— Felicitãrile mele, domnule coleg, e foarte bine, vã puteþi socoti angajat, spuse apoi primul redactor. Bine-aþi venit printre noi! Permite-mi însã sã-þi spun dumneata, cred cã suntem congeneri. Eu sunt nãscut în 1854, la fel ca rãposatul George Lahovary.
Bãrbatul avu un frison. Procopiu îl interpretã în felul lui:
— Sã mori strãpuns de spadã, la 43 de ani, pentru cã ai scris un articol politic, ce soartã, nu-i aºa? Ei, la noi nu se face politicã, cel puþin deocamdatã nu. Se vede cã ai ºcoalã bunã, reveni Procopiu la subiect, totul e curãþel ºi concis. Regula noastrã e sã scriem, pe cât se poate, fãrã adjective. O sã primeºti ºi lista cu noile abrevieri. ªi… aº
vrea sã-þi dãm o… pãlãrie nouã din depozitul nostru, angajaþii primesc un cadou de Crãciun, ºi mi se pare cã nu þi-ar strica niºte galoºi, spuse, privind cu jenã când spre capul, când spre picioarele noului angajat. La cuvântul
„pãlãrie“ între cei doi se instalã brusc un soi de complicitate neplãcutã. Din motive foarte diferite nici unuia nu-i convenea sã limpezeascã întâmplarea de la miezul nopþii, cu fuga lui Procopiu ºi pierderea pãlãriei.
— Mâine ar trebui sã fii aici la ora 9 dimineaþa. Dupã cum ºtii, pesemne, noi apãrem ºi duminica ºi facem cu rândul de serviciu. De restul chestiunilor, loc de dormit, masã, leafã, se ocupã domnul Mirto, pe care-l cunoºti deja, domnul de jos cu voce groasã, Peppin. Mai avem un Mirto, Pãvãlucã, Pavel, care stã la masa aia de-acolo, dar astãzi s-a învoit, are om la tãiat porcul, e Ignatul. De Crãciun ne aduce fel de fel de bunãtãþi, are o bucãtãreasã pe cinste, o sã vezi ºi dumneata. Aicea suntem ca o familie… S-a întâmplat de-au plecat deodatã câþiva redactori buni, ºi 78
Cãlãuza Bucureºtiului ºi Adevĕrul ne cam înþeapã cã nu mai avem oameni… Încã o datã, bine-ai venit, adãugã, puþin contrariat cã strãinul nu rãspunde, nu reacþioneazã ºi, mai ales, nu mai pleacã. Se sculã, îi deschise uºa ºi se înclinã politicos a salut. Tocmai atunci sunã, pe coridor, telefonul, iar Procopiu se repezi sã ridice receptorul.
— Vã salut cu respect, domnule Boerescu. Desigur, e de prima paginã, cine n-ar dori sã aibã exclusivitate într-o asemenea chestiune? Vin chiar eu, acuma.
6
Dupã ce aflã cine este nou-venitul, sora cu ºorþ alb îl conduse pe Costache Boerescu lângã blondul adus în ajun.
Femeii îi era milã de bietul bãiat ºi simþea, din experienþã, cã n-are destul suflu vital, vis vitalis, ºi nici dorinþã de-a trãi, ca sã scape. Adicã principiul vital era, la el, tulburat ca apele de râu dupã ploaie. Avea haine elegante ºi cizme lustruite, iar când îi dãduserã jos costumul vãzuse cã are rufãrie de domniºor bogat. Pe cãmaºa acum plinã de sânge închegat era cusutã frumos o monogramã, trei litere cu cozi încolãcite ca melcii, R.O.Z. Primul lucru pe care-l fãcu conu Costache fu sã apropie lampa cu gaz de la cãpã-tâiul patului de cãmaºa pusã pe speteaza scaunului ºi sã studieze, la rândul lui, cele trei litere. Numai pentru asta ºi tot meritase sã facã drumul. Se aºezã lângã rãnit ºi se cufundã în gânduri, ignorând iscodelile bãrbatului bine hrãnit, cu piciorul în ghips. Îi era prea cald, camera era prea micã ºi soba prea aproape, aºa cã întredeschise geamul ºi inspirã cu putere aerul rece de-afarã. Vãzu o birjã care opri la intrare ºi, curând, sora îl introduse pe domnul Neculai Procopiu, care se aºezã tãcut pe cealaltã parte a patului. Pentru el 79
un spital, un sanatoriu erau un fel de bisericã sau templu, unde nu se cuvine sã vorbeºti. Apãru, pe neaºteptate, ºi doctorul Rosenberg. Fusese anunþat cã are oaspeþi importanþi ºi, cu toate cã de sabat cãuta sã nu iasã din casã, socotea cã o excepþie n-are de ce sã i se ia în nume de rãu, acolo sus. Nu era deloc habotnic. Porunci ca al doilea bolnav sã fie mutat în altã încãpere, ºi-l luã cu biniºorul când acesta protestã ºi se vãietã de plictisealã, apoi ceru prin uºã un scaun. Se aºezã cu greu, avea artrozã. A fi medic nu te scu-teºte de boli, cum s-ar cuveni într-o lume dreaptã. Vorbirã, cu ton coborât, despre ciudãþeniile acestei poveºti.
