Arãta cam pârlit, dar la Bãile Griviþa veneau tot felul de nespãlaþi. Bãieºul era foarte mândru de faptul cã el se nãscuse în Bucureºti, deºi alte merite nu mai avea. Sâmbãta, mai ales, era aglomeraþie, oamenii se primeneau pentru duminicã, iar bãieºul ura sâmbetele. Iar de când primarul Robescu împãrþea ºi bonuri gratuite de baie pentru sãraci, ce sã mai vorbim! Unde mai pui cã erau obraznici ºi scriau în condica de reclamaþii: „Mi-a dat prosop murdar!“ Sau

„Jos primarul!“ ºi „Trãiascã Regele!“, „Bãieºul are draci pe el!“, iar unul scrisese chiar o glumã obscenã din Furnica, despre stãpâna care cautã pe pipãitelea ceasornicul care-i dispãruse din casã, la un tânãr fecior, ºi, tocmai când i se pare c-a dat de el în pantalonii lui, apare bãrbatul ei. Afarã era deja beznã, noroc cã înãuntru totul era iluminat cu electricitate, iar pereþii, proaspãt spoiþi, rãmãseserã curaþi ºi albi. Motivul pentru care nãvãleau tot felul de oameni la Bãile Griviþa era, pe de o parte, reclama din Universul, ziar popular, citit, cum spuneau redactorii lui, ºi-n mahala, dar ºi la Palat, iar, pe de altã parte, strãdaniile farmacistului Vasiliu, cel care exploata stabilimentul. Fiind membru marcant în consiliul de higienã al Bucureºtilor, îºi luase prin surprindere colegii când îºi investise toatã averea personalã ca sã deschidã o baie cu instalaþii de ultimã orã.

Preþurile fiind modice, locul era pentru toate buzunarele ºi, mãcar la clasa a II-a, cu 1 leu ºi 10 bãnuþi, puteai sã ieºi ca nou. Bãieºul era fericit când, judecând dintr-o ochire clientul, putea oferi celor care aveau de unde hidroterapie, masaj sau electroterapie, la clasa I, bineînþeles. O noutate 84

era ºi rabatul fãcut tuturor membrilor societãþilor farma-ceutice ºi medicale din oraº. Oricum, baia avea succes mai mult decât crezuse domnul Vasiliu, iar bãieºului îi crescuse leafa fãrã ca el sã se fi strãduit cu ceva pentru asta ºi fãrã vreo urmare în privinþa amabilitãþii lui. Trecu destul pânã sã gãseascã cei 30 de bãnuþi rest, apoi îi întinse prosopul ºi sãpunul.

Între timp moldoveanul îi scrutase chipul, cântãrindu-l din ochi. Târa dupã el un soi de cufãr mare, argintiu, ºi bãieºul îi spuse cã trebuie sã-l lase la uºã. Atunci omul îl luã deoparte ºi-i strecurã în buzunar cam de douãzeci de ori costul unei bãi de la clasa I, ceea ce-l fãcu pe bãieº sã se congestioneze la faþã. Oricum era foarte cald înãuntru, o bucurie pentru cei care veneau din frigul de-afarã. Moldoveanul se temu sã nu-l loveascã ºlogul pe omul în halat alb, acum nu era deloc de dorit o asemenea întâmplare, dar nu, în câteva clipe lucrurile reintrarã în normal, aºa cã se duse sã-ºi facã baia, dar nu la clasa a doua, ci la lux.

Zãbovi înãuntru aproape o orã, se desfãtã cu apa caldã care parcã-i topea toate nodurile dureroase din trup, trecu pe la masaj, iar la plecare bãieºul îl salutã cu plecãciune, ca pe clienþii cei mai de seamã. Detaliul cã omul a venit cu un cufãr ºi a plecat fãrã el nu avea cine sã-l remarce.

Cât despre bãieº, el avea o vârstã la care uiþi repede tot ce nu-i esenþial pentru viaþa ta. Ajuns acasã, îi spuse nevestei, care era menajerã, cã a strâns niºte bani ºi cã, pentru prima datã, aveau sã plece ºi ei sã-ºi petreacã Anul Nou la Sinaia, la un hotel frumos, în care sã se lase serviþi amândoi ca niºte boieri.

DUMINICÃ 21 DECEMBRIE

Zi bunã.

