De altfel, acum sunt metode, mi-a spus papa, prin care-þi adoarme dintele, îþi amorþeºte falca, ºi totul e fãrã chin, chiar dacã pe urmã, când se trezeºte locul adormit, revine ºi durerea. Papa m-a lãudat, zice cã femeile sunt mai curajoase decât bãrbaþii, în ce priveºte lupta cu boala. În familie se povesteºte la toate ocaziile festive cum pe papa l-a întrebat odatã un coleg: „Domnule Margulis, ce pãrere aveþi despre sexul slab?“ Iar papa a zis pe loc: „Cred cã sexul slab e sexul tare“, ºi vorba a circulat, mai ales cã papa nu-i chiar faimos pentru vorbele de spirit. Când mã îmbol-nãvesc îmi explicã mereu ce s-a defectat în mine ºi-atunci nu mi-e deloc fricã, mi se pare cã suntem niºte maºinãrii care trebuie din când în când reparate, unse, îngrijite. Mi-a spus cã am conjunctivitã ºi cã ambele neplãceri sunt pesemne din cauza curentului: „Ai stat cu fereastra deschisã?“

M-a învãþat cum se leagã totul pe dinãuntrul capului nostru, urechile, cu nasul ºi cu gâtul, ºi câte canale ºi firicele de nerv fac drum rãului în noi. El vorbeºte de trup, eu îi rãspund de suflet. ªi-atunci papa îmi spune: Mens sana in corpore sano, cum bine spunea Juvenal, deºi era poet.

Are ce are cu poeþii, nu-i prea iubeºte. ªi: un doctor bun le vindecã pe amândouã, mintea ºi corpul. Sã te vedem, papa, dacã-mi poþi vindeca mintea ºi corpul de Alexandru, m-am gândit necãjitã.

— O sã te vindec, a spus el, de parcã m-ar fi auzit.

Am observat cã uneori citeºte gândurile, exact ca prietenul nostru, conu Costache. Adevãrul e cã am mustrãri de cuget pentru felul în care l-am expediat ieri pe Alexandru.

Dupã visul de azi-noapte vãd lucrurile cu totul diferit, mi se pare cã e în primejdie ºi cã trebuie sã-l ajut. Dar dacã e bine mersi, ºi iar mã fac de râs? La urma urmei n-am refuzat nimãnui o vizitã, de ce-aº începe cu el? Aºa cã mi-am deschis sertarul de la mãsuþa de scris ºi-am început sã caut 133

un plic cu hârtie mai deosebitã. Am ales pânã la urmã una care avea, dacã o priveai la luminã, o floare a reginei în filigran. M-am gândit o bunã bucatã de vreme, mintea nu-mi mergea, pesemne fiindcã nici corpore sano n-aveam.

Pânã la urmã am scris aºa:

Bucureºti, 23 dec. 1897

Domnule,

Vizita dumneavoastrã de ieri m-a surprins într-un moment nepotrivit. Sunt destul de bolnavã, am conjunctivitã (o boalã prin care ochii mei au dobândit un amestec de verde cu roºu, cum sunt culorile hainelor din tablourile renascen-tiste), am ºi alte necazuri, nu vi le mai spun. Poate, dacã v-aþi fi luat câteva minute din timpul dumneavoastrã, foarte preþios, sunt sigurã, ca sã-mi scrieþi mãcar cu o zi înainte, aº fi reuºit sã fac posibilã întâlnirea noastrã. Dar grija pentru reguli nu vã preocupã. Dacã doriþi totuºi sã mã vedeþi, fiind prevenit asupra felului în care arãt, vã rog sã veniþi sâmbãtã 27, la noi acasã, dupã-amiazã la 5. Pãrinþii, din pãcate, sunt tocmai atunci plecaþi într-o vizitã. Aºtept rãspunsul dumneavoastrã cu nerãbdare,

Iulia Margulis

Funda de la semnãturã a ieºit cam boþitã, semn cã nu sunt în toane bune. N-o sã-mi plâng de milã: ochii, mãseaua care trebuie scoasã, les règles, curãþenia care nu se mai terminã, ba parcã abia începe, fiindcã abia acum e sub comanda mamei, ºi visul urât. Dar, cum am scris biletul, cum m-am liniºtit. ªi, cum a venit Nicu la frãþiorul meu, cum l-am trimis cu plicul la Alexandru, ba i-am dat ºi bani de tramvai. Îmi creºte un ceas mare în inimã de câte ori aºtept un rãspuns de la el, unul care merge de douã ori mai încet decât ar trebui ºi care bate secundele de douã ori mai tare. ªi parcã toate celelalte necazuri ale mele sunt 134

mai mici ºi mai depãrtate, ca atunci când te uiþi, la operã, prin binoclul întors.

