoreasã“, roºii ºi umflate. Rar de tot, când îl mângâia, îi simþea bãtãturile din palmã, mai mult îi rãzuia obrajii.

Strãinul, sprijinit cu capul pe niºte zdrenþe ºi învelit cu o pãturã cafenie, se uita cãtre fereastra prin care abia pãtrun-dea lumina, iar la câte-o adiere intrau sã moarã înãuntru ºi câþiva fulgi. Nu arãta aºa de bine ca în ajun, îi crescuse un pic barba ºi obrazul pãrea, din cauza asta, murdar. Nu mai semãna deloc cu Iulia. ªi parcã era mai supt la faþã.

Întrebarea cu Dumnezeu îi plãcea foarte mult lui Nicu ºi era semn de mare prietenie din partea lui, dacã o punea, era ultima lui descoperire. Oricum posibilitãþile sale de conversaþie erau limitate, deºi învãþãtorul spunea cã are limbariþã ºi uneori îl trãgea de urechi sau îi dãdea cu nuiaua peste mâini, pentru asta: „Matale ai mâncãrime la limbã!“

ºi „Matale nu stai o clipã locului, parcã ai viermi“. Nicu avusese viermi, într-adevãr, dar doctorul Margulis îi dãduse 68

sã ia usturoi ºi þelinã ºi cofeturi contra limbricilor, ºi-l scãpase. Voia sã se împrieteneascã cu strãinul, pentru cã se vedea de la o poºtã cât de neajutorat era. Nu se aºtepta chiar sã primeascã rãspuns la întrebarea lui despre Dumnezeu, aºa cã spuse tot el, cu tonul învãþãtorului:

— Io cred în electricitate. Da’ cred ºi-n Dumnezeu, când sunt prins la-nghesuialã. Azi cred.

— Azi eºti prins la-nghesuialã? Ce zi e azi?

Uite cã strãinul îi vorbeºte ºi uite cã înþelege despre ce-i vorba, nu-i prost, nici bolnav la cap, a vãzut bine asta, încã de ieri. Dar Nicu nu se simþea în apele lui. Rãspunse:

— Azi e sâmbãtã ºi sunt necãjit.

— ªi eu, constatã sec strãinul, uitându-se tot la ochiul de geam cu spãrturã ca un soare cu raze. Soarele era spart ºi rece.

Nicu ar fi preferat sã fie întrebat „De ce?“ ºi sã-i povesteascã de portmoneul pe care-l cãutase toatã dimineaþa zadarnic. Lui îi putea spune. Dacã bãrbatul era marþian, poate ºtia unde e, fãrã sã-l caute, ºi dacã are înãuntru un bilet de loterie ºi dacã numerele de pe bilet sunt câºtigãtoare. Fiindcã altfel n-avea rost sã se mai osteneascã.

— Cum te cheamã? întrebã Nicu, deºi ºtia, dar strãinul nu ºtia cã el ºtie.

— Dan Creþu.

— Pe mine Nicu, adicã domnu’ îmi zice, la ºcoalã, Niculae, Stanciu Niculae. Îl ºtii pe spiþerul Kretzu, ãla roºcovan? Nu-i creþ deloc. Mã trimite uneori sã duc tot felul de alifii, plãmade, buline ºi prafuri care te vindecã. Io sunt comisionar, zise bãiatul, încercând sã parã modest, deºi era foarte mândru.

— Ce cauþi aici?

Nicu nu ºtia cum sã-i zicã, aºa cã se ocupã de foc.

69

— Mã duc pânã la Cuibul cu Barzã sã iau o lumânare.

Nu-i aºa cã-i un nume frumos?

— Nicu?

— Nu, Cuibul cu Barzã! Mi-a zis cântãreþu’ de-aici cã demult veneau berzele ºi-ºi fãceau cuib în acoperiº – era de ºindrilã. Tare m-aº bucura sã mai vinã, mie îmi plac toate pãsãrile, pânã ºi ciorile, iar lui Jacques, care e prietenul meu, îi plac mult pescãruºii. Ne uitãm la ele fiindcã zboarã… Aº vrea ºi eu sã zbor, am visat cã zbor. ªi Jacques viseazã uneori asta, sãracu’. Dumneata ai visat vreodatã cã zbori?

