M-am speriat ºi, desculþã, m-am dus pânã la oglindã.
ªi-acolo am vãzut o fatã cu o bonetã caraghioasã, roz, de sub care ieºeau ºuviþe negre, obrazul bombat, iar în albul ochilor tot felul de viniºoare roºii, cum sunt desenate uneori în cãrþile de anatomie ale lui papa. Semãnau cu rãmu-riºul ºi mã jenau ca praful. Ce-o mai fi ºi asta? Nisip în ochi ºi falcã umflatã. Mi-ar fi plãcut sã studiez medicina.
Cum stã boala ascunsã ºi-apoi, hop, peste noapte iese la suprafaþã ºi devine vizibilã, sare-n ochi, uneori la propriu, ca la mine. Papa e plecat, vine abia disearã. Rãu e sã n-ai doctorul la tine-n casã. Deci stau aºa pânã disearã. N-am ºtiut dacã sã-mi mai fac baia, dar pânã la urmã am fãcut-o.
N-am ºtiut dacã sã-mi spãl dinþii. Pânã la urmã i-am spãlat, dar cu grijã la mãseaua care mai mult pulsa decât mã durea. M-am îmbrãcat în rochia gris souris.
104
ªase unghii fuseserã deja tãiate ºi stãteau grãmãjoarã pe mãsuþa de toaletã, iar patru mai erau, cu arcul lor subþire ºi alb, pe mâna dreaptã a celei care scrie aceste rânduri.
Fireºte, acum, când scriu, ºi cele patru s-au dus dupã cele ºase. Dar situaþia era aºa cum am descris-o, ºase la patru, obraz umflat, nisip în ochi, rochie cenuºie, când în camerã a intrat Safta ºi mi-a întins pe tava de argint, cu emoþie vizibilã, o carte de vizitã. M-a luat cu frig când am citit numele. Casa era toatã cu fundu-n sus, în plinã curãþenie, iar eu – vezi mai sus. Desigur, cine altul ar fi avut curajul sã vinã fãrã sã se anunþe, luni dimineaþa! Safta þinuse întotdeauna cu el, chiar împotriva stãpânei ei (de mine e vorba!), dar aºa se întâmplã, nu trebuie sã te încrezi niciodatã în cei pe care-i plãteºti. Mai devreme sau mai târziu te trã-deazã: dacã nu din pizmã sau din urã, atunci din dragoste.
Cred cã ºi Safta e una din multele june care nu-i rezistã.
E drept cã el se poartã frumos cu servitorii, ceea ce este, cred, una din marile lui însuºiri. Una din puþinele lui mari însuºiri… Cealaltã e… nu mai are deloc importanþã.
Ce-am fãcut? Am continuat sã-mi tai aparent liniºtitã unghiile, operaþie pe care o fac singurã, spre deosebire de alþii, apoi i-am spus fetei:
— Nu cunosc nici un domn Alexandru Livezeanu. Cunosc un domn Hristea Livezeanu, o doamnã Maria Livezeanu, o fostã domniºoarã Marioara Livezeanu, mãritatã Viºinescu ºi divorþatã Livezeanu, o domniºoarã Elena, care e sora doamnei-mame, nemãritatã ºi nedivorþatã, îl cunosc pe gentilul domn Mihai Livezeanu, zis Miºu, student la medicinã, la Paris, care a avut amabilitatea sã mã invite anul trecut la ziua lui onomasticã, dar nici un domn Alexandru Livezeanu. Aºa cã nu-l pot primi, nici acum, nici altã datã. Spune-i cã nu mai are ce cãuta în strada Fântânei, sã uite de existenþa acestei case ºi a familiei Margulis. ªi 105
mai spune-i cã un om bine crescut ºtie cã asta nu e nici zi, nici orã de vizitã! ªi sã… sã se…
Eram pe cale sã spun ceva foarte urât, fiindcã apropierea lui, chiar la câþiva pereþi distanþã, mã aduce într-o stare de nervi de nedescris. M-am abþinut strângând pur ºi simplu pumnii cât am putut de tare, noroc cã nu mai aveam unghii netãiate. Nu-i bine sã-þi arãþi slãbiciunile, în special de faþã cu oameni care þin cu duºmanul ºi în special faþã de femei care þin cu el. Dupã ce-a ieºit Safta, am luat Vanity Fair în mânã ºi am încercat sã citesc o paginã. Fireºte, n-am putut: þineam cartea pe dos. Când mi-am dat seama, m-am înroºit. M-am dus la fereastrã: nu mai era lumina bunã, primãvãraticã, de ieri. Fulguia fãrã spor, ºi-am privit strada.
