E încã beznã ºi aud un cocoº care sparge noaptea. Cum s-a închegat în mine tristeþea, de unde aceste ciudãþenii, din ce suntem fãcuþi? Cine ne conduce? Nu-þi trebuie mare efort de imaginaþie ca sã vezi cã asemenea gânduri par 100

venite cu forþa, mai mult din afara ta decât dinlãuntru, ca ºi cum þi le-ar injecta cineva, cu un ac nevãzut. Poate cã ar trebui s-o luãm de la zero ºi sã gândim totul în alt fel, ca sã înþelegem totul. S-o luãm pe alt drum, neîncercat de nimeni, ca sã gãsim miezul. Oare ce-am afla, dacã n-am mai trece totul prin cuvintele ºi imaginile altora? Dacã am gândi cu tot trupul, nu numai cu o parte din el? Ce ne-am aminti din trecutul noastru? Din viitor? Ce-am înþelege din alegerile noastre fãcute independent de voinþa noastrã? Mã tot gândesc la marea problemã ºi mã dau cu capul de tavanul gros al tãcerilor. Ceva nu mã lasã nici pe mine sã vorbesc pe-nþeles, chiar în clipa de graþie când înþeleg. Totul dureazã o clipã, nu mai mult. Cum mai poate cineva trãi când toþi ºtim… ºi când toþi nu ºtim. Dar putem fi siguri mãcar cã trãim?

În camerã e foc ºi mai e un pat, în care doarme un bãrbat. Hotelul se numeºte Frascati ºi mi-e strãin. M-a condus un „coleg“ de la ziar. Oare colegii mei adevãraþi ce-or face, acum? Am semnat într-un registru, cum mi-a spus hote-lierul, numele, profesia ºi oraºul în care locuiesc. Dan Creþu, ziarist, Bucureºti. E adevãrat ºi totuºi începe sã mi se parã tot mai mult cã mint, când spun asta. Poate îmi voi pierde cu adevãrat minþile, tot minþind adevãrul. Am fost adus într-o camerã cu douã paturi, m-am spãlat cu apa turnatã de un camerist în ligheanul de porþelan, m-am ºters pe un ºtergar alb ºi aspru, am coborât la masã, nu ºtiu ce am mâncat, eram sleit de puteri. Revenit sus, am avut surpriza sã dau peste acest om strãin, cu care am înþeles cã trebuie sã împart camera. M-am culcat în patul de fier care mi s-a pãrut limanul spaimelor mele. Aºternutul era curat, alb, ºi plapuma groasã, din mãtase viºinie. Mirosea neplãcut, a praf contra insectelor, cred. Apoi am adormit adânc.

101

Atâta liniºte, atâta singurãtate – de ce-am visat cuvintele astea? Începe sã se lumineze de ziuã.

S-a sculat ºi vecinul meu ºi-a scos tot felul de sunete, nu ºtii dacã s-a înecat sau scuipã sau îºi dã duhul. Apoi s-a dezbrãcat în pielea goalã ºi-a început sã se spele temeinic, peste tot, fãrã sã se sfiascã de mine. Avea pielea albicioasã. Între timp a început sã vorbeascã, se mai întorcea sã vadã dacã poveºtile lui au efect. Îl cheamã Otto ºi e sas, dar vorbeºte bine româneºte, deºi cu accent. S-a nãscut la þarã, la Michelsberg, Cisnãdioara, în Ardeal, l-au dat la meºter de la 12 ani, mit zwölf – e zidar –, a fãcut armata, ºi-acum, la 26 de ani, a venit sã caute de lucru. Numai într-un oraº mare poþi gãsi ceva chiar ºi iarna, în meseria asta, mi-a zis. A venit cu zugul. La graniþã, la Predeal, zice cã oamenii îºi schimbau hainele, se îmbrãcau cu cele de lux, cumpãrate din Kronstadt, din Budapest sau Wien, ca sã nu plãteascã vama, ºi le puneau în bagaj pe cele purtate.

