— Încã nu, spuserã deodatã Nicu ºi nea Cercel. Da tre’ sã pice dintr-un moment în altu’. Îi spun eu sã treacã pe la dumneavoastrã… adãugã portarul.

— Îi spun ºi eu, precizã Nicu ºi se retrase împreunã cu portarul, însã din uºã îi fãcu cu ochiul fratelui sãu adoptiv. Prinsese obiceiul la ºcoalã, de la bãieþii mai mari, care gãseau mereu ocazii sã se încurajeze între ei, cum mereu gãseau ºi ocazii sã se sâcâie. Pe Nicu preferau sã-l sâcâie, dar nu se sinchisea, lua totul cum venea.

Peppin nu ºtia în ce fel sã-i spunã strãinului cã ºi-a uitat pãlãria pe cap ºi pânã la urmã renunþã, ca sã nu-l facã sã se simtã prost. Cãuta un subiect de conversaþie potrivit între doi oameni care nu se cunosc ºi tocmai spusese melodios: 73

„S-a pus pe ninsoare straºnic! Dar pe mâine s-a anunþat vreme bunã, cred cã e iarna cea mai blândã din câte…“

când auzi uºurat zvon de glasuri de pe coridor ºi, într-adevãr, intrã domnul Neculai Procopiu. Avea un cilindru prea elegant pentru o zi obiºnuitã de lucru. Poate cã de-aici se duce direct la operã, se gândi Peppin, care tânjea mereu dupã muzicã.

— Bunã ziua, dumneavoastrã trebuie sã fiþi… apucã sã spunã primul redactor, apoi rãmase cu ochii pironiþi la pãlãria de pe capul strãinului.

— Dânsul e domnul Dan Kretzu. Sunteþi cumva rudã cu Kretzu spiþerul? întrebã Peppin.

Vãzând privirea primului redactor al gazetei îi veni nu se ºtie de unde formularea cãutatã mai devreme, aºa cum i se întâmpla uneori la o traducere, când cuvântul potrivit îi apãrea din senin:

— Un om care stã îmbrãcat într-o redacþie, înseamnã cã nu-i aparþine. Permiteþi-mi sã vã împãrtãºesc aceastã observaþie de vechi gazetar, cu speranþa cã vom fi curând colegi. Poate doriþi sã vã puneþi pãlãria ºi paltonul în cuier?

ªi-ºi însoþi fraza frumos articulatã cu un gest de invitaþie spre cuierul lângã care era plasat, ca-n fiecare birou de altfel, calendarul cu patinatoare canadiene. Bãrbatul îºi scoase pãlãria neconvins ºi rãmase cu ea între palme. O þinea ca pe-o minge de cârpe. Peppin Mirto nu simþea deocamdatã o simpatie ieºitã din comun pentru acest strãin nici tânãr, nici bãtrân, palid, cu ochi umbriþi, om pe care fusese rugat de conu Costache, ca favoare personalã, sã-l sprijine discret. Nu înþelegea foarte bine din ce motiv. Cât despre domnul prim-redactor, el îl fixa pe bãrbat cu o privire care putea sã însemne orice.

— Permiteþi-mi mie, zise Neculai Procopiu, ºi se grãbi sã-i ia pãlãria din mânã.

74

Însã, în loc s-o ducã spre cuier, se uitã la cãptuºealã ºi scoase o exclamaþie care-l mirã din cale-afarã pe traducãtor.

Ceva îi scãpa, cu siguranþã.

— Dânsul, începu el din nou, e venit pentru angajare, e gazetar… unde aþi lucrat, probabil în strãinãtate, nu?

Nu vrem sã fim indiscreþi, cu toate cã face parte din meseria noastrã, dar nu între colegi, o sã ne povestiþi dumneavoastrã când aveþi poftã, avem tot timpul, aºadar, pânã atunci…

Lui Peppin îi plãcea sã-ºi audã vocea. Neculai Procopiu îl întrerupse:

— Dacã sunteþi amabil sã daþi o probã, vã spune domnul Peppin Mirto ce ºi cum, iar când sunteþi gata, sã veniþi cu ea sus, la mine, ultima uºã pe dreapta, cum urci treptele.

Vã aºtept! Vã salut!

Peppin se simþea puþin stânjenit ºi nu ºtia de ce. Îl ajutã pe strãin sã-ºi dezbrace paltonul cu nasturi de os, i-l duse la cuier, sub pãlãrie, apoi îi întinse un teanc de scrisori.

O anchetã pe care ziarul o fãcuse pe tema De ce postiþi?