Nu mi-am îngãduit nici mãcar o lacrimã, lucru care m-a umplut de mândrie.
Am trecut pe la Jacques. Era la curent cu încercarea de vizitã neizbutitã ºi m-a strâns de mânã cu mânuþa lui rece, fãrã o vorbã. Ca sã ne înveselim i-am spus cã am aranjat sã mã duc cu veriºoara noastrã dupã cadouri ºi ne-am sfãtuit ce sã-i mai luãm lui papa ºi celorlalþi care vor veni de Crãciun la noi.
— Darr n-arr fi mai bine sã stai acasã? Eºti foarrte carra-ghioasã. Nu te doarre?
Mã durea, dar nu mãseaua, ci sufletul. Puroiul de la mãsea ºi nisipul din ochi erau îngrãmãdite ºi-n suflet. ªi cumpãrãturile fac foarte bine la suflet. Fiind iarnã, îmi puteam masca obrazul cu o eºarfã. Oricum, trebuia sã cumpãr cadouri, nu mai era timp. Nu ºtiu ce-a fost în capul meu sã las toate astea pe ultimele zile. Nu ºtiu ce-a fost, dar ºtiu cine.
Alexandru mi-a spus, de la a doua întâlnire, cu tonul lui tandru ºi obraznic, în acelaºi timp: „Vreau sã fac sã intre 106
puþin rãu în tine! Fereºte-te de mine!“ Ce ciudat, cum te pot urmãri niºte cuvinte… Mã privise cu blândeþe, cu un surâs cumva îngrijorat – are buze frumoase ºi o micã mustaþã castanie ºi un chip de parcã vorbeºte fãrã cuvinte –, ºi-n acel moment timpul s-a oprit, balul a-ncremenit, n-am mai auzit nimic în jur, deºi era muzicã, ºi zgomot, ºi mult râs. Apoi, ca ºi cum m-aº fi trezit din somn, am vãzut iar cã suntem într-o salã cu multã lume ºi miºcare. Îi ºtiam faima cu douã tãiºuri ºi cã-i greu de luptat cu el, cã nu sunt singura, cã multe persoane pline de alese calitãþi au pierdut lupta înaintea mea, dar provocarea mi-a plãcut ºi m-a înfiorat. Nu mi-a pãsat de primejdii ºi de victime.
Viaþa a devenit mult mai coloratã, dupã fraza asta a lui.
Îi dãdusem voie sã-mi spunã tu ºi era prima datã c-o fãcea, iar asta semãna cu o mângâiere. M-a invitat, nu, m-a dus aproape pe sus la dans, iar când ne apropiam mai tare, mã îndepãrta uºor ºi mã apãra parcã de el însuºi, dar rãsuflarea i-am simþit-o. Mirosea puþin a tutun. Imediat dupã valsul cu mine, a fugit de la seratã, asta spre regretul multor doamne ºi domniºoare care-l trecuserã din timp în carnetul de bal. Dar ºi domnii îl simpatizeazã, fiindcã rãspândeºte un soi de energie, ºi-i înþelege, cu defectele lor cu tot, nu încearcã sã-i îndrepte, ca papa, spre exemplu. Am observat cã le ia imediat apãrarea celor aflaþi în dificultate, înainte chiar ca ei înºiºi sã observe cã-s prinºi la-nghesuialã. Uite cã iar îl laud, îl tot laud! Odatã i-am vãzut poza în Universul! „…sã intre puþin rãu în tine. Fereºte-te de mine!“ S-a terminat dansul, s-a înclinat, m-a condus la loc fãrã sã mã scape o secundã din ochi, parcã mã þinea agãþatã de privirea lui, parcã eram un copil, parcã a dat sã-mi atingã pãrul, apoi a strâns pumnul înfrigurat, a întors spatele ºi-a plecat cum am zis. A fost doar începutul. Impresia mea… Nu, nu vreau sã ºtiu nimic, nu-l mai cunosc, el nu mai existã, 107
n-a existat niciodatã, sã-þi intre bine-n cap, Iulia Margulis!