2

Din patul lui, lipit de al ei, doctorului i se auzea res-piraþia egalã. Dormea încã, obosit de cãlãtoria din ajun.

Rareori sforãia, ceea ce era una din marile lui calitãþi, destule neveste îºi iau dormitor separat ca sã poatã dormi, fiindcã bãrbaþii lor duduie ca trenul, toatã noaptea. Agata se gândi la duduitul trenului pânã la Giurgiu, duminicã, ºi la cel de întoarcere, ieri, când îi trecuse os prin os. O

chinuia mijlocul tot mai des, deºi se lega cu un brâu de lânã, iar acum parcã se pregãteºte ºi-o migrenã. Asta i-ar mai lipsi, când are o zi atât de grea înainte ºi o obosealã atât de mare în urmã. Poate cã la anul ar trebui sã creascã singuri porc, nu meritã atâta drum, deºi e bine sã ai totul de-a gata, admise doamna Margulis. Aprinse lampa de gaz de la capul patului, era încã beznã, dar se întinse la loc ca sã nu-ºi trezeascã bãrbatul: podeaua scârþâia destul de tare.

Surpriza plãcutã fusese, la întoarcere, întâlnirea cu prietenul Costache. Era singur, aºa cã se mutarã ºi ei, cu micul lor geamantan plin de mirosuri îmbietoare, din celãlalt capãt al vagonului, în compartimentul lui. Un alt geamantan, mai mare, a trebuit predat la vagonul de bagaje. Doctorul se dusese cu hamalul la cassa pentru bagaje, nu cu un sfert de orã înainte de plecarea trenului, cum se cerea, ci cu o jumãtate de orã, bagajul se cântãrise, avea 32 de kile, scãpaserã de el. Le fusese deci uºor sã se mute la Costache. Afarã era sumbru, fulgii se lipeau de geam, îºi arãtau o clipã desenul înstelat, apoi se topeau, dar înãuntru le era bine, era luminã, se simþeau la adãpost, iar discuþia 135

se depãna mai uºor decât oricând. Era ca ºi cum ai avea musafiri, dar nu ºi grijile de gazdã care vin odatã cu ei.

Timpul se topeºte ca fulgii de zãpadã, ºtii cã ai câteva ore suspendate, în care nu trebuie sã faci nimic-nimic, doar sã pluteºti de-a lungul câmpurilor albe, ca ºi cum ai zbura.

ªovãiserã înainte sã porneascã, fiindcã iarna trenul se împot-molea, uneori, în troiene. Dar ziarele nu anunþau viscole.

— Ce se mai ºtie de strãinul acela, gãsit vineri, Dan Creþu? întrebã Agata. Lumea a început sã spunã tot felul de nerozii, iar copiii noºtri – adicã mai mult Jacques – îl cred cãzut din cer.

Costache, foarte discret de-obicei cu cazurile la care lucra, le spuse cã n-a aflat mare lucru, dar sperã cã timpul va scoate totul la ivealã ºi, fãrã sã ºtie cum, se pomeni poves-tindu-le vechilor lui prieteni despre tânãrul Rareº Ochiu-Zãnoagã ºi momentele penibile petrecute la moºia familiei lui. Poliþistul vãzuse multe ºi destule, dar tot nu se-obiº-nuia. Era încã marcat de durerea pãrinþilor care la aflarea veºtii fuseserã smulºi din pãmântul vieþii lor, ca niºte copaci în plinã furtunã. Aºa ceva n-ar trebui sã existe în rânduiala lumii, spuse el. Copilul era un artist ºi le fãcea uneori griji, e drept, stãteau ca pe ace la plecãrile lui dese, la Bucureºti, dar nimic, poate doar presimþirile sângelui care-þi dã de veste înainte de orice mesager, nu anunþa un asemenea sfârºit. Cu sora tânãrului Rareº – aflase de la ea cã bãiatul nu împlinise încã 22 de ani, era de vârsta Iuliei, spuse Costache – reuºise sã vorbeascã ceva mai mult, deºi fetei i se înroºeau ochii în fiecare moment ºi nu mai putea rosti nici o vorbã. În câteva rânduri a mirosit sãruri, dar era o fatã curajoasã, n-a leºinat, însã tot înghiþea lacrimi. Bãiatul, Rareº, avea talent la picturã, ºi vara, de prin iunie, se ducea la Bucureºti sã lucreze benevol, la refacerea frescelor din biserici. Era pasiunea lui ºi în ultimii ani restaurãrile erau 136

