cã Jacques a vãzut întâmplãtor cum e luat un purceluº abia nãscut de lângã scroafã, ca sã fie dus la tãiere. Rândaºul i-a explicat limpede: „Numãrã þâþele ºi numãrã purceii.
Unu-i condamnat!“ Durerea lui Jacques pentru puiul condamnat la moarte nevinovat a fost atât de mare, suferinþa lui atât de concretã ºi de fizicã, încât mama ºi papa au renunþat sã mai creascã animale. ªi Jacques, ºi eu ne bucu-rãm când rãmânem de capul nostru. Aºa cã am cântat nestingheriþi pânã ne-a apucat foamea. De mult nu l-am mai vãzut pe Jacques mâncând cu atâta poftã. Am observat cã bucuria e cel mai bun medicament, asta chiar ºi papa acceptã. ªi probabil cã ºi atât de supãratul domn Gerota.
2
Dupã ce o pieptãnã pe mamã-sa uitându-se dacã n-a luat iarãºi pãduchi de pe undeva ºi dupã ce-i strânse pãrul încãrunþit prea devreme cum putu el mai frumos, Nicu pregãti masa de dimineaþã. Era bucuros s-o ºtie acasã, mai ales în zilele de iarnã, ºi-i îndeplinea toate voile, ca unui copil. Uneori femeia îi zâmbea cu blândeþe de mamã, alteori se uita la el fioros, ca o sãlbãticiune, dar pe bãiat nu-l mai speria. Desigur, când era mai mic se îngrozea ºi-ncepea ºi el sã urle, ceea ce nu liniºtea deloc situaþia. Acum se purta cu ea cum o vãzuse, pânã nu demult, pe bunica lui cã se poartã cu ea, îi vorbea încetiºor ºi-o potolea. Cum poate dintr-o mamã atât de cumpãtatã ºi de fericit fãcutã, cum fusese mamaia lui, sã iasã o fiicã atât de bolnavã ºi de chinuitã de draci cum e mama lui? Spera din toatã inima ca el sã semene cu mamaia, nu cu mama. Oare se poate ca însuºirile cuiva sã sarã peste copii ºi sã treacã direct la nepoþi, ca o moºtenire lãsatã prin testament, de la naturã?
90
Tare bunã ar fi fost moºtenirea asta, pentru viitorul lui.
Bunica murise la ºaizeci de ani ºi lui i se pãrea tânãrã. Cât despre tatã, nu ºtia decât cã a fost soldat sau ordonanþã.
Spunea tuturor cã a fost ofiþer. Mai spunea cã e mort, dar nu era deloc sigur de asta, ºi se temea sã nu reaparã sã-i încurce viaþa, cum zicea mamaia cã i-o încurcase ºi bietei lui mame.
Inspectã cu mulþumire cãmara: aveau ce mânca. Când copiii îl întrebau cu cine vrea sã semene, cu greierele sau cu furnica, îl luau în râs fiindcã rãspundea foarte serios: „Cu furnica!“ Aproape toþi bãieþii þineau cu greierele. Cãmara o avea destul de bine garnisitã, pãstrase exact ordinea cutii-lor ºi borcanelor pe care o gândise ea, mamaia. E drept cã prieteni din diverse case îi dãdeau cadou mâncare ºi chiar haine pentru el sau pentru mamã-sa. El mulþumea ºi le lua pe toate, chiar pe cele care nu-i erau de folos. Cam de fiecare datã când mergea în vizitã la Jacques, era trimis acasã, în mahalaua Olari, cu trãsura ºi cu o cutie de bunãtãþi pe care, de când rãmãsese fãrã mamaia, le gospodãrea cum putea mai bine. Mulþumirea lui cea mai mare era sã desfacã pachetele ºi sã aranjeze pe rafturi, în cãmarã, comorile de acolo, zahãr pisat, sare, unturã, mãlai, dulceaþã, brânzã.
