Adãugã, coborând tonul a complicitate:
— M-aºteaptã nevasta sã tai porcu’. Mi-e fricã de ea, mai tare decât de ºefu, ºtiþi cum e când ai muiere aprigã.
— Trebuie sã vãd înainte de orice starea bolnavului, spuse doctorul cam în silã. Nu cred cã poate vorbi.
Flãcãul cu piciorul rupt îi urmãrea cu interes. Fãcea parte din categoria oamenilor care-i respectã pe cei care câºtigã lupta, indiferent cine ar fi, prin urmare i se adresã lui Margulis:
— De când l-au adus a gemut, pânã adineaurea, dar nu l-a bãgat nimeni în seamã. Poþi sã mori cu zile, nu vine nimeni. I-a dat dânsa niºte apã, ºi-o arãtã pe femeia cu basma albã, dar n-avea cum s-o bea, a curs pe de lãturi, în pat.
Doctorul învârti rotiþa ºi mãri flacãra lãmpii cu gaz, îi prinse muribundului încheietura mâinii stângi, scoase ceasornicul din buzunarul vestei ºi începu sã numere.
— Bate anapoda. Cred cã-l pierdem. Spune-i din partea mea domnului Costache Boerescu sã vinã cât mai curând, îi zise vizitiului-poliþai, în general bolnavii în agonie au un moment de luciditate, mai lung sau mai scurt, chiar 67
înainte sã moarã. Dar sã ºtie cã s-ar putea sã facã drumul de pomanã, fiindcã nu existã regulã absolutã. Eu nu cred cã mai rezistã nici pânã la orele 5 dupã-amiazã.
Apoi se întoarse spre sorã ºi-i spuse sã trimitã dupã preot.
4
— Crezi în Dumnezeu?
Nicu intrase în casa zisã a zugravilor fãrã sã batã la uºã ºi fãrã sã se mire de mizeria dinãuntru. Nici la el acasã nu era chiar palat, dar, oricum, când maicã-sa era bine, rânduia lucrurile, deretica ºi spãla. De altfel era spãlãtoreasã cu ziua. Vara se ducea sã se spele pe cheiul gârlei, unde se ºi îmbãiau, cu toatele, în pielea goalã, laolaltã cu bãrbaþii, fãrã sã se ruºineze, iarna era mai greu, mergea doar pe la casele care aveau apã curentã. Sãraca de ea, avea mâini „de spãlãtoreasã“, roºii ºi umflate. Rar de tot, când îl mângâia, îi simþea bãtãturile din palmã, mai mult îi rãzuia obrajii.
Strãinul, sprijinit cu capul pe niºte zdrenþe ºi învelit cu o pãturã cafenie, se uita cãtre fereastra prin care abia pãtrun-dea lumina, iar la câte-o adiere intrau sã moarã înãuntru ºi câþiva fulgi. Nu arãta aºa de bine ca în ajun, îi crescuse un pic barba ºi obrazul pãrea, din cauza asta, murdar. Nu mai semãna deloc cu Iulia. ªi parcã era mai supt la faþã.
Întrebarea cu Dumnezeu îi plãcea foarte mult lui Nicu ºi era semn de mare prietenie din partea lui, dacã o punea, era ultima lui descoperire. Oricum posibilitãþile sale de conversaþie erau limitate, deºi învãþãtorul spunea cã are limbariþã ºi uneori îl trãgea de urechi sau îi dãdea cu nuiaua peste mâini, pentru asta: „Matale ai mâncãrime la limbã!“
ºi „Matale nu stai o clipã locului, parcã ai viermi“. Nicu avusese viermi, într-adevãr, dar doctorul Margulis îi dãduse 68
sã ia usturoi ºi þelinã ºi cofeturi contra limbricilor, ºi-l scãpase. Voia sã se împrieteneascã cu strãinul, pentru cã se vedea de la o poºtã cât de neajutorat era. Nu se aºtepta chiar sã primeascã rãspuns la întrebarea lui despre Dumnezeu, aºa cã spuse tot el, cu tonul învãþãtorului:
— Io cred în electricitate. Da’ cred ºi-n Dumnezeu, când sunt prins la-nghesuialã. Azi cred.
