— Bunã dimineaþa, domniºorule, rãspunse portarul.

Iar faþa lui Nicu arãta cã nu ºtie dacã meritã sã salute.

Apoi, gândindu-se la domnul învãþãtor, „matale nu eºti bine-crescut!“, se hotãrî sã-l sprijine pe portar ºi spuse, cât putu de ironic:

— Bunã dimineaþa, domniºorule!

ªopârla se uitã miratã la el, dar nu-ºi pierdu timpul.

— S-a gãsit portmoneul? întrebã Nicu, iar unghiul extrem de ascuþit al sprâncenelor lui arãta îngrijorare, dar de sens opus celei pe care s-ar fi cuvenit s-o aibã. Tocmai atunci portarul spuse:

— Repetaþi anunþul?

— Nu… da… repetãm, spuse tânãrul. Nu vã oste-niþi, ºtiu drumul, adãugã ºi o luã iute ºi unduit spre biroul vizitat cu câteva zile în urmã, sã plãteascã pentru întreaga sãptãmânã.

— Cred cã-i vorba de ceva de mare preþ, meditã portarul, iar Nicu îi destãinui secretul lui, dupã ce-l rugã cu cerul ºi pãmântul sã nu spunã la nimeni: sigur era vorba de un bilet pentru loteria de Anul Nou. Apoi se întoarserã la ale lor ºi nea Cercel începu sã citeascã în felul lui foarte rãspicat:

— „Important!! – douã semne de strigare – La administraþia ziarului Universul, strada Brezoianu No. 11, se reparã orice cea-soar-ni-ce, pendule, et-þe-te-ra, mai ieftin decât oriunde. Se ga-ran-tea-zã mersul regulat timp de un an ºi – fii atent – la caz contrar se reparã din nou gratis!“

Muierea mea are o pendulã de la socru-meu, care nu mai merge, am adus-o deja de douã ori pânã aci, acu’ mi-au zis sã n-o mai aduc cã n-o reparã nici Edison. Da’ pe tine nu te intereseazã, cã n-ai ceasornic. Nicu ridicã din umeri a regret ºi privi ca un câine bãtut. Îi plãcea uneori sã-ºi 120

exagereze necazurile ºi sã primeascã multã compasiune.

Fãcea provizii de sentimente.

— Uite, asta e pentru tine, zise iute portarul: „LUCRURI DIN TOATÃ LUMEA: Recordul patina-giu-lui. Facem cunoscut amatorilor ºi pro-fe-sio-na-li-lor cã recordul patinagiului aparþine, deja de trei ani, unui tânar ska-ter – adicã scater? de ce, mã rog, nu-i zice patinator? – vasãzicã…

un tânãr scater englez, domnul Harry Tay, care, punându-ºi patinele la ora 10 dimineaþa, a reuºit sã patineze toatã ziua ºi toatã noaptea pânã a doua zi la aceeaºi orã – adicã pânã la 10 dimineaþa, înþelegi matale, 24 de ore – fãrã sã se odihneascã nici mãcar un singur moment. Nu numai cã domnul Tay nu s-a oprit nici un minut în timpul acestor ore de ez-er…, de egzer-ci-þii variate pe ghiaþã, dar n-a mâncat ºi nici n-a bãut – auãleu! pe mine sã nu mã punã nimeni – n-a bãut nimic în acest in-ter-val.“ Zice cã-i ºampionul patinagiului ºi cã s-a învârtit numa-n cerc, da’

a mers 600 de kilometri.

— Oare limba mare de la pendula matale câte sute de kilometri a fãcut, în cercul ei? întrebã Nicu. Probabil cã i s-au stricat patinele ºi-a obosit, sãraca, de nu mai merge.

Io nu pricep ce-i aia timp, dumneata pricepi?

