— Cine-i amicul, cum se numeºte?

Dar înainte sã apuce domnul avocat sã rãspundã, intrã doamna casei, micã ºi bien en chair, încruntatã, mânioasã 156

chiar, cu obrajii roºii. Când vãzu un strãin, supãrarea pãru cã se topeºte, îi întinse lui Costache o mânã pufoasã, cu gropiþe, acesta o duse la buze fãrã s-o atingã, apoi doamna ceru slujnicei douã cafele. Dar domnul avocat pesemne cã îi suporta greu prezenþa, fiindcã dupã douã minute de conversaþie despre negustorii ambulanþi, acum, în decembrie, dupã ce o întrebã cu ton neutru cum se simte cu migrenele, o rugã sã-i lase sã discute, sunt chestiuni care n-o privesc ºi nu pot decât s-o plictiseascã. Mânia apãru din nou pe faþa doamnei, iar lui Costache îi fu teamã de-o scenã. Nimic nu-l deranja mai mult decât sã fie obligat de împrejurãri sã asiste la certuri conjugale. Din fericire, doamna se retrase jignitã, fãrã sã mai spunã un cuvânt, nici mãcar musafirului.

— Aºadar cine e prietenul care v-a-ncredinþat cheia?

se grãbi Costache sã risipeascã stânjeneala.

Avocatul era crispat.

— ªtiþi, domnule Boerescu, prin natura meseriei sunt în preajma a tot soiul de oameni, pe care nu-i cunosc bine, dar trebuie sã le acord încredere ºi garanþia secretelor pe care mi le-ncredinþeazã. Însã dumneavoastrã vã pot spune, se grãbi sã adauge, dupã ce vãzu cum ochii de catifea ai lui Costache devin duri ºi ameninþãtori. Se sculã ºi spuse gâfâind puþin:

— E vorba de Rareº Ochiu-Zãnoagã, ºtiþi, tânãrul împuºcat despre care a scris în ziarele de luni. Se pare c-a murit chiar aici, în vecini, sãrmanul, la Casa de Sãnãtate, dar eu n-am avut habar.

Poliþistul îºi stãpâni surpriza. Nu se aºtepta la ceva atât de important ºi nu putu decât sã se mai mire o datã de perfectul mecanism care conducea raþionamentele fostului sãu ºef.

— De unde îl cunoaºteþi?

157

— A venit la noi acasã, aflase din ziare cã-s avocat, am reclamã în Adevĕrul deºi mã deranjeazã orientarea ºi metodele lor, mã rog, asta-i altã poveste, cum am ajuns eu sã am reclamã-n Adevĕrul: avocat Movileanu, strada Teilor, casele cele noi. Zicea cã are o afacere „de maximã importanþã, poate primejdioasã“, pe care-o sã mi-o desluºeascã curând, înainte de Anul Nou. Pãrea un om curat, iar noi, avocaþii, ne pricepem puþin la oameni, poate nu chiar ca dumneavoastrã, desigur. Urma sã vinã azi-dimineaþã, înainte de-a pleca la Giurgiu, dacã am reþinut bine. Am aflat din ziare cã n-o sã mai vinã ºi cã n-a împlinit încã 22 de ani. Nu ºtiu ce se-ntâmplã, parcã a luat-o toatã lumea razna, nimic nu mai merge lin, totul e ºchiop. Mã tem cã secolul al douãzecilea o sã fie tare greu ºi mã gândesc la copiii mei, dacã o sã-i am vreodatã.

Se întunecã la faþã ºi Costache putu sã vadã cã nu joacã teatru. Deºi n-ar fi putut spune exact la ce se gândea acum avocatul.

— Dar portmoneul? Ce v-a spus despre el? Cum l-aþi pierdut?

— Nu ºtiu, nu pot sã-nþeleg cum a dispãrut, rãmãsese aici, pe masã. M-a întrebat dacã m-ar deranja sã i-l þin câteva zile la mine, fiindcã se teme sã nu-l rãtãceascã ºi e un obiect preþios. Mi-a mai spus cã e vorba de o cheie de safe, dar nu mi-a spus ce conþine acest safe, bani sau alte valori. N-aveam motiv sã-ntreb mai multe ºi nici sã-l refuz.

Am ieºit pânã-n vecini, sã pun ceva la poºtã, era urgent, iar la întoarcere voiam sã încui portofelul în casa mea de bani. Când sã-l iau de pe masã, ia-l de unde nu-i.

Pe faþa avocatului se zugrãvi mirarea de-atunci, cu o claritate surprinzãtoare. Se uita prostit la mãsuþa cu picioare în formã de lirã. Se scuturã ºi zise:

158

— Junele Traian, cel care a plecat adineauri, nu era acasã.

