nu prea apuca. Avea pesmeþi ºi-o pãcãlea uneori pe mamã-sa cu ei, deºi ea se strâmba ºi-i scuipa pe jos, fãcând mizerie.

În dimineaþa asta, simþindu-se pieptãnatã, a zâmbit dulce ºi liniºtit cum de mult n-o mai vãzuse. Poate ºi fiindcã era vreme însoritã ºi el cânta uºurel, ca la repetiþie, la ºcoalã, „Steaua sus rãsare, ca o tainã mare, steaua strã-luceºte ºi lumii vesteºte….“. Începuse ºi ea sã murmure ceva, cu glas spart, tot mai încântatã. Îi aºternu sã mãnânce, avea ºi pâine, mâncã ºi el niºte marmeladã cam veche, întãritã, apoi se ocupã de foc, îi aminti sã aibã grijã sã nu se stingã, îi arãtã lemnele pregãtite, ºi-i dãdu în mânã niºte gheme de lânã colorate, cu care ea se juca exact ca o pisicã.

Era în stare sã le înfãºoare ºi sã le desfãºoare toatã ziua, iar uneori când se întorcea gãsea lâna despletitã în toatã odaia, care se umplea de culoare. Nicu îºi luã ghetele de la uºã, îºi legã cu grijã ºireturile ºi plecã. Atunci îi promisese bunicii lui s-o vadã duminica, de câte ori poate. Azi putea.

Îi fãcea bine sã-i povesteascã de una, de alta ºi sã se mai sfãtuiascã cu ea. Iar glasul ei din timpul vieþii pãrea cã-i rãspunde, dar acum doar din mintea lui, unde rãmãsese cumva, pus bine lângã alte glasuri, ca proviziile din cãmara lor, a ei ºi-a lui. Ea îi dãdea mereu sfaturi bune, cum sã procedeze ºi cum sã treacã de cumpenele vieþii. Iar pentru nevoile cele mari, dar numai când omul a încercat tot ce i-a stat lui în puteri, erau icoanele fãcãtoare de minuni, dupã cum urmeazã: Sfântul Stelian, la biserica Vergului, are în grijã sãnãtatea copiilor, Sfinþii Cosma ºi Damian, doctori fãrã arginþi, ºi Sfântul Mina au grijã de sãnãtatea trupeascã a tuturor oamenilor, o sfântã al cãrei nume nu-l mai ºtia le pãzeºte pe fete sã nu fie ciupite de vãrsat de vânt, iar pe Sfântul Elefterie de la biserica din Cotroceni sã-l viziteze când s-o însura, spunea ea. În schimb, se putea ruga oricând la icoana Sfântului Nicolae, care are grijã de 92

oamenii sãraci ºi aºa de mult îi pasã de ei, cã a ºi întârziat odatã la întâlnirea cu Dumnezeu, oprindu-se-n drum, ca sã dea o mânã de ajutor unui þãran cãruia i se împotmolise carul. Aºa cã a ajuns la Dumnezeu ºi târziu, ºi plin de noroi pe ghete. Dar Dumnezeu nu s-a supãrat, zicea mamaia.

Nicu îl þinuse minte ºi pe Sfântul Spiridon, care era

„pentru dovedirea hoþilor“. Nu ºtia ce înseamnã sã-i dove-deºti pe hoþi, dar negreºit cã ei trebuiau dovediþi.

ªi, fireºte, icoana de argint de la biserica Icoanei, care tot pentru boalã era, dar mai ales sufleteascã. Cât despre Fecioara Maria de la Sãrindar, biserica pe care Nicu Filipescu a hotãrât s-o dãrâme când era primar, ea era cea mai frumoasã, cea mai faimoasã, avea luceferi de diamant pe umeri, spunea mamaia, dar Nicu n-o vãzuse ºi nu ºtia unde se mai aflã acum ºi nici la ce e bunã, fiindcã el folosea icoanele ca pe leacuri sau ca pe medicamente. În schimb, se gândi cã, dacã domnul cu care împãrþea numele mic, Nicu, era acum pedepsit de Dumnezeu ºi poate cã o sã intre chiar la puºcãrie fiindcã-l ucisese în duel pe gazetarul cel mai bun al Bucureºtilor, asta era ºi din cauzã cã lãsase sã fie dãrâmatã biserica, în loc s-o refacã. Aºa vorbea lumea, aºa zicea ºi nea Cercel, iar el, în cazul de faþã, era exact de aceeaºi pãrere. Trecea zilnic pe lângã locul fostei biserici din capul strãzii Sãrindar, în drum spre Universul, ºi tot zilnic îi pãrea rãu de ea. Anul trecut se fãcuse acolo un moft de fântânã, doar pentru vizita lui Franz-Josef, iar acum iar nu mai era decât loc gol.