— Credeþi cã-i vreo legãturã între domnul Dan Creþu, pe care tocmai l-am angajat – spuse cu o urmã de îngrijorare Procopiu – are ºcoalã bunã, cred cã din strãinãtate, ºi junele acesta?
— Pesemne. Coincidenþele sunt rare în meseria noastrã, însã nu excluse, rãspunse Costache, tot încet. De-obicei abia douã sau trei potriveli îþi dau rãspunsul sigur. Deocamdatã avem doar una, legatã de gãsirea celor doi.
Doctorul Rosenberg, care avea pãrul complet alb ºi un glas de o blândeþe extremã, îi puse la curent cu starea tânãrului.
— Domnul doctor Margulis mi-a trimis vorbã sã vin, dacã pot, pentru cã se aºteaptã la o revenire de scurtã duratã, înaintea… ªi cred cã ar fi bine, cum spunea ºi dumnealui, dacã apuc, sã-i fac atunci o injecþie cu cofeinã intramuscularã, care ajutã la înviorare, ca sã mai aibã putere sã vorbeascã desluºit.
Îi preveni însã cã la unii muribunzi clipa de luciditate e în tãcere deplinã, numai ochii vorbesc, la alþii e cu vorbe greu de înþeles, înºelãtor logice, la unii cu þipete sfâºie-toare, la alþii cu extaz. ªi le povesti câteva cazuri, între care cel mai încurajator fusese, acum câteva zile, al unei femei care înainte de-a muri spusese cã vede o luminã mare ºi 80
cã-ºi ia zborul spre ea, apoi îºi dãduse ultima suflare scãl-datã într-o beatitudine care i se citea în ochi.
Tãcurã vreme îndelungatã. Procopiu se sculã ºi se duse la fereastrã, doctorul Rosenberg se uita, gata sã aþipeascã, spre bolnav, iar conu Costache se refugiase în propriile gânduri. κi rãsucea din când în când în jos vârfurile mus-tãþilor ºatene, care de-obicei stãteau uºor ridicate. Barbã n-avea, renunþase de câþiva ani la ea, dupã destule ezitãri.
Dar i se pãrea cã e mai tânãr aºa. Tresãrirã toþi trei când bolnavul deschise ochii. Îi vedeau pentru prima oarã privirile ºi îi izbi cafeniul adânc în niºte ochi imenºi. Erau plini de uimire: cãuta sã înþeleagã unde se aflã.
— Stai liniºtit, eºti pe mâini bune, spuse doctorul Rosenberg mângâindu-l cu vocea, ºi, amintindu-ºi de sfatul confratelui Margulis, ieºi aproape în fugã sã-ºi aducã o seringã dintr-un vas cu apã care fierbea la foc mic, pe o sobã, în cãmãruþa de alãturi.
Când se întoarse, blondul se ridicase în ºezut ºi spunea ceva, articulând cu greu. Costache îºi scosese o carte de vizitã ºi-un creion, încercând sã scrie ce auzea: luminã, Popescu, luminã, cu stele, Maica Precistã. I se pãru cã aude ºi ceva cu „sar“ sau „dar“, apoi, pãrând uºurat de poveri neºtiute, tânãrul cel blond expirã aerul fãrã sã mai inspire.
Doctorul Rosenberg rãmase cu acul în aer, apucase sã stro-peascã din el doar picãtura de-ncercare, ca o lacrimã. Nu putu decât sã-i închidã ochii la loc, sã constate decesul, la ora 18 ºi 11 minute, în ziua de sâmbãtã 20 decembrie, ºi o trecu în registru. Procopiu þinea mâinile împreunate, Costache îºi fixase privirea pe cuvintele notate pe cartea de vizitã, evitând sã se uite în jur, iar doctorul Rosenberg întrebã:
— Cine se ocupã cu înmormântarea, dacã tot nu ºtiþi nimic despre el? Sã anunþ Primãria, ca de-obicei? Domnul 81
Primar Robescu e plecat la Viena, pânã la Anul Nou, dar e la post domnul Bursan, de fapt dumnealui rezolvã lucrurile astea.