Nevastã-mea era sus, cu perdelele lãsate, cu durere de cap, suferã mereu. Servitorii aveau dupã-amiazã liberã, iar cei doi care n-au plecat lucrau în curte, n-au intrat, îi cunosc ºi-i cred. M-am gândit cã l-oi fi luat eu fãrã sã-mi dau seama

– fiindcã sunt destul de distrat – ºi cã mi-o fi cãzut pe drum, de-asta am dat anunþul, însã, fie vorba între noi, e o explicaþie gãsitã în disperare de cauzã, e drept cã sunt distrat, dar nu iresponsabil. Mai degrabã un hoþ care-a intrat în casã dupã plecarea mea…

— Uºa de la intrare a fost descuiatã? întrebã Costache doar ca sã-ºi facã datoria. Cunoºtea rãspunsul. Vãzuse, intrând, cã uºa e cu încuietoare yale automatã.

La plecare, gazda îi urã „Crãciun fericit!“ ºi abia atunci îºi aminti Costache cã disearã, de Ajun, a acceptat invitaþia familiei Livezeanu, iar mâine, ca sã nu-ºi dezamãgeascã prietenii, dejuneazã în strada Fântânei. Curios, ºi el era distrat, ba poate cã din acelaºi motiv cu avocatul, une jeune femme, numai cã lucrul are urmãri imprevizibile, când lucrezi în Poliþie. Iar tânãra femeie nu era alegerea potrivitã, o ºtia.

3

Ancheta din Universul, cu De ce postiþi?, apãruse de dimineaþã cu semnãtura lui Dan Kretzu ºi ocupa jumãtate din pagina unu. Procopiu îi fãcuse aceastã surprizã, voia sã-l ajute sã iasã în evidenþã, pentru cã cele mai multe articole erau nesemnate, iar când apãrea un nume pe prima paginã se vedea ºi se reþinea. Iar despre proaspãtul lor angajat se vorbise, era un personaj, aºa cã numele lui nu putea decât sã ajute la vânzarea ziarului. Doamnele din asociaþia „Ma-terna“, adunate la leagãnul din strada Teilor, tocmai discutau 159

meniurile de post, rezultatele anchetei ºi despre strãinul misterios care o semna.

— Doctorul Istrati, pe care bãrbatu-meu îl cunoaºte de pe când a studiat medicina – cã acum s-a fãcut chimist –, a criticat foarte mult felul în care se posteºte la noi ºi-apoi, de la Crãciun ºi pânã la Sfântul Ion oamenii se îndoapã, aºa încât stomacul lor chircit de post se simte ca la asalt, bombardat cu bucate, a încercat sã explice Agata, dar doamnele nu râserã deloc la gluma ei, preferau sã vorbeascã mai departe despre Dan Creþu. Fiecare ºtia, de la servitori, alt detaliu demn de împãrtãºit. Lucia Argintaru, o brunetã plinã de neastâmpãr care arãta încã tânãrã, replicã:

— Toatã lumea ºtie cã doctorul Istrate e ateu, aºa cã sã nu-mi vorbeascã el mie despre post…

Agata o privi cu mirare, fiindcã o credea mai isteaþã, însã Lucia repuse discuþia pe fãgaºul dorit de toate:

— Strãinul ãsta ºi-a ras mustaþa ºi barba ca sã nu fie recunoscut, aºa fac cei care vor sã-ºi piardã urma.

— A fost amestecat într-un amor pe viaþã ºi pe moarte, se pare cã-l urmãreºte un soþ încornorat, a adãugat Marioara Livezeanu, sora lui Alexandru, mi-a spus bona copiilor.

De când divorþase, Marioara citea romane ºi visa poveºti pline de pasiune. Altfel era cu picioarele pe pãmânt ºi avea un bun-simþ care o fãcea sã nu se ia dupã zvonuri. Era frumoasã, la fel ca fratele ei, avea un ten de camelie, moºtenit de la mama lor, un nas mititel, ca desenat, ºi gropiþe în obraji.

Agata s-a mirat cu glas tare, ea nu ºtia despre aºa ceva, pãrerea ei era cã omul e un strãin necãjit care nu prea are din ce trãi ºi-ºi cautã un rost în Capitala noastrã plinã de posibilitãþi:

— Nu vedeþi câþi strãini vin la noi ºi se-apucã de câte-o afacere, pe stradã auzi toate limbile Europei! Domnul 160

Creþu cred cã-i un om cumsecade, care a trãit în strãinãtate. Dacã poliþia i-a dat imediat drumul ºi Universul l-a angajat, înseamnã cã-i bãrbat cinstit.

— Pas du tout, ma chère, poliþia îl urmãreºte, Budacu, un vizitiu foarte bun, l-a þinut sub ochi tot timpul, aºa cã nu poate fi un om cinstit. Mai degrabã un voyou încã nedat pe faþã, a intervenit planturoasa nevastã a lui Caton Lecca, care nu se sfia sã comenteze secretele de la Prefecturã, de aceea era foarte preþuitã în cercul doamnelor. Prietenul dumitale domnul Boerescu este cel care l-a pus sub supraveghere.