Mormântul era acoperit cu zãpadã, ca o movilã, iar Nicu desenã cu mâna lui o cruce în zãpadã ºi scrise cu litere mari uºor înclinate spre stânga: „SUNT BINE NICU.“ Apoi scoase vãcuþa din buzunar, o arãtã movilei albe ºi plecã.

Clopotele bãtuserã mai de mult amiaza, iar bãiatul se hotãrî, fiindcã era timp bun ºi îºi simþea sufletul împãcat, sã mergã 93

în Grãdina Ciºmigiu. Era duminicã, deci nu se cãdea sã lucreze, adicã sã caute portmoneul cu biletul de loterie.

Dacã vremea permitea, pe lacul Ciºmigiu se fãcea patinaj.

Nu mai departe decât anul trecut o vãzuse, de pe margine, pe Principesa Maria patinând cu mâinile împletite în cruciº, în faþã, cu ale bãrbatului ei. Era frumoasã ºi… frumoasã. Subþire, deºi era îmbrãcatã într-o jachetã groasã, iar rochia aproape cã mãtura gheaþa. Nicu se uitã mai ales la pãlãria ei verde-închis, cu funde ºi pene care se culcau spre spate, când înainta. Prinþul era în uniformã, încins la brâu cu centura ºi cu un chipiu tare, ca al lui, cu fir auriu.

În centrul gheþii, lângã catargul cu steag, stãteau câþiva aghiotanþi. Aºa o sã facã ºi el când o fi mare, o sã se facã patinator sau marinar.

Într-adevãr, perechile începeau sã se adune. Venise ºi fanfara militarã, în chioºc, iar patinatorii încercau sã alunece în ritmul muzicii. La-la-la-la-la… la-la… la-la…

la-la-la-la-la… la-la… la-la. Fãceau piruete, luau vitezã, iar un domn ofiþer mergea cu spatele. Nicu râdea ºi þopãia când cãdea vreunul, prea era caraghios cum dãdea cu fundul de gheaþã ºi ridica picioarele în aer, ca gândacii.

Femeile cãdeau mai graþios ºi-ºi adunau fustele în jurul picioarelor, iar Nicu nu râdea se uita sã vadã cât li se descoperã piciorul. Când se oprea muzica auzea fierul cum zgârie luciul tare al lacului. Dacã nea Cercel câºtigã la loterie, sigur îi dã ºi lui ceva, ºi poate îºi cumpãrã o pereche de ghete de patinaj ºi învaþã sã meargã pe gheaþã cu faþa ºi cu spatele. Când întoarse capul i se pãru cã-l zãreºte de cealaltã parte a lacului pe Petre, vizitiul cofetarului Inger.

Se gândi cã ar putea sã afle de la el mai multe despre noul lui prieten, Dan Creþu, aºa cã fugi de jur-împrejurul gheþii, ca sã-l întâlneascã. Pânã sã ajungã la el, Petre o luase la picior. Îl urmãri, fiindcã tot n-avea ceva mai bun de fãcut.

94

Petre îºi luã sania, iar Nicu se aºezã comod pe scândura din spate, sprijinindu-se cu spinarea de marginea ei. Era un loc ºtiut de toþi bãieþii. Unii îºi legau acolo sãniuþele ºi se lãsau traºi.

Sania lui Petre opri în Grãdina Filaret. Vizitiul coborî de pe caprã ºi porni spre pomii care, în dreapta aleii principale, formau o adevãratã pãdurice. În preajma intrãrii erau câþiva oameni, cu copii, ieºiþi la plimbare, însã restul grãdinii era pustiu. Petre se pierdu printre copaci. Când vizitiul cofetarului reapãru pe alee, Nicu, dimpotrivã, se afla între copaci. O luã pe urmele din zãpadã. ªi ajunse în locul în care urmele se opreau. Era sigur c-o sã gãseascã ceva misterios, dar nu gãsi nimic. Pur ºi simplu Petre se uºurase lângã trunchiul unui copac, iar Nicu se gândi sã facã la fel.