Proviziile pe multã vreme, fãina sau orezul, le punea, suindu-se pe scaun, pe raftul de sus. Þinea la îndemânã ce era de trebuinþã în fiecare zi. Socotea mereu pe cât timp i-ar ajunge proviziile ºi nu se hotãra sã arunce nimic. Vara, dacã primea o litrã de lapte ºi rãmânea neatins, îl punea la acrit într-o ceaºcã, apoi, cu un bãþ rotit înainte ºi-napoi între palme îl subþia, ca sã fie bun de bãut. Cu pâinea era mai greu, trebuia sã fie atent sã nu se usuce sau sã nu muce-zeascã ºi uneori se trezea cã n-aveau pâine deloc. În alte case se fãcea în cuptor, în curte, de ieºea mirosul în stradã ºi-þi intra prin nãri în burtã, dar el trebuia sã cumpere ºi 91
nu prea apuca. Avea pesmeþi ºi-o pãcãlea uneori pe mamã-sa cu ei, deºi ea se strâmba ºi-i scuipa pe jos, fãcând mizerie.
În dimineaþa asta, simþindu-se pieptãnatã, a zâmbit dulce ºi liniºtit cum de mult n-o mai vãzuse. Poate ºi fiindcã era vreme însoritã ºi el cânta uºurel, ca la repetiþie, la ºcoalã, „Steaua sus rãsare, ca o tainã mare, steaua strã-luceºte ºi lumii vesteºte….“. Începuse ºi ea sã murmure ceva, cu glas spart, tot mai încântatã. Îi aºternu sã mãnânce, avea ºi pâine, mâncã ºi el niºte marmeladã cam veche, întãritã, apoi se ocupã de foc, îi aminti sã aibã grijã sã nu se stingã, îi arãtã lemnele pregãtite, ºi-i dãdu în mânã niºte gheme de lânã colorate, cu care ea se juca exact ca o pisicã.
Era în stare sã le înfãºoare ºi sã le desfãºoare toatã ziua, iar uneori când se întorcea gãsea lâna despletitã în toatã odaia, care se umplea de culoare. Nicu îºi luã ghetele de la uºã, îºi legã cu grijã ºireturile ºi plecã. Atunci îi promisese bunicii lui s-o vadã duminica, de câte ori poate. Azi putea.
Îi fãcea bine sã-i povesteascã de una, de alta ºi sã se mai sfãtuiascã cu ea. Iar glasul ei din timpul vieþii pãrea cã-i rãspunde, dar acum doar din mintea lui, unde rãmãsese cumva, pus bine lângã alte glasuri, ca proviziile din cãmara lor, a ei ºi-a lui. Ea îi dãdea mereu sfaturi bune, cum sã procedeze ºi cum sã treacã de cumpenele vieþii. Iar pentru nevoile cele mari, dar numai când omul a încercat tot ce i-a stat lui în puteri, erau icoanele fãcãtoare de minuni, dupã cum urmeazã: Sfântul Stelian, la biserica Vergului, are în grijã sãnãtatea copiilor, Sfinþii Cosma ºi Damian, doctori fãrã arginþi, ºi Sfântul Mina au grijã de sãnãtatea trupeascã a tuturor oamenilor, o sfântã al cãrei nume nu-l mai ºtia le pãzeºte pe fete sã nu fie ciupite de vãrsat de vânt, iar pe Sfântul Elefterie de la biserica din Cotroceni sã-l viziteze când s-o însura, spunea ea. În schimb, se putea ruga oricând la icoana Sfântului Nicolae, care are grijã de 92
oamenii sãraci ºi aºa de mult îi pasã de ei, cã a ºi întârziat odatã la întâlnirea cu Dumnezeu, oprindu-se-n drum, ca sã dea o mânã de ajutor unui þãran cãruia i se împotmolise carul. Aºa cã a ajuns la Dumnezeu ºi târziu, ºi plin de noroi pe ghete. Dar Dumnezeu nu s-a supãrat, zicea mamaia.
Nicu îl þinuse minte ºi pe Sfântul Spiridon, care era
„pentru dovedirea hoþilor“. Nu ºtia ce înseamnã sã-i dove-deºti pe hoþi, dar negreºit cã ei trebuiau dovediþi.