Agata simþi roºeaþa urcându-i în obraji, pentru cã soþia Prefectului de poliþie nu pierdea prilejul s-o înþepe ºi trecea asupra ei încordarea dintre domnul Lecca ºi Costache. Se ºtia cã ªeful siguranþei publice a fost amorezat de Agata ºi, cu toate cã nu-l putea suferi, doamna Prefect îl admira, ba poate, în alte împrejurãri l-ar fi suferit cât se poate de bine: pentru ea nu era de înþeles de ce amica lor preferase sã fie doamna doctor Margulis, un medic obiºnuit care nu avea avere ºi nu impunea, ca domnul Costache Boerescu, prin simpla lui prezenþã. Sã fi fost ea în locul Agatei Margulis…

— E adevãrat, acum îmi dau seama cã ºi eu am vãzut o trãsurã a poliþiei în preajma lui, vorbi cu sfialã o tânãrã persoanã cu faþa rotundã ºi ochi serioºi. Le fusese prezentatã drept „domniºoara Epiharia Surdu, cea mai bunã enoriaºã de la biserica Icoanei, care o sã dea o mânã de ajutor la leagãnul de copii, locuieºte chiar pe strada Teilor“.

— Eu l-am întâlnit pe strãin, continuã Epiharia, la noi în bisericã. Parcã era un înger venit de departe, nu un om din lumea noastrã.

Lucica Argintaru o privi cu un amestec de surprindere, dispreþ ºi invidie.

161

— M-aº bucura sã-l cunosc, ce-ar fi sã-l invitãm, ca gazetar, la…

În clipa aceea se sculã o persoanã în vârstã, volumi-noasã – nu purta nici corset – care stãtuse retrasã ºi nu se amestecase în discuþie. Era îmbrãcatã fãrã graþie, într-o fustã groasã ºi un surtuc cu croialã simplã, de culoare închisã, dar pãrul castaniu încã, pieptãnat cu cãrare la mijloc, îl avea strâns cu toatã grija. Nici un fel de podoabã în afarã de verighetã. Nasul avea ceva vulturesc, iar gura ºi ochii o expresie de tristeþe fãrã margini, dar ºi o hotãrâre care îngheþã imediat glasurile de pãsãrele ale doamnelor.

— Sã nu uitãm, dacã se poate, de ce am venit aici, spuse ea cu un ton a cãrui asprime nu venea din timbru – fiindcã acesta era plãcut – ci din suferinþã lãuntricã.

Era doamna Elena Turnescu, vãduva unui eminent chirurg. Renumele o preceda oriunde s-ar fi dus. Moºtenise o seamã de proprietãþi de la tatãl ei, avusese doi bãrbaþi ºi patru copii. Dupã moartea celui de-al doilea bãrbat, doctorul, cãruia-i fusese ºi nevastã, ºi asistentã, ºi confi-dentã, ºi, dupã ce pierduse doi copii, un bãiat ºi-o fatã, ºi mai rãmãsese cu doi bãieþi, adunând în ochi ºi-n inimã nenorocirile oamenilor, doamna Turnescu se dedicase din toate puterile operelor de binefacere. Nu numai cã fãcea donaþii mai mult decât generoase pentru oamenii bãtuþi de soartã, dar îºi consuma toate puterile ca sã întemeieze instituþii ca acest cãmin pentru copiii orfani, de pildã, ºi ca sã le facã sã meargã ca pe roate. Aºa cã sentimentele faþã de ea erau de admiraþie, dragoste, dar ºi un soi de teamã respectuoasã. De la o vreme n-o mai auzise nimeni râzând.

Uneori, foarte rar, surâdea.

Epiharia a întâlnit-o în singurul loc unde întâlnea ea oameni: în bisericã. A venit într-o zi, aºa modestã cum era ºi-acum, însoþitã însã de doi servitori care purtau în 162

mânã cutii mari, din carton. Doamna a deschis capacul ºi a scos niºte perdele pentru icoane, atât de frumoase, încât Epiharia a simþit cã nu mai are rãsuflare. Erau brodate de fetele „ei“ de la azil. Apoi doamna s-a dus la dascãlul bisericii ºi i-a dat o sutã de lei, ºoptindu-i ceva. Aflase pesemne cã avea mulþi copii ºi puþine mijloace sã-i creascã.

Tot atunci, vãzând privirile Epihariei, vorbise cu ea ºi o invitase cu cãldurã sã ajute de douã ori pe sãptãmânã la noul leagãn Elisabeta de pe strada Teilor. Cât despre faptul cã tânãra femeie locuia chiar pe strada asta, amândouã fuseserã de acord cã e una din acele potriveli care sunt mai presus de om.

Doamnele se scularã în grabã ºi pornirã, fiecare, la încãperea ºi copiii pe care îi aveau în grijã. Agata o gãsi cu febrã pe fetiþa care semãna cu mica ei Maria ºi intrã în panicã. Avea obraji îmbujoraþi ºi ochi lucioºi. Noroc cã Agata ºtia ce-i de fãcut, la fel ca doamna Turnescu, era ºi ea pãrtaºã la bolile cu care se lupta bãrbatul ei. Fetiþa se arãtã însã bucuroasã de oaspeþi, îi sãri de gât ºi-i spuse cã a învãþat sã coasã. Înainte sã plece, Agata lãsã cadourile pentru seara de Ajun la directoarea leagãnului.