Cu unele excepþii…

1

A stãzi am avut o bucurie, una adevãratã. O surA prizã. Era ºi timpul, altfel aº fi zis cã încep sã semãn bine de tot cu Amelia din Vanity Fair, iar azi fiinþele bune ºi plângãcioase sunt mai demodate decât unghiile lungi ale bunicii ºi ciorchinii ei de bucle de la ureche!

Încã de când m-am trezit am vãzut pe pereþi, prin perdele, niºte dungi oblice, luminoase, un joc de raze care mai mult clipeau decât sclipeau. M-au fãcut sã surâd, apoi sã râd. Bãtea vântul puþin, iar razele se înlocuiau una pe alta cu agilitate, ca mânuite de spadasini nevãzuþi. Era o zi însoritã, din cele care-þi dau gâdilãturi în suflet. M-am sculat, am înteþit focul, m-am spãlat, mi-am luat rochia albastrã fiindcã ºi cerul era aºa. Încerc sã pictez lumea cu culorile rochiilor mele. Nu aºteptam vizite, prin urmare nu mi-am pus corsetul. Când eram mai micã, iar profe-soarele ne interziceau, la ªcoala Centralã, sã purtãm corset, împuindu-ne capul cã ne împiedicã dezvoltarea normalã a oaselor, cã ne anemiem, fiindcã nu putem mânca îndeajuns, noi, toate, fãceam exact pe dos. De altfel, tot ce ne interziceau ele ne doream sã facem. Dacã nu puteam purta 86

corsetul ziua, cã mã prindeau, îl puneam noaptea ºi dor-meam cu el, ca sã-mi facã talie îngustã ºi ºira spinãrii dreaptã.

Iar acum, când am voie ºi ar trebui sã-l port…

Adevãrul e cã vinovatul cã nu-mi mai place e numai ºi numai domnul doctor Gerota. Eram la cabinetul lui papa, acum douã luni, când a venit ºi dumnealui. Îl ºtiam dupã faimã: treizeci de ani, talentat, studii la Paris, abia întors, pus pe schimbat lumea din temelii, conferinþe despre tot ce e mai nou în medicinã. Din octombrie, mi-a zis papa, e profesor la Academia de Arte Frumoase, predã cursuri de anatomie. (Tare aº merge ºi eu, pãcat cã n-am talent.

Oricum, sunt hotãrâtã sã mã înscriu la o facultate, în anul care vine.) Papa îi spune doctorului Gerota – Dimitrie.

ªi Dimitrie ãsta, care aproape m-a fãcut sã uit de Alexandru, când m-a vãzut strânsã în corset – nu mâncasem, fiindcã seara era o petrecere – mi-a luat talia între mâinile lui mari, cu degete frumoase, ºi a vãzut cã încape tocmai bine acolo.

În loc sã mã laude, cum credeam cã ar fi politicos, ºi cum fãcuserã, acasã, Safta ºi bucãtãreasa, el m-a certat atât de tare cã mi-au dat lacrimile:

— Domniºoarã, a zis, cum de te lasã mama dumitale sã te strangulezi în halul ãsta? Ce vârstã ai? Nici n-ai nevoie de corset, eºti mai degrabã slãbuþã, prea slabã chiar. Cred cã seara ai pielea roºie ºi usturimi, dacã nu chiar vânãtãi, nu? Îþi dai seama la ce-þi supui organele interne?

Papa se înroºise, eu simþeam cã mã sufoc. Dar doctorul Gerota, cu aerul lui de nobil luptãtor, cu pãrul dat pe spate ºi bãrbia voluntarã, m-a executat cu liniºte, fãrã sã i se înmoaie inima de doctor:

— Uite cum gâfâi, plãmânii dumitale sunt ca la presa de la închisoare, unde-i bagã pe criminali. Sigur ai migrene ºi ameþeli, bãnuiesc cã ºi hemoragie nazalã, iar sângele nu-þi ajunge cum trebuie la creier. Stimate domnule Margulis –

87

m-a lãsat el pe mine ºi l-a luat la rând pe papa, de ce-i daþi voie sã se supunã unui asemenea supliciu? Uite, de dragul fetei dumneavoastrã, o sã pregãtesc o conferinþã despre neajunsurile corsetului ºi-o sã vã trimit invitaþie, dumneavoastrã, doamnei ºi dumneaei. Încearcã sã nu leºini, nu-i cazul nici sã plângi, te rog doar sã te duci chiar acum dincolo ºi sã-þi mai dai drumul la ºireturi.