— Nu. Hai sã-þi mai zic una, pentru când te-nsori. O

LOGODNICà LECAR… RE-CAL-CI-TRAN-Tà – vrea sã spunã, zic io, o iapã nãrãvaºã. „Trebuia sã aibã loc, acum câteva zile, zice Curierul Statelor Unite, o mare cãsãtorie la Wo-od- lawn… la Vodlavn, una din mahalalele cele mai principale ale oraºului Chi-… ale oraºului ªicago.“ ªi uite cum s-a sfârºit: „Cãsãtoria domnului Tho-mas Leo de de ªong cu donºoara ªeperd fusese aranjatã încã de pe timpul când fata avea opt ani.“

121

— Ca mine, se bucurã Nicu, foarte sensibil la ºtirile despre amor. Crezi cã trebuie sã-mi caut o logodnicã? ªi mamaia mea îmi tot zicea de însurãtoare.

— Stai sã-þi zic: „Logodiþii rãmãseserã mai mulþi ani despãrþiþi, fãrã sã se vadã, ºi când domnul De ªong a sosit la ªicago pentru ca sã se însoare, donºoara ªeperd, gãsind, fãrã îndoialã cã logodnicul sãu nu co-res-pun-de, nu cores-pundea deloc cu i-de-a-lul pe care ºi-l fãcuse de viitorul soþ, a refuzat cu în-cã-pã-þâ-na-re de a se cãsãtori cu el.

Iatã deci cum aceastã ceremonie a fost amânatã la… calen-darele greceºti. Calendarele greceºti? La calendele greceºti.“

Adicã pentru totdeauna, îl lãmuri portarul, deºi n-ar fi ºtiut sã explice mai multe despre calendele astea.

— Adicã niciodatã! exclamã Nicu, dar cu pãrere de rãu, ca ºi când ar fi fost vorba de însurãtoarea lui.

ªi bãiatul se mirã cã totdeauna poate sã însemne acelaºi lucru cu niciodatã ºi îºi închipuia cã totdeauna e un vârf de munte înalt cât Himalaya ºi niciodatã o groapã fãrã fund.

*

— Mã mirã totuºi cã n-ai auzit ºi dumneata de cazul Lahovary, oriunde ai fi trãit pânã acum. Pentru cã Indépendance Roumaine e scris, între altele, pentru strãinãtate, în cea mai cunoscutã limbã a Europei. Sau poate cã ºtirile despre România nu te interesau…

La biroul domnului Peppin Mirto uºa era întredeschisã, ca sã se mai aeriseascã. Adevãrul e cã domnul Creþu, care, vrând-nevrând, era acum colegul lui de birou, adusese cu el un uºor damf de transpiraþie. Peppin se uitã la Dan, care se crispase ºi se întunecase la faþã, aºa cã se grãbi sã-l lãmu-reascã, cu multã amabilitate în glas.

— George Lahovary a fost, sunt sigur, un om de caracter. Sã vezi, anul ãsta, în ianuarie, chiar înainte de ziua 122

Unirii, Indépendance i-a publicat o scrisoare compusã în ter-meni de maximã gentileþe, dar cu fermitate, adresatã ºefului partidului conservator, venerabilul domn Lascãr Catargiu.

Lahovary era ºi el la conservatori, ba încã ºi-n comitetul executiv, iar prin scrisoare ºi-a anunþat retragerea. O sã mã întrebi de ce – spuse Peppin tocmai fiindcã Dan nu punea nici o întrebare. Pentru cã monsieur Georges Lahovary a anunþat en français cã începe „de bunã credinþã ºi fãrã patimã“ o campanie pe care o socoteºte trebuincioasã þãrii lui, România, ºi deasupra polemicilor zilnice, mãrunte, din gazete. ªi-aici a venit lovitura de trãsnet…

Peppin ºi-a aprins o þigarã, întinzându-i ºi lui Dan tabachera. Fumul aromat atenua mirosul de sudoare.

— Campania din ziarul franþuzilor – cred cã ai vãzut firma, e în clãdirea aia galbenã cu ceas cu dorobanþ de tuci ºi cutie poºtalã proprie, adicã le ridicã de-acolo cores-pondenþa – campania, vasãzicã, era o analizã fãrã cruþare a partidelor, a cluburilor care guverneazã viaþa politicã, a presei aservite partidelor. A, capitolul despre presã e teribil, pe onoarea mea, ar merita sã-l citeºti! A zdruncinat din temelii instituþia presei. Noroc cã nu suntem ziar politic, noi am început cu reclamele, aºa ne-am fãcut publicul.