— Azi eºti prins la-nghesuialã? Ce zi e azi?
Uite cã strãinul îi vorbeºte ºi uite cã înþelege despre ce-i vorba, nu-i prost, nici bolnav la cap, a vãzut bine asta, încã de ieri. Dar Nicu nu se simþea în apele lui. Rãspunse:
— Azi e sâmbãtã ºi sunt necãjit.
— ªi eu, constatã sec strãinul, uitându-se tot la ochiul de geam cu spãrturã ca un soare cu raze. Soarele era spart ºi rece.
Nicu ar fi preferat sã fie întrebat „De ce?“ ºi sã-i povesteascã de portmoneul pe care-l cãutase toatã dimineaþa zadarnic. Lui îi putea spune. Dacã bãrbatul era marþian, poate ºtia unde e, fãrã sã-l caute, ºi dacã are înãuntru un bilet de loterie ºi dacã numerele de pe bilet sunt câºtigãtoare. Fiindcã altfel n-avea rost sã se mai osteneascã.
— Cum te cheamã? întrebã Nicu, deºi ºtia, dar strãinul nu ºtia cã el ºtie.
— Dan Creþu.
— Pe mine Nicu, adicã domnu’ îmi zice, la ºcoalã, Niculae, Stanciu Niculae. Îl ºtii pe spiþerul Kretzu, ãla roºcovan? Nu-i creþ deloc. Mã trimite uneori sã duc tot felul de alifii, plãmade, buline ºi prafuri care te vindecã. Io sunt comisionar, zise bãiatul, încercând sã parã modest, deºi era foarte mândru.
— Ce cauþi aici?
Nicu nu ºtia cum sã-i zicã, aºa cã se ocupã de foc.
69
— Mã duc pânã la Cuibul cu Barzã sã iau o lumânare.
Nu-i aºa cã-i un nume frumos?
— Nicu?
— Nu, Cuibul cu Barzã! Mi-a zis cântãreþu’ de-aici cã demult veneau berzele ºi-ºi fãceau cuib în acoperiº – era de ºindrilã. Tare m-aº bucura sã mai vinã, mie îmi plac toate pãsãrile, pânã ºi ciorile, iar lui Jacques, care e prietenul meu, îi plac mult pescãruºii. Ne uitãm la ele fiindcã zboarã… Aº vrea ºi eu sã zbor, am visat cã zbor. ªi Jacques viseazã uneori asta, sãracu’. Dumneata ai visat vreodatã cã zbori?
— Mai mult decât atât. Am zburat, spuse bãrbatul, iar lui Nicu aproape nu-i veni sã creadã cã-ºi vede confirmatã bãnuiala: era un om de pe planeta Marte cãzut pe planeta Pãmânt. Tulburat, nu îndrãzni sã mai întrebe nimic.
Dispãru pentru câteva minute ºi se întoarse cu o lumânare groasã, aprinsã, apãratã în cãuºul palmei. Strânse o grãmãjoarã de lemn din rãmãºiþele aflate în odaie ºi-i dãdu foc cu destulã uºurinþã, apoi fugi iar afarã. De data asta veni cu o canã cu apã, cu smalþul cam dus.
— N-am gãsit ceai. Dacã vrei þi-o încãlzesc pe foc. Am luat pâine, o pregãteau pentru slujbã, cã mâine e duminicã.
Vin n-au vrut sã-mi dea, credeau cã-l beau, dar eu n-am bãut încã vin în viaþa mea. Matale nu þi-e foame, mãnâncã dumneata.
ªi-ºi goli buzunarele surtucului.
— Ai vorbit vreodatã la telefon?
Bãrbatul dãdu din cap a aprobare, mestecând.
— ªi eu, de trei ori deja, de la Universu’, mi-a dat voie domnu’ director Cazzavillan. Se-aude cam rãu, cu pãcã-nituri ºi sfârâituri, da’ crezi cã-i omu’ -ntreg acolo, în pâlnia receptorului, mic ca o pãpuºicã, doar cã nu-l poþi vedea.