ºi care urma sã aparã miercuri, 24 decembrie. Dar rãspunsurile primite de la diverºi abonaþi, o sutã la numãr, care avuseserã curaj sã participe la anchetã, trebuiau grupate pe categorii, apoi recopiate, plus o frazã introductivã ºi câteva cuvinte de încheiere.

— Începusem eu ceva, de fapt nu mai aveþi mult, spuse cu o urmã de regret Peppin. Vedeþi dumneavoastrã, eu sunt corector ºi traducãtor, nu redactor, doar cã în lipsa asta de oameni fac de toate, ca fetele-n casã. Traduc din italianã, fiindcã mama era din Arezzo, ºi din englezã, dacã e nevoie, dar cu mult mai multã greutate. Dumneavoastrã trebuie doar sã duceþi lucrul la capãt. În privinþa ortografiei, noi o folosim pe cea nouã, o sã vedeþi aici, în ce-am lucrat eu. Vã rog sã mã întrebaþi, dacã aveþi vreo nedumerire.

75

Peppin scoase capul sã trimitã dupã cafele ºi, în scurt timp, veni cu ele Nicu. Ceruse cu de la el putere ºi douã plãcinte „pe credit, la Universu’ !“ ºi, fãcând iar cu ochiul cãtre Dan, le puse cu mulþumire pe birou, înfoiate. Strãinul mâncã lacom una, aproape pe nemestecate, iar apoi luã cu ºi mai mare lãcomie þigara oferitã de domnul Mirto.

Dupã o orã ºi ceva, timp în care Peppin se dedicã tra-ducerii despre geniul rãului, iar strãinul scrisese fãrã potic-niri – a preferat creionul tocului – treaba era terminatã.

Lucrase fãrã sã scoatã o vorbã, de parcã era mut ºi fumase din tabachera lui Mirto încã douã þigãri, pânã când acesta le puse bine, în sertarul biroului, pe care-l închise discret cu cheia. O datã Dan Creþu ridicã totuºi capul ºi întrebã ce înseamnã a „merimetisi“, „ca sã-mi merimetisesc stomacul“. Peppin se grãbi sã-i explice, deºi era cam intrigat de lacunã – nu se putea explica decât prin exil. Probabil cã bãrbatul trãise de mic în strãinãtate ºi cine ºtie în ce afacere dubioasã era vârât. De-asta se intereseazã poliþia de el. Aruncã o privire peste hârtii, de curiozitate, ºi i se pãru cã scrisul nu-i deloc frumos, cu toate cã, ºi asta e prin-cipalul, se poate desluºi cu uºurinþã. Însã nu se cãdea sã judece el rezultatul.

Domnul Procopiu fãcu, din capul locului, acelaºi co-mentariu:

— Scrisul nu-i frumos, dar se citeºte cu uºurinþã, asta e important.

Aprinsese lampa de birou, fiindcã umbrele înserãrii învãluiau deja încãperea. Afarã ningea în continuare, dar focul cu lemne ºi lumina electricã (trasã de câþiva ani deja, din bulevard, pânã la numãrul 11 din strada Brezoianu, adicã exact pânã la ei) dãdeau biroului un aer plãcut. Apoi parcurse cu atenþie materialul.

76

(Marginal) TRADIÞII: POSTUL CRÃCIUNULUI Ancheta noastrã (de rând)

DE CE POSTESC OAMENII? (bold)

(Chapeau) Redacþia Universul a adresat acestã întrebare unui grup de 100 de respondenþi. Iatã, pentru cititorii noºtri, ce explicaþii am primit.

Unele grave, altele glumeþe, dupã firea omului.

21 au rãspuns: Eu, unul, postesc pentru cã aºa-i obiceiul.

13 Ca sã mã îngrijesc.

13 Ca sã mã stimeze vecinii.

1 Ca sã fac hatârul soacrã-mii.

3 Ca sã-mi curãþ stomacul.

3 Pentru cã aºa mi-a lãsat bunicã-mea (maicã-mea, taicã-meu) în testament.

3 Pentru cã-mi place fasolea.

4 Pentru cã un de post bun e mai bun decât un de dulce rãu.

2 Ca sã-ºi mai vândã bãcanii caracatiþa.

2 Ca sã fac economie, carnea e tot mai scumpã.

1 Fiindcã sunt prieten cu Mitropolitul.

4 Ca sã-mi scadã burta.

3 Aºa gãteºte bucãtãreasa noastrã.

1 Pentru cã taicã-meu e zarzavagiu.

1 Ca sã nu-mi mai cearã nevasta icre negre.