Chiar ºi el s-a trezit c-o pãlãrie nouã pe cap ºi-a trebuit s-o punã-n geamantan pe aia veche, l-a rugat o cucoanã din compartiment, o luase pentru bãrbatu-sãu. L-au trecut toate apele, fiindcã s-a zvonit, în tren, cã românii din Regat cer Pass. Numai la turci ºi la ruºi se mai cere. Când i-a venit rândul, i-a întins vameºului tot felul de Papiere, ºi vameºul n-a fost mulþumit, i le tot dãdea îndãrãt. Chiar înaintea lui un cãlãtor strãin a fost întors din drum, aºa cã l-a apucat frica. Noroc cu livretul militar, cu ãsta a scãpat, vameºul s-a declarat satisfãcut ºi i-a dat drumul.

A scãpat ca prin urechile acului, a zis Otto, ºi a-nceput sã se ºteargã, privindu-se în oglindã, unde mã vedea ºi pe mine. A admirat apoi die Transsylwanischen Alpen ºi l-au impresionat cât sunt de înalþi ºi de crestaþi, a stat tot timpul cu ochii pe fereastrã, apoi a ieºit chiar pe platformã, în bãtaia vântului ºi nu i-a zis nimeni nimic, asta i-a plãcut, 102

rumänische Ordnung, fiindcã în Imperiu nu s-ar fi permis aºa ceva. I-a mai plãcut ºi gara din Sinaia ºi peronul regal, în schimb Gara de Nord nu i s-a pãrut grozavã, mai ales cã pavajul era destul de stricat, în schimb l-au dat gata die Droschken, elegante, cu vizitii îmbrãcaþi în catifea, cu cãciuli de catifea ºi niºte murgi vânjoºi. În tren a aflat de la un alt sas cã nemþii trag, în Bucureºti, la Wilhelm, un local-hotel în apropiere de bulevardul Elisabeta.

Otto terminase ºtersul, agãþase ºtergarul pe suportul de lângã chiuvetã ºi se îmbrãcase pe jumãtate, cu niºte izmene lungi ºi-o cãmaºã de corp din flanelã. A ajuns du-pã-amiazã în Capitala României, pe înserat, la Wilhelm, a trecut pe-o stradã lungã, dar cam îngustã, Galea Victoriei, apoi a trecut de Palatul Regal, era ca un hotel mare, cât a fost în armatã a vãzut Viena ºi putea sã compare, ºi a ajuns la un bulevard cu luminã electricã ºi tramvaie, a luat-o la dreapta ºi-apoi pe-o strãduþã scurtã de lângã parc.

Wilhelm murise, din pãcate, iar proprietarul actual l-a þinut o noapte, pe sofa, fãrã sã plãteascã, dar nu mai mult.

A ajuns aici, la Frascati, e þinut tot gratis, cu condiþia sã refacã zugrãveala din bucãtãrii ºi dependinþe, la primãvarã.

κi cautã însã de lucru serios, pe la vreo bisericã, fiindcã stã rãu cu banii. Acum a intrat într-un cerc de zugravi ºi zidari, s-a împrietenit cu ei. Apoi m-a luat pe mine la-ntrebãri: cine sunt, câþi ani am, dacã am nevastã ºi copii ºi mamã ºi tatã ºi fraþi. Sunt oameni, ca Otto ãsta, care considerã cã trebuie sã le spui totul despre tine din primul moment ºi nu simt când trebuie sã se opreascã. M-am prefãcut cã dorm. Dupã ce s-a dus în treaba lui, m-am sculat ºi-am încercat sã mã adaptez, ca puii de animale, la viaþã.

Nu mi-e uºor, nimic nu se aflã la locul lui, dar e ca un joc: trebuie sã gãsesc, sã descopãr, sã mã prefac ºi, mai ales, sã tac. Orice vorbã e încãrcatã de primejdii.

103

LUNI 22 DECEMBRIE

Un început

de sãptãmânã greu

1

A mun obraz dolofan, cum nu l-am mai avut din copilãrie. Parcã aº fi cu gura plinã. Nu mi-ar A sta rãu, dacã celãlalt n-ar arãta, în schimb, flã-mând, ba chiar flãmânzind de multã vreme. Deci jumãtate din faþã e îmbuibatã, jumãtate lihnitã. Descoperirea am fãcut-o de cum am deschis ochii. Am simþit boala în mine.

M-am speriat ºi, desculþã, m-am dus pânã la oglindã.

ªi-acolo am vãzut o fatã cu o bonetã caraghioasã, roz, de sub care ieºeau ºuviþe negre, obrazul bombat, iar în albul ochilor tot felul de viniºoare roºii, cum sunt desenate uneori în cãrþile de anatomie ale lui papa. Semãnau cu rãmu-riºul ºi mã jenau ca praful. Ce-o mai fi ºi asta? Nisip în ochi ºi falcã umflatã. Mi-ar fi plãcut sã studiez medicina.

Cum stã boala ascunsã ºi-apoi, hop, peste noapte iese la suprafaþã ºi devine vizibilã, sare-n ochi, uneori la propriu, ca la mine. Papa e plecat, vine abia disearã. Rãu e sã n-ai doctorul la tine-n casã. Deci stau aºa pânã disearã. N-am ºtiut dacã sã-mi mai fac baia, dar pânã la urmã am fãcut-o.

N-am ºtiut dacã sã-mi spãl dinþii. Pânã la urmã i-am spãlat, dar cu grijã la mãseaua care mai mult pulsa decât mã durea. M-am îmbrãcat în rochia gris souris.

104

ªase unghii fuseserã deja tãiate ºi stãteau grãmãjoarã pe mãsuþa de toaletã, iar patru mai erau, cu arcul lor subþire ºi alb, pe mâna dreaptã a celei care scrie aceste rânduri.

Fireºte, acum, când scriu, ºi cele patru s-au dus dupã cele ºase. Dar situaþia era aºa cum am descris-o, ºase la patru, obraz umflat, nisip în ochi, rochie cenuºie, când în camerã a intrat Safta ºi mi-a întins pe tava de argint, cu emoþie vizibilã, o carte de vizitã. M-a luat cu frig când am citit numele. Casa era toatã cu fundu-n sus, în plinã curãþenie, iar eu – vezi mai sus. Desigur, cine altul ar fi avut curajul sã vinã fãrã sã se anunþe, luni dimineaþa! Safta þinuse întotdeauna cu el, chiar împotriva stãpânei ei (de mine e vorba!), dar aºa se întâmplã, nu trebuie sã te încrezi niciodatã în cei pe care-i plãteºti. Mai devreme sau mai târziu te trã-deazã: dacã nu din pizmã sau din urã, atunci din dragoste.

Cred cã ºi Safta e una din multele june care nu-i rezistã.

E drept cã el se poartã frumos cu servitorii, ceea ce este, cred, una din marile lui însuºiri. Una din puþinele lui mari însuºiri… Cealaltã e… nu mai are deloc importanþã.

Ce-am fãcut? Am continuat sã-mi tai aparent liniºtitã unghiile, operaþie pe care o fac singurã, spre deosebire de alþii, apoi i-am spus fetei:

— Nu cunosc nici un domn Alexandru Livezeanu. Cunosc un domn Hristea Livezeanu, o doamnã Maria Livezeanu, o fostã domniºoarã Marioara Livezeanu, mãritatã Viºinescu ºi divorþatã Livezeanu, o domniºoarã Elena, care e sora doamnei-mame, nemãritatã ºi nedivorþatã, îl cunosc pe gentilul domn Mihai Livezeanu, zis Miºu, student la medicinã, la Paris, care a avut amabilitatea sã mã invite anul trecut la ziua lui onomasticã, dar nici un domn Alexandru Livezeanu. Aºa cã nu-l pot primi, nici acum, nici altã datã. Spune-i cã nu mai are ce cãuta în strada Fântânei, sã uite de existenþa acestei case ºi a familiei Margulis. ªi 105

mai spune-i cã un om bine crescut ºtie cã asta nu e nici zi, nici orã de vizitã! ªi sã… sã se…

Eram pe cale sã spun ceva foarte urât, fiindcã apropierea lui, chiar la câþiva pereþi distanþã, mã aduce într-o stare de nervi de nedescris. M-am abþinut strângând pur ºi simplu pumnii cât am putut de tare, noroc cã nu mai aveam unghii netãiate. Nu-i bine sã-þi arãþi slãbiciunile, în special de faþã cu oameni care þin cu duºmanul ºi în special faþã de femei care þin cu el. Dupã ce-a ieºit Safta, am luat Vanity Fair în mânã ºi am încercat sã citesc o paginã. Fireºte, n-am putut: þineam cartea pe dos. Când mi-am dat seama, m-am înroºit. M-am dus la fereastrã: nu mai era lumina bunã, primãvãraticã, de ieri. Fulguia fãrã spor, ºi-am privit strada.

Nu mi-am îngãduit nici mãcar o lacrimã, lucru care m-a umplut de mândrie.

Am trecut pe la Jacques. Era la curent cu încercarea de vizitã neizbutitã ºi m-a strâns de mânã cu mânuþa lui rece, fãrã o vorbã. Ca sã ne înveselim i-am spus cã am aranjat sã mã duc cu veriºoara noastrã dupã cadouri ºi ne-am sfãtuit ce sã-i mai luãm lui papa ºi celorlalþi care vor veni de Crãciun la noi.

— Darr n-arr fi mai bine sã stai acasã? Eºti foarrte carra-ghioasã. Nu te doarre?

Mã durea, dar nu mãseaua, ci sufletul. Puroiul de la mãsea ºi nisipul din ochi erau îngrãmãdite ºi-n suflet. ªi cumpãrãturile fac foarte bine la suflet. Fiind iarnã, îmi puteam masca obrazul cu o eºarfã. Oricum, trebuia sã cumpãr cadouri, nu mai era timp. Nu ºtiu ce-a fost în capul meu sã las toate astea pe ultimele zile. Nu ºtiu ce-a fost, dar ºtiu cine.

Alexandru mi-a spus, de la a doua întâlnire, cu tonul lui tandru ºi obraznic, în acelaºi timp: „Vreau sã fac sã intre 106

puþin rãu în tine! Fereºte-te de mine!“ Ce ciudat, cum te pot urmãri niºte cuvinte… Mã privise cu blândeþe, cu un surâs cumva îngrijorat – are buze frumoase ºi o micã mustaþã castanie ºi un chip de parcã vorbeºte fãrã cuvinte –, ºi-n acel moment timpul s-a oprit, balul a-ncremenit, n-am mai auzit nimic în jur, deºi era muzicã, ºi zgomot, ºi mult râs. Apoi, ca ºi cum m-aº fi trezit din somn, am vãzut iar cã suntem într-o salã cu multã lume ºi miºcare. Îi ºtiam faima cu douã tãiºuri ºi cã-i greu de luptat cu el, cã nu sunt singura, cã multe persoane pline de alese calitãþi au pierdut lupta înaintea mea, dar provocarea mi-a plãcut ºi m-a înfiorat. Nu mi-a pãsat de primejdii ºi de victime.

Viaþa a devenit mult mai coloratã, dupã fraza asta a lui.