— Fiþi bun ºi aºteptaþi pânã mâine, vã rog. Fiind iarnã se poate, cred, dacã-l mutaþi într-o încãpere fãrã foc. O
sã vã dau de ºtire, fiindcã am speranþa sã-i descopãr familia.
ªi dumneavoastrã la fel, se întoarse Costache spre gazetar.
Sã lãsaþi pe cineva lângã telefon, vã rog! 297, dacã-mi amintesc bine ?…
Ieºind, se întâlnirã cu preotul de la biserica Icoanei, care venise sã-i dea ultima împãrtãºanie, dar iatã cã întârziase cu câteva minute. Intrã totuºi la el pentru cele de cuviinþã, fiindcã socotea cã niciodatã nu e prea târziu pentru lucrurile importante. Costache vorbi cu voce joasã cu Procopiu. Se pare cã nu tot ce aflaserã trebuia sã aparã pe prima paginã, unele lucruri era bine sã fie spuse, altele tãinuite. Oricum, nu înainte de luni, pentru cã mâine mai avea speranþe de noutãþi. Redactorul aºteptã tramvaiul ºi se duse acasã, sã recupereze orele de somn pierdute cu o noapte înainte.
Conu Costache o porni pe jos. Îi dãduse liber lui Budacu, sã se ducã sã-ºi taie porcul. Se strãduia sã nu ofere oamenilor lui prilej de urã îndelungatã. Ninsoarea se oprise ºi zãpada proaspãt aºternutã sclipea ici-colo, în lumina felinarelor. Tãlpile lui Costache lãsau urme mari în albul trotuarului. Lângã ele, pe dreapta, bastonul fãcea un ºir de puncte mici ºi adânci. Popescu era un nume des întâlnit, va fi greu sã vadã ce-i cu el. Luminã, stele, Maica Precistã, astea toate þin pesemne de clipa din urmã. Deºi… Restul nu se auzise desluºit, parcã dar? În schimb R.O.Z, asta va fi mult mai uºor de aflat. Avea, acasã, un repertoar, ordonat alfabetic de el însuºi, cu toate monogramele importante 82
ale marilor familii din România. ªi tânãrul vorbise româneºte fãrã urmã de accent, aºadar nu era strãin.
Deºi Costache era cunoscut pentru mersul lui rapid, acum cãlca încet ºi greu, simþindu-se cuprins de melan-colie. Chipul prietenos al tânãrului ºi ochii lui negri se amestecau cu umbrele nopþii. Încã un copil care se lãsase pãcãlit de senzaþia cã e nemuritor. Se gândi cã, fãrã îndoialã, chiar în clipa asta, într-o familie, o mamã sau un tatã sau surori ºi fraþi trec prin momente de teamã cumplitã fiindcã bãiatul nu se întorsese acasã de douã zile. ªi cã poate aleargã sã întrebe pe la prieteni ºi, cu fiecare rãspuns negativ, o speranþã li se spulberã, iar inima capãtã tot mai mult convingerea cã s-a întâmplat o nenorocire. Teama asta chinuitoare nu e decât începutul rãului. ªi cã speranþa de care se agaþã sã-l vadã întors e cea mai rea. De ce mai existã speranþa ºi îngrijorarea, dacã ele trebuie sã se termine aºa?
E ca ºi cum deznãdejdea are nevoie de un preludiu plin de cruzime. Iar dacã în cazul bucuriei mulþi cred cã aºteptarea e cea mai frumoasã, în ce priveºte durerea, aºteptarea e cea mai urâtã. Aºteptarea marii dureri. Iar durerea, o ºtia prea bine, are o mulþime de tentacule, ca o caracatiþã. Degeaba tai din ele, rãmân întotdeauna destule ca sã te sufoce.
Era invitat la familia Margulis, la cinã, aºa cã nu avea timp sã caute acum monograma, ci numai sã se schimbe repede, dacã nu voia sã întârzie. Câinii îl lãtrau, din curþi, când se apropia, ºi încã mult dupã ce trecea de ei. Vãzu cã norii se spãrseserã ºi în spãrturã licãreau câteva stele.
Stele, luminã? Fumul din hornuri se ridica drept în sus.
Era semn sigur cã mâine, duminicã, e vreme bunã.
83
7
— O bai’ di putinã cu duºã, vã rog, spuse bãrbatul cu un puternic accent moldovenesc ºi întinse doi lei, rãmâ-nând cu mâna întinsã, dupã rest.