3

Liza, cãþeaua albã a lui Costache, stãtea lângã foc, fãcutã covrig. Începuse sã îmbãtrâneascã, îi cãdea pãrul ºi-o dureau ºalele, se ridica tot mai greu, dar Costache o consola cu glas tare: „Lasã, porumbelule, cã îmbãtrânim împreunã!

Tu cu 10 ani, eu de cinci ori pe-atât.“ Numai cã el se simþea de fapt foarte bine ºi în putere. Repertoarul era la îndemânã, în biblioteca frumos ordonatã, cu toate cotoa-rele de piele scrise cu litere aurii, îngrijite de mâna aceluiaºi legãtor. Încã în cãmaºa de noapte albã, ornamentatã cu niºte alambicate broderii albastre, conu Costache se aºezã pe un jilþ comod, acoperit cu piele întunecatã, ºi se apucã de lucru, aºa cum se afla. Pãrul, de o culoare mai deschisã decât pielea scaunelor, cu câteva fire albe numai, îi era în dezordine ºi avea nevoie sã fie tuns. Nici mustaþa nu-i stãtea cum trebuie.

95

Resemnat cu greu sã fie mai mult fecior ºi bãrbier decât ordonanþã, Zaharia nu se mira de capriciile stãpânului ºi, în general, nu se mai mira de nimic pe lume. Însã devenise posac ºi cam însingurat, deºi înainte vreme îi plãcea sã râdã, sã cânte ºi sã bea. Ofta dupã perioada rãzboiului din ’77, când ºi el, ºi stãpânul lui erau tineri ºi veseli. Uitase grãmezile de morþi ºi mai ales vaietele rãniþilor, uitase frigul, uitase bubuiturile de tun care-l fãcuserã sã rãmânã tare de urechi pentru toatã viaþa. Ca toþi oamenii simpli, confunda tinereþea proprie cu binele lumii. Dãdu deoparte draperiile de catifea ºi soarele nãvãli înãuntru, fixân-du-se pe unul din rafturile bibliotecii, pe câteva titluri cãrora le dãdu o strãlucire neaºteptatã. Fãrã sã mai întrebe, Zaharia îi aduse stãpânului micul dejun, destul de modest, ºi-l puse pe una din mãsuþele gigogne, se ocupã de foc ºi ieºi. Conu Costache nu-l bãgã în seamã. Deschise cu nerãbdare cãrþoiul, mai spre sfârºit, O… P… R, R? Nu, monogramele erau ordonate dupã numele de familie, o idee preluatã din fiºele de la Poliþie, unde avea mai mult sens. Trebuia sã caute ori la la O ori la Z. Depinde dacã numai R era prenume – pesemne Radu – sau dacã ºi O

era prenume, dar prenume bãrbãtesc cu O e mai rar, Oprea? Ovidiu? Oliver? Nu, cealaltã variantã era mai bunã, deci reveni la numele de familie cu O. OA, OB, Obedeanu, Odivoianu, Odobescu, Olãnescu, … OMN, ONN, OR, Oteteliºanu, nu, aici nu era. Tot la Z. Dar la Z nu erau decât trei monograme, Zbârcea, Zãtreanu, Zorilã. Atunci?

Pesemne se grãbise, nu cãutase bine. Rãsfoi ºi la R, pentru eventualitatea cã R ar fi fost nume de familie? Erau 14

nume, de la Racottã la Rosetti, dar nici unul în combinaþie cu O ºi Z sau mãcar cu una din ele.

Se opri ºi sorbi din cafea. Pfui, slabã! Iar uitase sã-i atragã atenþia lui Zaharia sã punã o linguriþã în plus în 96

ibric, iar apa s-o mãsoare cu ceaºca! Ordonanþa lui era un bãtrân econom pânã la avariþie ºi îl supunea mereu la nedorite regimuri. Deºi Costache îi atrãgea atenþia cã nu mai e de vreo douãzeci de ani rãzboi, cã el personal are de unde ºi, la drept vorbind, a avut mereu, Zaharia îi tãia mereu din porþie, la cafea, zahãr, lemne. Fãcea economie la piaþã, la apã ºi la luminã, deºi avantajul de a locui în centru era tocmai cã aveai apã curentã ºi luminã electricã.