un lucru frecvent în Bucureºti, se transmiseserã de la o bisericã la alta. Când n-avea decât vreo zece ani, un zugrav din Giurgiu îl lãsase, în timpul unor lucrãri în bisericã, sã se suie pe niºte schele ºi sã picteze ochii ºi gura sfântului Constantin ºi pe ale mamei sale, Elena, care se cam afumaserã de la lumânãri. Bãiatul a luat pensula de la zugrav ºi, lucrând cu mâna lui de copil, a vãdit un talent ieºit din comun. Atunci a intrat preotul ºi, mânios cã i se compromite pictura, a þipat la amândoi, la zugrav ºi la bãiat. A fost apoi un prim semn, fiindcã Rareº s-a speriat ºi a cãzut de pe schelã. Sã fi vãzut cum i-a tremurat mâna preotului când i-a luat capul blond în palme ºi i-a vãzut ochii închiºi. Sã fi vãzut cum a alergat mama, rãmasã la vorbã în curtea bisericii, ºi cum l-a luat în braþe de parcã ar fi fost bebeluº. Însã atunci au scãpat numai cu sperietura.

Poliþistul coborâse vocea ºi-i rugase sã þinã discreþie absolutã la ce avea sã le spunã în continuare, iar Agata ºi doctorul, care stãteau vizavi, se aplecaserã spre el, sã-l audã.

ªi le spuse despre ultimele cuvinte rostite de tânãr ºi de vãdita uºurare pe care o citise pe chipul lui apoi, ºi cum pãrea cã moare împãcat.

— Poate cã e vorba numai de o aspiraþie misticã, spuse doctorul, iar Agata adãugã:

— Un fel de rugãciune.

Dar Costache era sigur cã „sindroamele“ spun altceva.

Odatã se amuzaserã, poliþistul ºi bãrbatul ei, sã vadã ase-mãnãrile dintre meseriile lor ºi gãsiserã o droaie. Ambele cereau spirit de observaþie, inimã caldã ºi cap clar, gene-rozitate ºi dedicaþie, tact ºi curaj. Ambele necesitau discreþie ºi putere de muncã. Amândoi fãceau anchete, fiindcã în medicina de azi interogatoriul este obligatoriu, explicase Leon. Rãspunsurile trebuiau interpretate: bolnavii, la fel 137

ca rãufãcãtorii, ocolesc adesea adevãrul. Amândoi analizau cu mare atenþie semnele. În amândouã e nevoie de moralã ºi iubire de semeni. ªi medicul, ºi poliþistul e obligatoriu sã fie oameni educaþi ºi inteligenþi, în stare sã înþeleagã mecanismele trupeºti, sufleteºti sau sociale cele mai subtile.

ªi medicul, ºi poliþistul trebuie sã aibã bani, primul pentru instrumente ºi spitale, cel de-al doilea ca sã nu poatã fi corupt. Aici, Costache stãtea mai bine decât bãrbatul Agatei, era dintr-o familie înstãritã, ºi remuneraþia devenea, pentru el, mai mult simbolicã. Nu puteai deveni ºef în Poliþie, dacã nu erai dintr-o familie încãputã, ºi asta ca sã nu poþi fi cumpãrat ºi ca sã ai educaþia necesarã unei asemenea meserii dificile. Dar, mai presus de orice, amândoi, doctor ºi poliþist, se tem de rãspândirea rãului ºi-ncearcã sã-l stãvileascã. Poate cã în societatea viitorului, dupã ce omul va face toate progresele care sunt de aºteptat de la el, nu va mai fi nevoie nici de unul, nici de altul. O spuneau, dar erau dintre puþinii care n-o credeau. Fiindcã ºtiau cã omul, oriunde s-ar afla în spaþiu sau în timp, e, în esenþa lui, acelaºi. Pentru Agata, Leon Margulis ºi Costache Boerescu aveau o asemãnare în plus: amândoi fuseserã îndrãgostiþi de ea. ªi nu cel mai puternic câºtigase.

Agata se gândi, zãbovind încã întinsã în pat ºi cumva slãbitã de puteri, la cuvintele aflate de la Costache: dupã ea luminã, Maica Precistã nu puteau fi decât legate de clipa din urmã. Dar Popescu? Un popã sau un urmaº de popã…

De ce, totuºi, i-o fi rostit bãiatul numele? Trebuia gãsit un Popescu, acel Popescu care îl cunoºtea pe sãrmanul copil.

Gândindu-se la durerea mamei lui, Agata alunecã pe drumul cel rãu, pe care nu-ºi îngãduia aproape niciodatã s-o ia. Nici Iulia ºi nici Jacques nu ºtiau cã mai existase o surioarã, înaintea lor, rãmasã acum în urma lor, fiindcã 138

murise rãpusã de meningitã cu câteva zile înainte de a împlini 3 ani. Era de o drãgãlãºenie nespusã, cuminte ºi veselã, pânã când a cãzut la pat. Niciodatã nu se luptase Agata mai mult, în viaþã, pentru ceva, decât atunci. Simþea în cel mai concret fel cu putinþã cã se ia la trântã cu moartea, stãtuse zi ºi noapte lângã fetiþa ei, ºi-i vorbise, deºi fata n-o auzea, o mângâiase, o chemase, o acoperise de sãrutãri pe mânuþe, respectase întocmai picãturile din linguriþã ºi tot ce i se spusese cã trebuie fãcut ca sã se însãnãtoºeascã, se rugase fãrã contenire. Simþise cã tatãl-doctor nu mai crede în putinþa salvãrii, dar ea credea ºi se lupta, însã moartea fusese mai puternicã decât mama, e întotdeauna mai puternicã. ªi Agata a vrut sã meargã imediat dupã fetiþa ei, s-o ajute, cum s-o lase singurã în întuneric, ea, care era mereu ocrotitã de mama ei, de tatãl ei ºi de o luminã aprinsã la patul ei? Iar despre ce s-a întâmplat apoi nu se poate vorbi, a fost în iad, zile în ºir în iad, era sigurã de asta. Oare unde greºise? Oare cu ce era vinovat copilul, dacã ea greºise? Oare existã Dumnezeu, dacã îngãduie sã se întâmple aºa ceva? Oare nu e greºitã lumea, din temelii?

Poate cã trãim într-o lume nereuºitã ºi abandonatã în voia soartei. A trebuit ca doctorul-tatã sã-i facã injecþii ºi s-o adoarmã zile în ºir, cum se trezea, cum voia sã plece dupã fetiþa ei, cerea o dozã dublã morfinã care s-o adoarmã definitiv. De-atunci candela de pe mormântul fetiþei nu se stingea niciodatã, avea ea grijã de asta, în drumuri dese pe care nici unuia din copii nu i se dãdea voie s-o însoþeascã.

Îi vorbea mereu ºi-i spunea: dacã eºti în rai sã fii fericitã, acolo, în rai, oricât de nefericiþi am rãmas noi, aici, iar dacã nu eºti încã acolo, eu, cu mâna mea, te voi duce sus, apucã-mã strâns, nu-þi dau drumul. ªi Agata strângea pumnul, iar în pumn era aer. ªi dacã nu existã raiul eu þi-l fac, pentru tine, ºi dacã nu existã Dumnezeu, tu o sã ai 139

unul, îþi promite mama. ªi Agata îl vedea aievea pe Dumnezeu ºi-n braþele lui era fetiþa ei. Iar dacã eºti nimic, nimicul ãsta îl iubesc ºi-l înmoi cu lacrimile mele ºi-l ocrotesc cu toatã fiinþa mea. Mã auzi, nimicul îl iubesc eu! Tu eºti nimicul meu acum, singurul meu nimic. ªi nimicul avea ochii ei. Dacã þi-e rãu, fac schimb cu tine, sã-mi fie mie rãu, dar nu, nu are cum sã-þi fie rãu, îþi dau tot binele meu. Dacã ai nevoie de noi, cheamã-ne, venim, te auzim.

