Timpul se topeºte ca fulgii de zãpadã, ºtii cã ai câteva ore suspendate, în care nu trebuie sã faci nimic-nimic, doar sã pluteºti de-a lungul câmpurilor albe, ca ºi cum ai zbura.
ªovãiserã înainte sã porneascã, fiindcã iarna trenul se împot-molea, uneori, în troiene. Dar ziarele nu anunþau viscole.
— Ce se mai ºtie de strãinul acela, gãsit vineri, Dan Creþu? întrebã Agata. Lumea a început sã spunã tot felul de nerozii, iar copiii noºtri – adicã mai mult Jacques – îl cred cãzut din cer.
Costache, foarte discret de-obicei cu cazurile la care lucra, le spuse cã n-a aflat mare lucru, dar sperã cã timpul va scoate totul la ivealã ºi, fãrã sã ºtie cum, se pomeni poves-tindu-le vechilor lui prieteni despre tânãrul Rareº Ochiu-Zãnoagã ºi momentele penibile petrecute la moºia familiei lui. Poliþistul vãzuse multe ºi destule, dar tot nu se-obiº-nuia. Era încã marcat de durerea pãrinþilor care la aflarea veºtii fuseserã smulºi din pãmântul vieþii lor, ca niºte copaci în plinã furtunã. Aºa ceva n-ar trebui sã existe în rânduiala lumii, spuse el. Copilul era un artist ºi le fãcea uneori griji, e drept, stãteau ca pe ace la plecãrile lui dese, la Bucureºti, dar nimic, poate doar presimþirile sângelui care-þi dã de veste înainte de orice mesager, nu anunþa un asemenea sfârºit. Cu sora tânãrului Rareº – aflase de la ea cã bãiatul nu împlinise încã 22 de ani, era de vârsta Iuliei, spuse Costache – reuºise sã vorbeascã ceva mai mult, deºi fetei i se înroºeau ochii în fiecare moment ºi nu mai putea rosti nici o vorbã. În câteva rânduri a mirosit sãruri, dar era o fatã curajoasã, n-a leºinat, însã tot înghiþea lacrimi. Bãiatul, Rareº, avea talent la picturã, ºi vara, de prin iunie, se ducea la Bucureºti sã lucreze benevol, la refacerea frescelor din biserici. Era pasiunea lui ºi în ultimii ani restaurãrile erau 136
un lucru frecvent în Bucureºti, se transmiseserã de la o bisericã la alta. Când n-avea decât vreo zece ani, un zugrav din Giurgiu îl lãsase, în timpul unor lucrãri în bisericã, sã se suie pe niºte schele ºi sã picteze ochii ºi gura sfântului Constantin ºi pe ale mamei sale, Elena, care se cam afumaserã de la lumânãri. Bãiatul a luat pensula de la zugrav ºi, lucrând cu mâna lui de copil, a vãdit un talent ieºit din comun. Atunci a intrat preotul ºi, mânios cã i se compromite pictura, a þipat la amândoi, la zugrav ºi la bãiat. A fost apoi un prim semn, fiindcã Rareº s-a speriat ºi a cãzut de pe schelã. Sã fi vãzut cum i-a tremurat mâna preotului când i-a luat capul blond în palme ºi i-a vãzut ochii închiºi. Sã fi vãzut cum a alergat mama, rãmasã la vorbã în curtea bisericii, ºi cum l-a luat în braþe de parcã ar fi fost bebeluº. Însã atunci au scãpat numai cu sperietura.
Poliþistul coborâse vocea ºi-i rugase sã þinã discreþie absolutã la ce avea sã le spunã în continuare, iar Agata ºi doctorul, care stãteau vizavi, se aplecaserã spre el, sã-l audã.
ªi le spuse despre ultimele cuvinte rostite de tânãr ºi de vãdita uºurare pe care o citise pe chipul lui apoi, ºi cum pãrea cã moare împãcat.
— Poate cã e vorba numai de o aspiraþie misticã, spuse doctorul, iar Agata adãugã:
— Un fel de rugãciune.
Dar Costache era sigur cã „sindroamele“ spun altceva.
Odatã se amuzaserã, poliþistul ºi bãrbatul ei, sã vadã ase-mãnãrile dintre meseriile lor ºi gãsiserã o droaie. Ambele cereau spirit de observaþie, inimã caldã ºi cap clar, gene-rozitate ºi dedicaþie, tact ºi curaj. Ambele necesitau discreþie ºi putere de muncã. Amândoi fãceau anchete, fiindcã în medicina de azi interogatoriul este obligatoriu, explicase Leon. Rãspunsurile trebuiau interpretate: bolnavii, la fel 137
ca rãufãcãtorii, ocolesc adesea adevãrul. Amândoi analizau cu mare atenþie semnele. În amândouã e nevoie de moralã ºi iubire de semeni. ªi medicul, ºi poliþistul e obligatoriu sã fie oameni educaþi ºi inteligenþi, în stare sã înþeleagã mecanismele trupeºti, sufleteºti sau sociale cele mai subtile.