— Mai mult decât atât. Am zburat, spuse bãrbatul, iar lui Nicu aproape nu-i veni sã creadã cã-ºi vede confirmatã bãnuiala: era un om de pe planeta Marte cãzut pe planeta Pãmânt. Tulburat, nu îndrãzni sã mai întrebe nimic.

Dispãru pentru câteva minute ºi se întoarse cu o lumânare groasã, aprinsã, apãratã în cãuºul palmei. Strânse o grãmãjoarã de lemn din rãmãºiþele aflate în odaie ºi-i dãdu foc cu destulã uºurinþã, apoi fugi iar afarã. De data asta veni cu o canã cu apã, cu smalþul cam dus.

— N-am gãsit ceai. Dacã vrei þi-o încãlzesc pe foc. Am luat pâine, o pregãteau pentru slujbã, cã mâine e duminicã.

Vin n-au vrut sã-mi dea, credeau cã-l beau, dar eu n-am bãut încã vin în viaþa mea. Matale nu þi-e foame, mãnâncã dumneata.

ªi-ºi goli buzunarele surtucului.

— Ai vorbit vreodatã la telefon?

Bãrbatul dãdu din cap a aprobare, mestecând.

— ªi eu, de trei ori deja, de la Universu’, mi-a dat voie domnu’ director Cazzavillan. Se-aude cam rãu, cu pãcã-nituri ºi sfârâituri, da’ crezi cã-i omu’ -ntreg acolo, în pâlnia receptorului, mic ca o pãpuºicã, doar cã nu-l poþi vedea.

Unii seamãnã cu glasul lor, dar pe alþii nici nu-i poþi 70

cunoaºte, zici cã au un glas greºit, parcã nu-i croit pe mãsura lor… Vrei sã fim fraþi?

Nu primi rãspuns. Tãcu ºi el o vreme, ºi oftã. Scoase vaca din buzunar ºi îi miºcã picioarele.

— Acum o cheamã Fira, sã ºtii… Uite, io am venit sã te-ajut, zise, trãgând cu ochiul la pâinea ce dispãrea în gura strãinului, care se sculase ºi se aºezase la marginea patului.

Te-ajut ºi poate o sã mã ajuþi ºi tu, adicã dumneata, se corectã el, pe mine, cândva. Dar io te-ajut oricum, pe gratis.

Nicu avea gura ca atunci când înghiþi cu greu o-mbu-cãturã ºi o simþi poticnitã undeva, în gât.

— Cine te-a trimis?

Întrebarea suna cam aspru. Bãiatul se gândi puþin.

— Zicea mamaia mea cã Dumnezeu ne trimite ºi ne ºtie drumul la toþi… Scrie în Universu’ despre tine, adicã despre dumneata, mi-a citit nea Cercel. ªi io ºtiu sã citesc, puþin, mai ales când e scris cu verzale. ªi scriu un strop, da cu stânga. Verzalele-s literele mari, aºa le zice la noi la gazetã.

ªi dacã eºti gazetar, cum scrie-acolo, te duc io la Universu’, fiindcã domnu’ Procopiu are nevoie de un om cu carte, care sã scrie frumos. Domnu’ Procopiu e un fel de ºef, numai domnu’ director Cazzavillan e mai mare. Cautã om de la Sfântu Dumitru, când au plecat vreo trei redactori deodatã, ºi încã n-a gãsit pe nimeni. Tu, adicã dumneata, ºtii sã scrii, nu-i aºa? Eºti chiar gazetar?

Bãrbatul ori n-auzise, ori voia sã tacã. Nicu îi studia încãlþãmintea coloratã, acum îi desluºea mai bine dungile lila ºi pe cele verzi. Nu pãrea deloc solidã ºi se vedea cã-i încã umedã, din ajun. Dormise îmbrãcat, ca vagabonzii.