Am pietroaie în suflet.
N-ar putea sã înceapã sãptãmâna direct cu ziua de marþi? Fiindcã am observat cã lunea totul merge rãu, iar lucrurile þi se pun de-a curmeziºul.
*
Aºa cã m-am dus cu Vasilica la cumpãrãturi, lucru care, cum spuneam, face bine, când eºti în stare rea. ªi scãpam de acasã, ceea ce e bine de tot în zi de curãþenie mare.
Argintãria o s-o frec la întoarcere. Trãsura veriºoarei mele ne aºtepta la intrare ºi m-am uitat sã nu fie ºi birja lui prin preajmã, fiindcã m-am învãþat s-o recunosc de la distanþã, s-o decupez din tapetul strãzii. Nu ºtiu dacã speram s-o vãd sau, dimpotrivã, mi-era groazã sã fie aºa. Nu, nu era, însã i-am vãzut urmele în zãpada proaspãtã ºi-am privit ca proasta dupã ele. Ne-am fãcut planul, cu Vasi: prima oprire pe strada noastrã, la Marie Rose, modistã, croito-reasã, lenjereasã ºi multe altele, apoi la Maison Jobin, pe Calea Victoriei, pentru pãlãriile ºi cravatele domnilor, dupã aia ceva mai jos, la cofetãrie. Eu þin cu domnii de la Capºa, Vasilica, mult mai inimoasã decât mine, cu bãtrânul Fialkowski, mai ales cã e bolnav, sãrmanul, iar afacerea i-o conduce altcineva, care nu mai aduce clienþi. Mie îmi plãcea la Fialkowski când avea soba cea veche, un fel de cuptor, în zid, cu ºamotã, pe care stãtea leneºã o pisicã.
De când a schimbat soba ºi pisica i-a murit de pneumonie, ca Violetta, ºi de când polonezul nostru e ºi el bolnav, nu mã mai simt bine când intru acolo. În fine, dupã cofetãrie, mergem la Universul, unde poþi gãsi de toate, la preþuri bune, ºi-om mai vedea pe urmã, dacã mai avem timp ºi bani. Time is money, am aflat de curând de la ea – ºi-mi place cum sunã, deºi nu cred cã-i adevãrat. Fiindcã eu am 108
o grãmadã de timp ºi nici un ban. Iar el, ticãlosul, are din familie o grãmadã de bani, iar timp n-are, cel puþin nu pentru mine, îl cheltuieºte fãrã socotealã cu te miri cine.
Poate asta o fi asemãnarea, cã amândouã se cheltuiesc cu sau fãrã rost. O clipã m-am gândit cã poate ne încruciºãm cu el, pe Calea Victoriei, dar apoi am încercat sã mi-l scot din ochii minþii. N-o sã-mi strice el încã un rând de sãrbãtori, e hotãrâre judecãtoreascã personalã! ªi-am început sã râd tare cu Vasilica, se uita lumea la noi.