ªi, fireºte, icoana de argint de la biserica Icoanei, care tot pentru boalã era, dar mai ales sufleteascã. Cât despre Fecioara Maria de la Sãrindar, biserica pe care Nicu Filipescu a hotãrât s-o dãrâme când era primar, ea era cea mai frumoasã, cea mai faimoasã, avea luceferi de diamant pe umeri, spunea mamaia, dar Nicu n-o vãzuse ºi nu ºtia unde se mai aflã acum ºi nici la ce e bunã, fiindcã el folosea icoanele ca pe leacuri sau ca pe medicamente. În schimb, se gândi cã, dacã domnul cu care împãrþea numele mic, Nicu, era acum pedepsit de Dumnezeu ºi poate cã o sã intre chiar la puºcãrie fiindcã-l ucisese în duel pe gazetarul cel mai bun al Bucureºtilor, asta era ºi din cauzã cã lãsase sã fie dãrâmatã biserica, în loc s-o refacã. Aºa vorbea lumea, aºa zicea ºi nea Cercel, iar el, în cazul de faþã, era exact de aceeaºi pãrere. Trecea zilnic pe lângã locul fostei biserici din capul strãzii Sãrindar, în drum spre Universul, ºi tot zilnic îi pãrea rãu de ea. Anul trecut se fãcuse acolo un moft de fântânã, doar pentru vizita lui Franz-Josef, iar acum iar nu mai era decât loc gol.
Mormântul era acoperit cu zãpadã, ca o movilã, iar Nicu desenã cu mâna lui o cruce în zãpadã ºi scrise cu litere mari uºor înclinate spre stânga: „SUNT BINE NICU.“ Apoi scoase vãcuþa din buzunar, o arãtã movilei albe ºi plecã.
Clopotele bãtuserã mai de mult amiaza, iar bãiatul se hotãrî, fiindcã era timp bun ºi îºi simþea sufletul împãcat, sã mergã 93
în Grãdina Ciºmigiu. Era duminicã, deci nu se cãdea sã lucreze, adicã sã caute portmoneul cu biletul de loterie.
Dacã vremea permitea, pe lacul Ciºmigiu se fãcea patinaj.
Nu mai departe decât anul trecut o vãzuse, de pe margine, pe Principesa Maria patinând cu mâinile împletite în cruciº, în faþã, cu ale bãrbatului ei. Era frumoasã ºi… frumoasã. Subþire, deºi era îmbrãcatã într-o jachetã groasã, iar rochia aproape cã mãtura gheaþa. Nicu se uitã mai ales la pãlãria ei verde-închis, cu funde ºi pene care se culcau spre spate, când înainta. Prinþul era în uniformã, încins la brâu cu centura ºi cu un chipiu tare, ca al lui, cu fir auriu.
În centrul gheþii, lângã catargul cu steag, stãteau câþiva aghiotanþi. Aºa o sã facã ºi el când o fi mare, o sã se facã patinator sau marinar.
Într-adevãr, perechile începeau sã se adune. Venise ºi fanfara militarã, în chioºc, iar patinatorii încercau sã alunece în ritmul muzicii. La-la-la-la-la… la-la… la-la…
la-la-la-la-la… la-la… la-la. Fãceau piruete, luau vitezã, iar un domn ofiþer mergea cu spatele. Nicu râdea ºi þopãia când cãdea vreunul, prea era caraghios cum dãdea cu fundul de gheaþã ºi ridica picioarele în aer, ca gândacii.
Femeile cãdeau mai graþios ºi-ºi adunau fustele în jurul picioarelor, iar Nicu nu râdea se uita sã vadã cât li se descoperã piciorul. Când se oprea muzica auzea fierul cum zgârie luciul tare al lacului. Dacã nea Cercel câºtigã la loterie, sigur îi dã ºi lui ceva, ºi poate îºi cumpãrã o pereche de ghete de patinaj ºi învaþã sã meargã pe gheaþã cu faþa ºi cu spatele. Când întoarse capul i se pãru cã-l zãreºte de cealaltã parte a lacului pe Petre, vizitiul cofetarului Inger.
Se gândi cã ar putea sã afle de la el mai multe despre noul lui prieten, Dan Creþu, aºa cã fugi de jur-împrejurul gheþii, ca sã-l întâlneascã. Pânã sã ajungã la el, Petre o luase la picior. Îl urmãri, fiindcã tot n-avea ceva mai bun de fãcut.
94
Petre îºi luã sania, iar Nicu se aºezã comod pe scândura din spate, sprijinindu-se cu spinarea de marginea ei. Era un loc ºtiut de toþi bãieþii. Unii îºi legau acolo sãniuþele ºi se lãsau traºi.