Îi dãdusem voie sã-mi spunã tu ºi era prima datã c-o fãcea, iar asta semãna cu o mângâiere. M-a invitat, nu, m-a dus aproape pe sus la dans, iar când ne apropiam mai tare, mã îndepãrta uºor ºi mã apãra parcã de el însuºi, dar rãsuflarea i-am simþit-o. Mirosea puþin a tutun. Imediat dupã valsul cu mine, a fugit de la seratã, asta spre regretul multor doamne ºi domniºoare care-l trecuserã din timp în carnetul de bal. Dar ºi domnii îl simpatizeazã, fiindcã rãspândeºte un soi de energie, ºi-i înþelege, cu defectele lor cu tot, nu încearcã sã-i îndrepte, ca papa, spre exemplu. Am observat cã le ia imediat apãrarea celor aflaþi în dificultate, înainte chiar ca ei înºiºi sã observe cã-s prinºi la-nghesuialã. Uite cã iar îl laud, îl tot laud! Odatã i-am vãzut poza în Universul! „…sã intre puþin rãu în tine. Fereºte-te de mine!“ S-a terminat dansul, s-a înclinat, m-a condus la loc fãrã sã mã scape o secundã din ochi, parcã mã þinea agãþatã de privirea lui, parcã eram un copil, parcã a dat sã-mi atingã pãrul, apoi a strâns pumnul înfrigurat, a întors spatele ºi-a plecat cum am zis. A fost doar începutul. Impresia mea… Nu, nu vreau sã ºtiu nimic, nu-l mai cunosc, el nu mai existã, 107

n-a existat niciodatã, sã-þi intre bine-n cap, Iulia Margulis!

Am pietroaie în suflet.

N-ar putea sã înceapã sãptãmâna direct cu ziua de marþi? Fiindcã am observat cã lunea totul merge rãu, iar lucrurile þi se pun de-a curmeziºul.

*

Aºa cã m-am dus cu Vasilica la cumpãrãturi, lucru care, cum spuneam, face bine, când eºti în stare rea. ªi scãpam de acasã, ceea ce e bine de tot în zi de curãþenie mare.

Argintãria o s-o frec la întoarcere. Trãsura veriºoarei mele ne aºtepta la intrare ºi m-am uitat sã nu fie ºi birja lui prin preajmã, fiindcã m-am învãþat s-o recunosc de la distanþã, s-o decupez din tapetul strãzii. Nu ºtiu dacã speram s-o vãd sau, dimpotrivã, mi-era groazã sã fie aºa. Nu, nu era, însã i-am vãzut urmele în zãpada proaspãtã ºi-am privit ca proasta dupã ele. Ne-am fãcut planul, cu Vasi: prima oprire pe strada noastrã, la Marie Rose, modistã, croito-reasã, lenjereasã ºi multe altele, apoi la Maison Jobin, pe Calea Victoriei, pentru pãlãriile ºi cravatele domnilor, dupã aia ceva mai jos, la cofetãrie. Eu þin cu domnii de la Capºa, Vasilica, mult mai inimoasã decât mine, cu bãtrânul Fialkowski, mai ales cã e bolnav, sãrmanul, iar afacerea i-o conduce altcineva, care nu mai aduce clienþi. Mie îmi plãcea la Fialkowski când avea soba cea veche, un fel de cuptor, în zid, cu ºamotã, pe care stãtea leneºã o pisicã.

De când a schimbat soba ºi pisica i-a murit de pneumonie, ca Violetta, ºi de când polonezul nostru e ºi el bolnav, nu mã mai simt bine când intru acolo. În fine, dupã cofetãrie, mergem la Universul, unde poþi gãsi de toate, la preþuri bune, ºi-om mai vedea pe urmã, dacã mai avem timp ºi bani. Time is money, am aflat de curând de la ea – ºi-mi place cum sunã, deºi nu cred cã-i adevãrat. Fiindcã eu am 108

o grãmadã de timp ºi nici un ban. Iar el, ticãlosul, are din familie o grãmadã de bani, iar timp n-are, cel puþin nu pentru mine, îl cheltuieºte fãrã socotealã cu te miri cine.

Poate asta o fi asemãnarea, cã amândouã se cheltuiesc cu sau fãrã rost. O clipã m-am gândit cã poate ne încruciºãm cu el, pe Calea Victoriei, dar apoi am încercat sã mi-l scot din ochii minþii. N-o sã-mi strice el încã un rând de sãrbãtori, e hotãrâre judecãtoreascã personalã! ªi-am început sã râd tare cu Vasilica, se uita lumea la noi.