Rareori am simþit atâta forþã la un om, papa, deºi cu aproape douãzeci de ani mai bãtrân, era complet intimidat.

Cred cã o sã facã lucruri mari.

*

Deci fãrã corset m-am dus în salon. Am vãzut pendula, era destul de târziu, dormisem mult. Ce sã faci într-o duminicã veselã ca asta? M-am repezit sã deschid fereastra, apoi pianul, uzatul, bãtrânul ºi bunul meu Bösendorfer, ºi-am luat în braþe partiturile, un teanc mare care începuse sã se prãfuiascã, de când nu l-am mai atins. Mama trece des pe la prãvãlia lui Graeve ºi-mi tot aduce. Am rãsfoit, nu mã ispitea nimic ºi dintr-odatã m-am simþit atrasã ca prin vrajã de una. Era transcrierea pentru pian a unui menuet de Händel. A fost ca ºi cum cineva mi-ar fi condus mâna, ca din tot teancul s-o aleg pe asta. Pornisem cu gândul sã cânt ceva nou, vesel, fãrã pretenþii, cum sunt compo-ziþiile din Le Journal, revista la care e abonatã mama, ºi totuºi asta a fost fila care a ajuns în faþa ochilor mei. Era prima oarã cã mã uitam pe ea, nici nu ºtiu când a apãrut în teanc. Am început s-o descifrez pe dibuite, era în sol minor, mãsura ¾, nu era uºoarã, nu nimeream toate notele, nici tempoul, dãdeam chix, m-am tot bâlbâit, dar încet-încet am prins tema muzicalã ºi mi s-a fãcut pielea de gãinã, de emoþie, când mi-am dat seama ce cânt! Era muzica de la ceasul cu figurine al lui Jacques! Sunt doi ani de când 88

caut ca disperata sã aflu ce e, nimeni, nimeni n-a recunoscut-o… Pe cine n-am întrebat, pânã ºi pe domnul Wiest!

ªi-acum, aºa, pe neaºteptate, am descoperit-o chiar în teancul meu de pe pian, cine ºtie de când stãtea acolo. Cam aºa mi se întâmplã mie: caut departe ºi gãsesc lângã mine.

Abia acum am simþit frigul, uitasem fereastra deschisã.

M-am dus valvârtej în camera frãþiorului meu. Era aºezat în faþa mesei, pe care desfãºurase un adevãrat rãzboi cu soldaþii de plumb, cred cã i-a adunat pe toþi. Conducea, dragul de el, Rãzboiul de Independenþã. Pe masã era un adevãrat mãcel, puþini soldaþi mai erau în picioare. N-aratã bine, de câtva timp, e prea palid. I-am spus: „Jacques, am un cadou pentru tine. Ceva ce aºtepþi de mult.“ A zis, tot mai curios:

— O sabie adevãrratã. Un costum de ofiþerr, Rrobinson Crrusoe, un câine-lup adevãrrat.

— Nu, Jacques, nu ceva concret, ceva sufletesc.

Ca sã nu-l mai chinui i-am spus:

— Vino în salon ºi-o sã vezi sau, mai bine zis, o sã auzi.

M-am aºezat la pian ºi-am început, tot cu greºeli, menuetul, dar Jacques s-a fãcut ºi mai palid ºi-a scos un þipãt de la prima frazã muzicalã.

— L-ai gãsit! L-ai gãsit! Cine e? Ce e?

Mi-a spus cã e cel mai frumos cadou pe care l-a primit în viaþa lui ºi i-a venit sã plângã de bucurie. I-am adus ºi lui flautul. Ne-am hotãrât sã-l învãþãm bine, în tainã, pânã la Crãciun, ºi sã-l cântãm atunci, ca surprizã pentru familie ºi prieteni. Poate vine ºi conu Costache, sigur o sã fie vecinul nostru Giuseppe, profesorul de chitarã.

Mama ºi papa ne-au prevenit ieri cã pornesc dis-de-dimineaþã la þarã, la unchii noºtri de la Giurgiu ºi vin abia luni dupã-masã. Totdeauna aduc de-acolo bunãtãþi de Crãciun, de câþiva ani noi nu mai creºtem porc. Asta pentru 89

cã Jacques a vãzut întâmplãtor cum e luat un purceluº abia nãscut de lângã scroafã, ca sã fie dus la tãiere. Rândaºul i-a explicat limpede: „Numãrã þâþele ºi numãrã purceii.