Dar, mai presus de orice, era o criticã a actualei Constituþii ºi a regimului parlamentar de azi.

Prin dreptul uºii trecurã douã tinere, iar Dan rãmase cu ochii la una din ele, care chiar se opri preþ de-o clipã în dreptul uºii, apoi trecu cu pas uºor mai departe, spre trepte. I se pãru c-o ºtie de undeva.

— Atât le-a trebuit gazetarilor, parcã le-ar fi dat foc cineva.

L-au ponegrit care mai de care pe Lahovary, cu ziarul lui cu tot. Unii îl numeau „vândut francezilor“, alþii ruºilor –

de unde pânã unde? –, alþii ziceau cã Regele l-a cumpãrat cu tot cu ziar ca sã facã despotism în România, alþii îl 123

numeau „un caz patologic“. Cred cã numai noi ºi Con-stituþionalul junimist n-am atacat. κi bãteau joc de el, dar de oprit nu l-au oprit. ªi ºtii ce-a fãcut Lahovary?

Domnul Mirto strivi þigara în scrumierã, lângã a lui Dan.

— ªi-a publicat imediat seria de articole într-o carte, la tipografia ziarului, fiindcã au ºi ei, la fel ca noi, tipografie proprie. Titlul n-a prea fost înþeles, Histoire d ’une fiction, pe româneºte e mai de neînþeles, Povestea unei ficþiuni, unii au zis cã-i prea abstract, alþii cã-i metafizic. Unele pãreri din cartea asta ar fi meritat discutate, dar nimeni nu le-a discutat, aici a fost drama. O carte mare, pe onoarea mea, ºi foarte curajoasã. Uite, îþi spun cinstit cã eu n-aº fi avut îndrãzneala sã scriu aºa ceva…

Pentru prima datã traducãtorul vãzu zâmbetul lui Dan ºi rãmase aproape uluit. Era ceva care-l lumina ºi-l schimba cu totul, îi îndulcea trãsãturile, de parcã ar fi ieºit dintr-un tablou florentin, din bisericile pe care Peppin le vizita primãvara, când cãuta soarele sudului ºi urmele strãmoºilor italieni. Continuã dupã o pauzã mai lungã:

— Iar dupã toate astea, George Lahovary a mai scris un articol împotriva directorului Epocei, Nicu Filipescu, pe care l-a acuzat cã ar fi cu douã feþe în niºte poveºti neplã-cute care s-au petrecut la finele lunii trecute în strada Carol, nu þi le mai relatez, niºte vandalisme în care s-a bãnuit c-au nimerit ºi câþiva studenþi, aºa cã Rectorul Universitãþii, domnul Profesor Maiorescu, nu cred c-ai auzit dumneata de el, dupã ce i-a îndemnat pãrinteºte sã se þinã departe de asemenea mârºãvii, ºi-a dat totuºi demisia, ceea ce e o mare pierdere. Domnul Filipescu, un tip de om impulsiv, agitat, ºi de la un ziar devenit advers, i-a trimis imediat martorii ºi l-a provocat la duel. Mã-ntreb dacã asta o fi fost picãtura care-a fãcut sã se reverse paharul…

124

Aici domnul Peppin Mirto se întrerupse iar, ºi se repezi afarã ca sã vorbeascã cu domniºoara Iulia Margulis, care tocmai cobora. Dupã vreo 5 minute reintrã.

— Aºa, ºi cum îþi spuneam, iartã-mã, te rog, pentru întrerupere – domniºoara Margulis mi-a cerut o pãrere, mã mai consultã la traduceri, o ajut cu plãcere. Ziceam cã adversarul politic i-a trimis martorii. Nicu Filipescu s-a antrenat douã sãptãmâni regulat, de altfel e un spadasin bun, dar Lahovary n-a mai pus mâna pe spadã de vreo cinci ani, dupã cât zice valetul lui, un francez, Paul, ºi era puþin ºchiop. Zice cã-n dimineaþa duelului, pe 29 noiembrie –

uite c-au trecut trei sãptãmâni, deja – a fãcut totuºi câteva exerciþii.

Pentru prima oarã puse ºi Dan o întrebare de o silabã: