Unii seamãnã cu glasul lor, dar pe alþii nici nu-i poþi 70
cunoaºte, zici cã au un glas greºit, parcã nu-i croit pe mãsura lor… Vrei sã fim fraþi?
Nu primi rãspuns. Tãcu ºi el o vreme, ºi oftã. Scoase vaca din buzunar ºi îi miºcã picioarele.
— Acum o cheamã Fira, sã ºtii… Uite, io am venit sã te-ajut, zise, trãgând cu ochiul la pâinea ce dispãrea în gura strãinului, care se sculase ºi se aºezase la marginea patului.
Te-ajut ºi poate o sã mã ajuþi ºi tu, adicã dumneata, se corectã el, pe mine, cândva. Dar io te-ajut oricum, pe gratis.
Nicu avea gura ca atunci când înghiþi cu greu o-mbu-cãturã ºi o simþi poticnitã undeva, în gât.
— Cine te-a trimis?
Întrebarea suna cam aspru. Bãiatul se gândi puþin.
— Zicea mamaia mea cã Dumnezeu ne trimite ºi ne ºtie drumul la toþi… Scrie în Universu’ despre tine, adicã despre dumneata, mi-a citit nea Cercel. ªi io ºtiu sã citesc, puþin, mai ales când e scris cu verzale. ªi scriu un strop, da cu stânga. Verzalele-s literele mari, aºa le zice la noi la gazetã.
ªi dacã eºti gazetar, cum scrie-acolo, te duc io la Universu’, fiindcã domnu’ Procopiu are nevoie de un om cu carte, care sã scrie frumos. Domnu’ Procopiu e un fel de ºef, numai domnu’ director Cazzavillan e mai mare. Cautã om de la Sfântu Dumitru, când au plecat vreo trei redactori deodatã, ºi încã n-a gãsit pe nimeni. Tu, adicã dumneata, ºtii sã scrii, nu-i aºa? Eºti chiar gazetar?
Bãrbatul ori n-auzise, ori voia sã tacã. Nicu îi studia încãlþãmintea coloratã, acum îi desluºea mai bine dungile lila ºi pe cele verzi. Nu pãrea deloc solidã ºi se vedea cã-i încã umedã, din ajun. Dormise îmbrãcat, ca vagabonzii.
— Poate-þi dã o pereche de galoºi de la Universu’. Cei mai buni sunt marca St. Petersburg, toþi tinerii poartã din ãºtia, au talpã dublã.
71
Nicu îl luã de mânã, cum fãcea cu maicã-sa când nu prea ºtia ce se întâmplã cu ea. Îi luã ºi pãlãria rotundã dintr-o gãleatã, o ºterse puþin cu mâneca surtucului, mirân-du-se de unde a apãrut. Aºa cum îi povestise lui Jacques, ºtia sigur cã-n ajun bãrbatul n-avea nimic pe cap. Reuºi sã-l urneascã, dar strãinul parcã nu se trezise de tot. Bucãtãreasa familiei Margulis le povestise bãieþilor despre oameni care umblã-n somn, pe lunã plinã, ca ºi cum ar fi treji, merg pe acoperiº ºi, dacã-i strigi, cad jos, altfel „n-au nici pe dracu“. Oare-o fi fost lunã plinã azi-noapte? Nu bãgase de seamã. Îl privi critic pe bãrbatul cel strãin. Parcã þi-e puþin ruºine cu el, pe stradã, aºa îmbrãcat, cu paltonul prea mare ºi cu aerul lui de om cãzut din cer. Sigur cã el, unul, ar fi preferat sã fie acum într-o trãsurã acoperitã, cu un echipaj strãlucitor, lângã un om bine îmbrãcat, vesel ºi puternic, mirosind a paciuli ºi nu cu un fel de marþian care mirosea a sãrãcie. Dar cu familia aºa e, cum o nimereºti.
E ca la loterie, unii câºtigã, alþii pierd. Nicu îl adoptase deja, în familia lui puþin numeroasã, pe acest Dan, care la lumina zilei arãta blând ºi bolnav. Dar dacã, îi veni un gând, dacã chiar aºa era, dacã avea un frate neºtiut care crescuse departe de el, cum s-a întâmplat în familia unui negustor de la hala de peºte? Când fraþii s-au întâlnit, au simþit amândoi aºa, ca un curent electric care trece prin ei ºi le-au dat lacrimile. Parcã simþise ºi el curentul ãsta, când îl vãzuse prima datã, numai lacrimile lipseau. Oare dacã nu-þi vine sã plângi mai poate fi vorba de frãþie?
5
Intrarã la Universul, ºi nea Cercel, care, de o vreme, avea dureri ca de sãgeatã în burtã, se sculã cu geamãt. În timp ce strãinul se scutura de zãpadã, surprizã, portarul îi 72
comunicã cu voce joasã bãiatului cã are în sfârºit biletul de loterie. 98.38.51. Adicã: anul care vine, cum îi ceruse Nicu, anul naºterii lui, anul naºterii nevesti-sii. Se privirã amândoi în ochi, foarte emoþionaþi, ca întotdeauna când provoci soarta la joc. Nea Cercel, cu faþa puþin mai con-gestionatã decât de-obicei, îi conduse la Peppin Mirto.
Nicu aflase fãrã mirare cã domnul Peppin o sã-l ajute în privinþa strãinului, era un om care suplinea orice oricând ºi intra oriunde era greu. În schimb, nu înþelesese prea bine de ce îl ajuta conu Costache pe strãin, însã nici nu-ºi bãtea capul cu asta. O fi având motivele lui. Îl gãsirã pe Peppin lucrând la o traducere. Tocmai scrisesese: Partea a II-a. Geniul rãului… ºi se pregãtea sã înmoaie iar tocul în cãlimarã când apãru pe uºã grupul insolit format din portar, Nicu ºi un bãrbat strãin, cu aer blând. Portarul explicã ce ºi cum, domnul Mirto puse tocul jos, apãsã sugativa pe titlul splendid scris ºi-l invitã pe Dan, cu voce puternicã, sã ºadã. Se mirã când vãzu cã bãrbatul nu-ºi scoate melonul tras cam mult peste urechi.
— A sosit domnul Neculai Procopiu? îl întrebã pe portar.
— Încã nu, spuserã deodatã Nicu ºi nea Cercel. Da tre’ sã pice dintr-un moment în altu’. Îi spun eu sã treacã pe la dumneavoastrã… adãugã portarul.
— Îi spun ºi eu, precizã Nicu ºi se retrase împreunã cu portarul, însã din uºã îi fãcu cu ochiul fratelui sãu adoptiv. Prinsese obiceiul la ºcoalã, de la bãieþii mai mari, care gãseau mereu ocazii sã se încurajeze între ei, cum mereu gãseau ºi ocazii sã se sâcâie. Pe Nicu preferau sã-l sâcâie, dar nu se sinchisea, lua totul cum venea.
Peppin nu ºtia în ce fel sã-i spunã strãinului cã ºi-a uitat pãlãria pe cap ºi pânã la urmã renunþã, ca sã nu-l facã sã se simtã prost. Cãuta un subiect de conversaþie potrivit între doi oameni care nu se cunosc ºi tocmai spusese melodios: 73
„S-a pus pe ninsoare straºnic! Dar pe mâine s-a anunþat vreme bunã, cred cã e iarna cea mai blândã din câte…“
când auzi uºurat zvon de glasuri de pe coridor ºi, într-adevãr, intrã domnul Neculai Procopiu. Avea un cilindru prea elegant pentru o zi obiºnuitã de lucru. Poate cã de-aici se duce direct la operã, se gândi Peppin, care tânjea mereu dupã muzicã.
— Bunã ziua, dumneavoastrã trebuie sã fiþi… apucã sã spunã primul redactor, apoi rãmase cu ochii pironiþi la pãlãria de pe capul strãinului.
— Dânsul e domnul Dan Kretzu. Sunteþi cumva rudã cu Kretzu spiþerul? întrebã Peppin.
Vãzând privirea primului redactor al gazetei îi veni nu se ºtie de unde formularea cãutatã mai devreme, aºa cum i se întâmpla uneori la o traducere, când cuvântul potrivit îi apãrea din senin:
— Un om care stã îmbrãcat într-o redacþie, înseamnã cã nu-i aparþine. Permiteþi-mi sã vã împãrtãºesc aceastã observaþie de vechi gazetar, cu speranþa cã vom fi curând colegi. Poate doriþi sã vã puneþi pãlãria ºi paltonul în cuier?
ªi-ºi însoþi fraza frumos articulatã cu un gest de invitaþie spre cuierul lângã care era plasat, ca-n fiecare birou de altfel, calendarul cu patinatoare canadiene. Bãrbatul îºi scoase pãlãria neconvins ºi rãmase cu ea între palme. O þinea ca pe-o minge de cârpe. Peppin Mirto nu simþea deocamdatã o simpatie ieºitã din comun pentru acest strãin nici tânãr, nici bãtrân, palid, cu ochi umbriþi, om pe care fusese rugat de conu Costache, ca favoare personalã, sã-l sprijine discret. Nu înþelegea foarte bine din ce motiv. Cât despre domnul prim-redactor, el îl fixa pe bãrbat cu o privire care putea sã însemne orice.
— Permiteþi-mi mie, zise Neculai Procopiu, ºi se grãbi sã-i ia pãlãria din mânã.
74
Însã, în loc s-o ducã spre cuier, se uitã la cãptuºealã ºi scoase o exclamaþie care-l mirã din cale-afarã pe traducãtor.
Ceva îi scãpa, cu siguranþã.
— Dânsul, începu el din nou, e venit pentru angajare, e gazetar… unde aþi lucrat, probabil în strãinãtate, nu?
Nu vrem sã fim indiscreþi, cu toate cã face parte din meseria noastrã, dar nu între colegi, o sã ne povestiþi dumneavoastrã când aveþi poftã, avem tot timpul, aºadar, pânã atunci…
Lui Peppin îi plãcea sã-ºi audã vocea. Neculai Procopiu îl întrerupse:
— Dacã sunteþi amabil sã daþi o probã, vã spune domnul Peppin Mirto ce ºi cum, iar când sunteþi gata, sã veniþi cu ea sus, la mine, ultima uºã pe dreapta, cum urci treptele.
Vã aºtept! Vã salut!
Peppin se simþea puþin stânjenit ºi nu ºtia de ce. Îl ajutã pe strãin sã-ºi dezbrace paltonul cu nasturi de os, i-l duse la cuier, sub pãlãrie, apoi îi întinse un teanc de scrisori.