Lui Costache i-ar fi fost acum greu sã mai trãiascã într-un loc fãrã toate aceste adevãrate bucurii ºi binefaceri ale vremurilor noi. Iar când se ducea la familia Margulis, pe strada Fântânei, putea sã aprecieze diferenþa. În favoarea lui, desigur. Pe de altã parte zgomotul permanent al trã-surilor începuse sã-l oboseascã. Se hotãrî sã facã un duº

înainte de a continua cãutãrile, aºa cã îl strigã pe bãtrânul fecior sã-i încãlzeascã apa la cazan. „23 de grade, bagã de seamã!“. Doctorii nu recomandau duºuri dese, ºi sfãtuiau temperaturi mai mari la apã, dar el nu þinea cont de sfaturi, ºi nici nu le dãdea. Aici se deosebea de prietenul Margulis, care cicãlea lumea cu ce e bine ºi ce nu, deºi îºi rãcea gura de pomanã. Cel mai greu de suportat este sã faci o prostie nu din proprie pornire, ci sfãtuit de altul.

Reluã înviorat cãutãrile, tocmai când se auzeau clopotele bãtând amiaza. κi aminti cã avusese de gând sã vorbeascã personal cu femeia Epiharia, la biserica Icoanei, fiindcã nu voia s-o sperie invitând-o la Prefecturã, dar acum era prea târziu ca s-o mai prindã la slujbã. O s-o caute în altã zi, i se spusese cã se duce la bisericã mai punctual decât un amploaiat la birou. Deschise iar repertoarul la litera O ºi de data asta îi sãri în ochi OZ ºi un M, probabil alt membru al familiei. Contemplã monograma, o recunoscu, apoi citi cele câteva rânduri care o însoþeau ºi se pregãti de drum. Mai întâi la Poliþie, ca sã dea un telefon la 297.

97

Ilie era de serviciu, aºa cã lui îi reveni misiunea sã-l ducã în timp util la Gara Filaret, ca sã prindã trenul de Giurgiu.

Când aflã cu cine are onoarea, ºeful de garã din Giurgiu îºi îndreptã spatele ºi-l îndrumã spre conacul lui Mano-lache Ochiu-Zãnoagã, dupã ce-i puse la dispoziþie un cal bun, murg, odihnit. Costache nu prea cãlãrise în ultimul timp, dar acum simþea nevoia sã-ºi descarce energia. Se simþi tânãr când o luã la galop. Trebuia sã treacã prin cea mai grea încercare pentru un poliþist, sã anunþe unei familii o moarte nãprasnicã. Alesese sã o ducã el la capãt dintr-un motiv simplu: voia sã afle ce puteau sã însemne cuvintele bãiatului, ºaradã cu care se culcase ºi se trezise în minte.

Trebuia sã profite, din pãcate, de durerea proaspãtã, când oamenii nu-ºi pun lacãt la gurã. Ajunse la ora patru ºi jumãtate, exact când apunea soarele.

4

Un tânãr aristocrat ucis lângã pãdurea Bãneasa. Primul redactor de la Universul îºi pierduse obiºnuinþa scrisului.

Era capul limpede al gazetei, controla, îndrepta, dar rareori mai lua tocul sã scrie, ºi numai în cazuri excepþionale. De aceea se bucurã cã a gãsit titlul chiar de la început, deºi ezitase între boier, nobil, de familie bunã ºi aristocrat, care pânã la urmã învinsese. Cu titlurile pãþea aºa: ori îi veneau din capul locului, ori nu le mai gãsea nicicum ºi trebuia sã cearã sfatul colegilor. Pãvãlucã era cel mai abil, parcã le scotea din mânecã, cum fac scamatorii sau cei care tri-ºeazã la cãrþi, de-ºi þin aºii în mâneca surtucului. Aflase însã cã, de vreo douã luni, colegul lui de birou scria un roman, asta explica multe. Nu izbutise sã-i smulgã decât 98

o mãrturisire, cã acþiunea se petrecea în viitor sau aºa ceva.