Unu-i condamnat!“ Durerea lui Jacques pentru puiul condamnat la moarte nevinovat a fost atât de mare, suferinþa lui atât de concretã ºi de fizicã, încât mama ºi papa au renunþat sã mai creascã animale. ªi Jacques, ºi eu ne bucu-rãm când rãmânem de capul nostru. Aºa cã am cântat nestingheriþi pânã ne-a apucat foamea. De mult nu l-am mai vãzut pe Jacques mâncând cu atâta poftã. Am observat cã bucuria e cel mai bun medicament, asta chiar ºi papa acceptã. ªi probabil cã ºi atât de supãratul domn Gerota.

2

Dupã ce o pieptãnã pe mamã-sa uitându-se dacã n-a luat iarãºi pãduchi de pe undeva ºi dupã ce-i strânse pãrul încãrunþit prea devreme cum putu el mai frumos, Nicu pregãti masa de dimineaþã. Era bucuros s-o ºtie acasã, mai ales în zilele de iarnã, ºi-i îndeplinea toate voile, ca unui copil. Uneori femeia îi zâmbea cu blândeþe de mamã, alteori se uita la el fioros, ca o sãlbãticiune, dar pe bãiat nu-l mai speria. Desigur, când era mai mic se îngrozea ºi-ncepea ºi el sã urle, ceea ce nu liniºtea deloc situaþia. Acum se purta cu ea cum o vãzuse, pânã nu demult, pe bunica lui cã se poartã cu ea, îi vorbea încetiºor ºi-o potolea. Cum poate dintr-o mamã atât de cumpãtatã ºi de fericit fãcutã, cum fusese mamaia lui, sã iasã o fiicã atât de bolnavã ºi de chinuitã de draci cum e mama lui? Spera din toatã inima ca el sã semene cu mamaia, nu cu mama. Oare se poate ca însuºirile cuiva sã sarã peste copii ºi sã treacã direct la nepoþi, ca o moºtenire lãsatã prin testament, de la naturã?

90

Tare bunã ar fi fost moºtenirea asta, pentru viitorul lui.

Bunica murise la ºaizeci de ani ºi lui i se pãrea tânãrã. Cât despre tatã, nu ºtia decât cã a fost soldat sau ordonanþã.

Spunea tuturor cã a fost ofiþer. Mai spunea cã e mort, dar nu era deloc sigur de asta, ºi se temea sã nu reaparã sã-i încurce viaþa, cum zicea mamaia cã i-o încurcase ºi bietei lui mame.

Inspectã cu mulþumire cãmara: aveau ce mânca. Când copiii îl întrebau cu cine vrea sã semene, cu greierele sau cu furnica, îl luau în râs fiindcã rãspundea foarte serios: „Cu furnica!“ Aproape toþi bãieþii þineau cu greierele. Cãmara o avea destul de bine garnisitã, pãstrase exact ordinea cutii-lor ºi borcanelor pe care o gândise ea, mamaia. E drept cã prieteni din diverse case îi dãdeau cadou mâncare ºi chiar haine pentru el sau pentru mamã-sa. El mulþumea ºi le lua pe toate, chiar pe cele care nu-i erau de folos. Cam de fiecare datã când mergea în vizitã la Jacques, era trimis acasã, în mahalaua Olari, cu trãsura ºi cu o cutie de bunãtãþi pe care, de când rãmãsese fãrã mamaia, le gospodãrea cum putea mai bine. Mulþumirea lui cea mai mare era sã desfacã pachetele ºi sã aranjeze pe rafturi, în cãmarã, comorile de acolo, zahãr pisat, sare, unturã, mãlai, dulceaþã, brânzã.

Proviziile pe multã vreme, fãina sau orezul, le punea, suindu-se pe scaun, pe raftul de sus. Þinea la îndemânã ce era de trebuinþã în fiecare zi. Socotea mereu pe cât timp i-ar ajunge proviziile ºi nu se hotãra sã arunce nimic. Vara, dacã primea o litrã de lapte ºi rãmânea neatins, îl punea la acrit într-o ceaºcã, apoi, cu un bãþ rotit înainte ºi-napoi între palme îl subþia, ca sã fie bun de bãut. Cu pâinea era mai greu, trebuia sã fie atent sã nu se usuce sau sã nu muce-zeascã ºi uneori se trezea cã n-aveau pâine deloc. În alte case se fãcea în cuptor, în curte, de ieºea mirosul în stradã ºi-þi intra prin nãri în burtã, dar el trebuia sã cumpere ºi 91