— Poate-þi dã o pereche de galoºi de la Universu’. Cei mai buni sunt marca St. Petersburg, toþi tinerii poartã din ãºtia, au talpã dublã.

71

Nicu îl luã de mânã, cum fãcea cu maicã-sa când nu prea ºtia ce se întâmplã cu ea. Îi luã ºi pãlãria rotundã dintr-o gãleatã, o ºterse puþin cu mâneca surtucului, mirân-du-se de unde a apãrut. Aºa cum îi povestise lui Jacques, ºtia sigur cã-n ajun bãrbatul n-avea nimic pe cap. Reuºi sã-l urneascã, dar strãinul parcã nu se trezise de tot. Bucãtãreasa familiei Margulis le povestise bãieþilor despre oameni care umblã-n somn, pe lunã plinã, ca ºi cum ar fi treji, merg pe acoperiº ºi, dacã-i strigi, cad jos, altfel „n-au nici pe dracu“. Oare-o fi fost lunã plinã azi-noapte? Nu bãgase de seamã. Îl privi critic pe bãrbatul cel strãin. Parcã þi-e puþin ruºine cu el, pe stradã, aºa îmbrãcat, cu paltonul prea mare ºi cu aerul lui de om cãzut din cer. Sigur cã el, unul, ar fi preferat sã fie acum într-o trãsurã acoperitã, cu un echipaj strãlucitor, lângã un om bine îmbrãcat, vesel ºi puternic, mirosind a paciuli ºi nu cu un fel de marþian care mirosea a sãrãcie. Dar cu familia aºa e, cum o nimereºti.

E ca la loterie, unii câºtigã, alþii pierd. Nicu îl adoptase deja, în familia lui puþin numeroasã, pe acest Dan, care la lumina zilei arãta blând ºi bolnav. Dar dacã, îi veni un gând, dacã chiar aºa era, dacã avea un frate neºtiut care crescuse departe de el, cum s-a întâmplat în familia unui negustor de la hala de peºte? Când fraþii s-au întâlnit, au simþit amândoi aºa, ca un curent electric care trece prin ei ºi le-au dat lacrimile. Parcã simþise ºi el curentul ãsta, când îl vãzuse prima datã, numai lacrimile lipseau. Oare dacã nu-þi vine sã plângi mai poate fi vorba de frãþie?

5

Intrarã la Universul, ºi nea Cercel, care, de o vreme, avea dureri ca de sãgeatã în burtã, se sculã cu geamãt. În timp ce strãinul se scutura de zãpadã, surprizã, portarul îi 72

comunicã cu voce joasã bãiatului cã are în sfârºit biletul de loterie. 98.38.51. Adicã: anul care vine, cum îi ceruse Nicu, anul naºterii lui, anul naºterii nevesti-sii. Se privirã amândoi în ochi, foarte emoþionaþi, ca întotdeauna când provoci soarta la joc. Nea Cercel, cu faþa puþin mai con-gestionatã decât de-obicei, îi conduse la Peppin Mirto.

Nicu aflase fãrã mirare cã domnul Peppin o sã-l ajute în privinþa strãinului, era un om care suplinea orice oricând ºi intra oriunde era greu. În schimb, nu înþelesese prea bine de ce îl ajuta conu Costache pe strãin, însã nici nu-ºi bãtea capul cu asta. O fi având motivele lui. Îl gãsirã pe Peppin lucrând la o traducere. Tocmai scrisesese: Partea a II-a. Geniul rãului… ºi se pregãtea sã înmoaie iar tocul în cãlimarã când apãru pe uºã grupul insolit format din portar, Nicu ºi un bãrbat strãin, cu aer blând. Portarul explicã ce ºi cum, domnul Mirto puse tocul jos, apãsã sugativa pe titlul splendid scris ºi-l invitã pe Dan, cu voce puternicã, sã ºadã. Se mirã când vãzu cã bãrbatul nu-ºi scoate melonul tras cam mult peste urechi.

— A sosit domnul Neculai Procopiu? îl întrebã pe portar.