Bãnuia cã e vreo imitaþie de Jules Verne ºi, din pãcate, nu avea încredere în reuºita colegului. Se uitã la ceas: abia 10 dimineaþa. Avea tot timpul înainte, îi spusese nevestei cã vine cãtre douã, la masã. Aºa cã înmuie iar tocul ºi scrise.

Gazeta noastrã a publicat în numãrul de vineri, 19 decembrie, ºtirea despre un tânãr necunoscut care a fost gãsit împuºcat, dar în viaþã… Se opri ºi adãugã dupã dar, deasupra rândului, un încã. Reluã fraza: …dar încã în viaþã, în apropiere de pãdurea Bãneasa. Tânãrul a fost dus, conform înþelegerii cu… tãie cu ºi puse dintre. …înþelegerii dintre Primãrie ºi Casa de Sãnãtate a doctorului Rosemberg… Tãie m ºi puse n. Rosenberg la… Nu mergea. Tãie toatã fraza ºi o reformulã, dupã ce apãsã ºi legãnã suportul cu sugativã peste tot ce scrisese. Existând o înþelegere între Primãrie ºi domnul doctor Rosenberg, cu privire la necunoscuþii care au nevoie de îngrijire medicalã, tânãrul, aflat în agonie, a fost dus la Casa de s… tãie s ºi puse S… Sãnãtate a acestuia, unde s-au depus toate diligenþele pentru… pentru… hm, pentru a fi ajutat. Se opri ºi reciti, apoi supse iar cerneala cu sugativa, înmuie tocul ºi scrise mai departe. Dar chi-nurile creaþiei nu ne privesc, sunt o chestiune prea intimã, aºa cã vom privi numai rezultatul final, articolul de prima paginã din Universul de luni, 22 decembrie, recopiat pe curat ºi terminat (cu o vignetã) cu o zi înainte, duminicã, la ora 1 ºi 40 de minute:

Un tânãr aristocrat ucis lângã pãdurea Bãneasa Gazeta noastrã a publicat în numãrul de vineri, 19 decembrie, ºtirea despre un tânãr necunoscut care a fost gãsit împuºcat, dar încã în viaþã, în apropiere de pãdurea Bãneasa.

Existând o înþelegere între Primãrie ºi domnul doctor Rosenberg, cu privire la necunoscuþii care au nevoie de îngrijire medicalã, tânãrul, aflat în agonie, a fost dus la Casa de 99

Sãnãtate a acestuia, unde s-au depus toate diligenþele pentru a fi ajutat. Cu toate acestea, sâmbãtã la ora 18 ºi 11 minute, tânãrul ºi-a dat ultima suflare. Un trimis special al gazetei noastre a fost de faþã la tristul eveniment. Pentru cã pe unele dintre obiectele de vestimentaþie ale tânãrului era cusutã monograma R.O.Z., Domnul colonel Costache Boerescu, eminentul ªef al siguranþei publice, a reuºit sã descopere cã este vorba de un membru al familiei Ochiu-Zãnoagã din Giurgiu. Înainte de a-ºi da ultima suflare, tânãrul a rostit câteva cuvinte ºi un nume. Cercetãrile sunt în curs, dar Poliþia are un fir care, sperãm, va conduce la criminal. Este posibil sã fie vorba de un duel cu pistolul, de aceea considerãm cã legea împotriva duelului pe care a propus-o d. senator Viiºoreanu sã fie cât mai curând adoptatã. Amintim cã d. Senator a propus sã se ºteargã din Codul penal articolele privitoare la duel, rãmâ-nând ca în viitor duelanþii sã fie consideraþi criminali de rând ºi sã fie judecaþi de juraþi.

Domnul Procopiu vorbea în numele ziarului, aºa cã nu-ºi semnã articolul. Mulþumit cã reuºise sã termine la timp, îºi luã cilindrul, fiindcã melon nu mai avea, ºi coborî la tipografie sã facã o înlocuire pe prima paginã. Apoi se îndreptã spre casã cu o poftã de mâncare excepþionalã. Nu postise în viaþa lui.

5

Am visat cã mi se desprinsese sufletul de trup. Atâta liniºte, atâta singurãtate – cu vorbele astea m-am trezit.