Sania lui Petre opri în Grãdina Filaret. Vizitiul coborî de pe caprã ºi porni spre pomii care, în dreapta aleii principale, formau o adevãratã pãdurice. În preajma intrãrii erau câþiva oameni, cu copii, ieºiþi la plimbare, însã restul grãdinii era pustiu. Petre se pierdu printre copaci. Când vizitiul cofetarului reapãru pe alee, Nicu, dimpotrivã, se afla între copaci. O luã pe urmele din zãpadã. ªi ajunse în locul în care urmele se opreau. Era sigur c-o sã gãseascã ceva misterios, dar nu gãsi nimic. Pur ºi simplu Petre se uºurase lângã trunchiul unui copac, iar Nicu se gândi sã facã la fel.
3
Liza, cãþeaua albã a lui Costache, stãtea lângã foc, fãcutã covrig. Începuse sã îmbãtrâneascã, îi cãdea pãrul ºi-o dureau ºalele, se ridica tot mai greu, dar Costache o consola cu glas tare: „Lasã, porumbelule, cã îmbãtrânim împreunã!
Tu cu 10 ani, eu de cinci ori pe-atât.“ Numai cã el se simþea de fapt foarte bine ºi în putere. Repertoarul era la îndemânã, în biblioteca frumos ordonatã, cu toate cotoa-rele de piele scrise cu litere aurii, îngrijite de mâna aceluiaºi legãtor. Încã în cãmaºa de noapte albã, ornamentatã cu niºte alambicate broderii albastre, conu Costache se aºezã pe un jilþ comod, acoperit cu piele întunecatã, ºi se apucã de lucru, aºa cum se afla. Pãrul, de o culoare mai deschisã decât pielea scaunelor, cu câteva fire albe numai, îi era în dezordine ºi avea nevoie sã fie tuns. Nici mustaþa nu-i stãtea cum trebuie.
95
Resemnat cu greu sã fie mai mult fecior ºi bãrbier decât ordonanþã, Zaharia nu se mira de capriciile stãpânului ºi, în general, nu se mai mira de nimic pe lume. Însã devenise posac ºi cam însingurat, deºi înainte vreme îi plãcea sã râdã, sã cânte ºi sã bea. Ofta dupã perioada rãzboiului din ’77, când ºi el, ºi stãpânul lui erau tineri ºi veseli. Uitase grãmezile de morþi ºi mai ales vaietele rãniþilor, uitase frigul, uitase bubuiturile de tun care-l fãcuserã sã rãmânã tare de urechi pentru toatã viaþa. Ca toþi oamenii simpli, confunda tinereþea proprie cu binele lumii. Dãdu deoparte draperiile de catifea ºi soarele nãvãli înãuntru, fixân-du-se pe unul din rafturile bibliotecii, pe câteva titluri cãrora le dãdu o strãlucire neaºteptatã. Fãrã sã mai întrebe, Zaharia îi aduse stãpânului micul dejun, destul de modest, ºi-l puse pe una din mãsuþele gigogne, se ocupã de foc ºi ieºi. Conu Costache nu-l bãgã în seamã. Deschise cu nerãbdare cãrþoiul, mai spre sfârºit, O… P… R, R? Nu, monogramele erau ordonate dupã numele de familie, o idee preluatã din fiºele de la Poliþie, unde avea mai mult sens. Trebuia sã caute ori la la O ori la Z. Depinde dacã numai R era prenume – pesemne Radu – sau dacã ºi O
era prenume, dar prenume bãrbãtesc cu O e mai rar, Oprea? Ovidiu? Oliver? Nu, cealaltã variantã era mai bunã, deci reveni la numele de familie cu O. OA, OB, Obedeanu, Odivoianu, Odobescu, Olãnescu, … OMN, ONN, OR, Oteteliºanu, nu, aici nu era. Tot la Z. Dar la Z nu erau decât trei monograme, Zbârcea, Zãtreanu, Zorilã. Atunci?
Pesemne se grãbise, nu cãutase bine. Rãsfoi ºi la R, pentru eventualitatea cã R ar fi fost nume de familie? Erau 14
nume, de la Racottã la Rosetti, dar nici unul în combinaþie cu O ºi Z sau mãcar cu una din ele.
Se opri ºi sorbi din cafea. Pfui, slabã! Iar uitase sã-i atragã atenþia lui Zaharia sã punã o linguriþã în plus în 96