Însã nu ºtii niciodatã ce surprize îþi rezervã o zi nouã, începutã aºa de tulbure. Când am ajuns la Universul, l-am zãrit printr-o uºã întredeschisã, ºi numai o clipã, nu, nu pe el, ci pe strãinul despre care s-a vorbit atâta în ultimele zile. Sunt sigurã cã era el, am simþit cã-i el, am ºtiut cã-i el, de parcã l-aº fi cunoscut dinainte. Era jos, în birou la domnul Peppin Mirto. Era slab ºi am vãzut cã avea obrazul neras, înnegrit de-o umbrã de barbã, altceva nimic. Am încetinit cât am putut pasul, dar n-am prins decât zvon de voci, nimic desluºit. S-a uitat ºi el la mine, când tre-ceam, nu mai mult de douã secunde, ºi s-a întrerupt din vorbã. Pãrea mirat – ºi cu siguranþã cã era aºa din cauza obrazului meu, mi se deplasase eºarfa. Noi ne-am dus cu portarul în cabinetul directorului, unde se aflã depozitate o parte din lucrurile la care se face reclamã în ziar. O dezordine teribilã, directoarea noastrã de la ªcoala Centralã ar fi fost scandalizatã. Ne-a repetat de-atâtea ori aceleaºi reguli încât le ºtiu pe dinafarã: „Fãrã ordine în lucruri, în gânduri, în sentimente ºi-n planul vieþii nu poate trãi nimeni cum se cuvine. Aºa cum nu poþi trãi fãrã oxigen, nu poþi trãi nici fãrã ordine. Eºti moartã, nu-þi stãpâneºti viaþa. Eºti nenorocitã, nefericitã, nu te simþi bine în casa ta, între lucrurile tale, în bucãtãria ta, în patul tãu. Þineþi-vã ordine în odaie ºi-n inimã, fetelor, ºi veþi fi fericite!“ Domnul director Luigi Cazzavillan nu era prezent, vine când îi 109
place, pleacã când îi place, ca orice director, aºa cã am putut sã stãm liniºtite ºi sã ne-alegem în voie niºte lucruºoare. Grozav ce-am mai râs, am uitat de tot ce mã necãjea.
De ce-am râs? De cum erau prezentate jucãriile, fiecare avea scrisã o explicaþie. Dacã s-ar putea face provizii de râs pentru când îþi merge rãu! Sã le pui în rafturi, în cãmarã sau în pivniþã, ºi sã le scoþi când þi-e urât. Dar poate cã viitorul va izbuti asta, fiindcã nimic nu-i imposibil pentru omul din viitor. Eu mi-am fãcut provizii copiind câteva din prezentãri (acum, când le transcriu, mã pufneºte iar râsul). Vreau sã i le citesc ºi lui Jacques.
„Mama! O cutiuþã misterioasã pronunþând foarte dis-tinct cuvântul mamã! Acest strigãt de copil ieºind din buzunar pune pe toþi în mirare neºtiind de unde vine.“ Vasilica ºi-a pus-o deoparte, fiindcã iar aºteaptã un copil, pesemne prin luna mai.
„Miorlãitorul! Acelaºi aparat, imitând perfect miorlãitul pisicii.“ Pe asta n-a vrut-o, fiindcã nu aºteaptã pui de pisicã în viitorul apropiat, dimpotrivã, îi îneacã pe cei ai pisicii ei. Am luat-o eu, care n-am nici copii, nici pisici.
„Tabachera minunatã. Oferã cuiva o þigarã din aceastã tabacherã. Dar þigãrile dispar ºi în loc iese o mutrã neplãcutã.“ Asta cu „mutrã neplãcutã“ mi-a plãcut mult, aºa cã am luat-o tot eu, pentru papa, care va ºti s-o aprecieze.
De fapt din cauza lui nu þinem pisicã sau câine, zice cã lasã fire de pãr ºi cã de la ei poþi lua diverse boli ºi mai ales viermi intestinali.
„Cutia de domino. Când o deschizi, sare dinlãuntru un ºoarece. Foarte bunã pãcãlealã pentru cucoanele care obiºnuiesc sã joace domino.“ Costa numai un leu, dar „cucoanele“ de mãtuºi ale noastre nu gustã asemenea glume.
„Sula magicã. Cu aceastã sulã te poþi preface cã-þi gãu-reºti falca, fruntea, nasul, fãrã sã lase însã nici un semn 110
pe unde a trecut.“ Doi lei. Mi-am închipuit faþa lui papa dacã aº da cuiva aºa ceva.