Vin oricând, dã-mi de veste! Agata stãtea mereu cu urechea sufletului ciulitã, sã simtã dacã fetiþa ei are nevoie de ajutor.

ªi niciodatã n-a mai putut sã fie pe deplin fericitã, ca înainte.

ªi nu trecea zi sã n-o sãrute în gând, pe cãpºor, pe fata ei, iar când o sãruta pe Iulia, venitã pe lume imediat apoi, pe pãrul ei negru, spera sã ajungã sãrutul ºi la pãrul blond al celeilalte. Copiii simþiserã ceva, simþeau cã n-o pot înveseli cu totul pe mama lor, simþeau cã nu mã pot înveseli, rãmânea întotdeauna un colþiºor nemulþumit ºi trist în ea, ºi trist în mine. Pentru mine moartea asta a fost ca graviditatea, dar în sens opus. Numãram zilele, vorbeam cu copilul plecat, aºa cum atunci vorbisem cu copilul neajuns încã, îi explicam, ºi-l consolam, ºi-l ocroteam pe cel care nu mai era, aºa cum îl ocrotisem pe cel care nu venise încã. Numai cã unul se apropia de viaþã, altul se depãrta de ea.

Iar când a mai venit ºi încercarea cu Jacques, dar nici mãcar pe asta n-a mai putut-o trãi Agata cum ar fi trãit-o o mamã obiºnuitã. ªi, ca întotdeauna, îºi strunea gândurile muncind cu disperare. Asta era salvarea ei ºi, ciudat, sal-vatoare i se pãrea ºi pãlãvrãgeala servitorilor, ºi preocupãrile femeilor, care îi mutau gândurile spre lucruri concrete.

ªi vizitele lui Costache îi fãceau bine, ºi grija lui care nu obosise încã, de-atâta amar de timp. Acum Costache pãrea s-o priveascã uneori pe Iulia aºa cum odinioarã o privise 140

pe ea. Nu se mira, ºtia cã el poate sã vadã omul pe dinãuntru mai bine decât cu razele fãcãtoare de minuni ale lui Röntgen. ªi totuºi, Agatei nu-i plãcea sã-l vadã prea mult în preajma Iuliei.

Trebuia, acum, sã verifice toatã curãþenia care se fãcuse în lipsa ei, sã se ocupe de bucãtãrie, de plantele din ghivece ºi pregãtirea lãmpilor ºi a sfeºnicelor, de scoaterea ºi verifi-carea veselei pentru zile mari, de camera de oaspeþi, sã aibã tot ce se cuvine, sã verifice ºtergarele din cabinetele de toaletã de lângã dormitoare, sã fie toate noi, ligheanele frecate ºi bureþii ºi vasele de porþelan pregãtite, sã nu uite sã trimitã dupã acordor, pentru pian, fiindcã o rugase Iulia, sã rânduiascã lucrurile din cãmarã, sã dea jos pânza de pãianjen pe care îi cãzuserã ochii chiar acum, sã vadã de cadouri, iar mâine-n zori avea întâlnire cu Asociaþia Ma-terna. Urmau sã viziteze Leagãnul Elisabeta din strada Teilor 11, inaugurat cu vreo trei sãptãmâni înainte, la sfârºit de noiembrie. Agatei îi rãmãsese în minte o fetiþã drãgãlaºã care semãna cu fiica ei pierdutã, doar cã era mai negricioasã ºi cu ochii mai necãjiþi, în timp ce mica ei Maria fãcea sã surâdã parcã toatã strada ºi tot oraºul ºi toatã lumea, când o scotea la plimbare.

Se sculã ºi vãzu pe noptierã Planeta de damã pe care, la Giurgiu, papagalul unui flaºnetar saºiu i-o trãsese din coº. Abia acum o citi, punându-ºi ochelarii: „Îþi place a glumi, a petrece cu prietenii, din care cauzã multe dame te invidiazã, dar inima ta este numai a aceluia cu care eºti cãsãtoritã. Vei trãi 80 de ani. În bunã cãsnicie vei trãi. ªi de bãrbatu-þi n-ai a te feri. Rãsplata îþi va fi fericire. Loterie: 13.21.26.“

O sã-ºi cumpere bilet, ar avea bani pentru reparaþii la casã, era nevoie de tapete noi ºi mai ales de modernizarea locuinþei, care rãmãsese în urma vremurilor.

141