ªi medicul, ºi poliþistul trebuie sã aibã bani, primul pentru instrumente ºi spitale, cel de-al doilea ca sã nu poatã fi corupt. Aici, Costache stãtea mai bine decât bãrbatul Agatei, era dintr-o familie înstãritã, ºi remuneraþia devenea, pentru el, mai mult simbolicã. Nu puteai deveni ºef în Poliþie, dacã nu erai dintr-o familie încãputã, ºi asta ca sã nu poþi fi cumpãrat ºi ca sã ai educaþia necesarã unei asemenea meserii dificile. Dar, mai presus de orice, amândoi, doctor ºi poliþist, se tem de rãspândirea rãului ºi-ncearcã sã-l stãvileascã. Poate cã în societatea viitorului, dupã ce omul va face toate progresele care sunt de aºteptat de la el, nu va mai fi nevoie nici de unul, nici de altul. O spuneau, dar erau dintre puþinii care n-o credeau. Fiindcã ºtiau cã omul, oriunde s-ar afla în spaþiu sau în timp, e, în esenþa lui, acelaºi. Pentru Agata, Leon Margulis ºi Costache Boerescu aveau o asemãnare în plus: amândoi fuseserã îndrãgostiþi de ea. ªi nu cel mai puternic câºtigase.
Agata se gândi, zãbovind încã întinsã în pat ºi cumva slãbitã de puteri, la cuvintele aflate de la Costache: dupã ea luminã, Maica Precistã nu puteau fi decât legate de clipa din urmã. Dar Popescu? Un popã sau un urmaº de popã…
De ce, totuºi, i-o fi rostit bãiatul numele? Trebuia gãsit un Popescu, acel Popescu care îl cunoºtea pe sãrmanul copil.
Gândindu-se la durerea mamei lui, Agata alunecã pe drumul cel rãu, pe care nu-ºi îngãduia aproape niciodatã s-o ia. Nici Iulia ºi nici Jacques nu ºtiau cã mai existase o surioarã, înaintea lor, rãmasã acum în urma lor, fiindcã 138
murise rãpusã de meningitã cu câteva zile înainte de a împlini 3 ani. Era de o drãgãlãºenie nespusã, cuminte ºi veselã, pânã când a cãzut la pat. Niciodatã nu se luptase Agata mai mult, în viaþã, pentru ceva, decât atunci. Simþea în cel mai concret fel cu putinþã cã se ia la trântã cu moartea, stãtuse zi ºi noapte lângã fetiþa ei, ºi-i vorbise, deºi fata n-o auzea, o mângâiase, o chemase, o acoperise de sãrutãri pe mânuþe, respectase întocmai picãturile din linguriþã ºi tot ce i se spusese cã trebuie fãcut ca sã se însãnãtoºeascã, se rugase fãrã contenire. Simþise cã tatãl-doctor nu mai crede în putinþa salvãrii, dar ea credea ºi se lupta, însã moartea fusese mai puternicã decât mama, e întotdeauna mai puternicã. ªi Agata a vrut sã meargã imediat dupã fetiþa ei, s-o ajute, cum s-o lase singurã în întuneric, ea, care era mereu ocrotitã de mama ei, de tatãl ei ºi de o luminã aprinsã la patul ei? Iar despre ce s-a întâmplat apoi nu se poate vorbi, a fost în iad, zile în ºir în iad, era sigurã de asta. Oare unde greºise? Oare cu ce era vinovat copilul, dacã ea greºise? Oare existã Dumnezeu, dacã îngãduie sã se întâmple aºa ceva? Oare nu e greºitã lumea, din temelii?
Poate cã trãim într-o lume nereuºitã ºi abandonatã în voia soartei. A trebuit ca doctorul-tatã sã-i facã injecþii ºi s-o adoarmã zile în ºir, cum se trezea, cum voia sã plece dupã fetiþa ei, cerea o dozã dublã morfinã care s-o adoarmã definitiv. De-atunci candela de pe mormântul fetiþei nu se stingea niciodatã, avea ea grijã de asta, în drumuri dese pe care nici unuia din copii nu i se dãdea voie s-o însoþeascã.
Îi vorbea mereu ºi-i spunea: dacã eºti în rai sã fii fericitã, acolo, în rai, oricât de nefericiþi am rãmas noi, aici, iar dacã nu eºti încã acolo, eu, cu mâna mea, te voi duce sus, apucã-mã strâns, nu-þi dau drumul. ªi Agata strângea pumnul, iar în pumn era aer. ªi dacã nu existã raiul eu þi-l fac, pentru tine, ºi dacã nu existã Dumnezeu, tu o sã ai 139
unul, îþi promite mama. ªi Agata îl vedea aievea pe Dumnezeu ºi-n braþele lui era fetiþa ei. Iar dacã eºti nimic, nimicul ãsta îl iubesc ºi-l înmoi cu lacrimile mele ºi-l ocrotesc cu toatã fiinþa mea. Mã auzi, nimicul îl iubesc eu! Tu eºti nimicul meu acum, singurul meu nimic. ªi nimicul avea ochii ei. Dacã þi-e rãu, fac schimb cu tine, sã-mi fie mie rãu, dar nu, nu are cum sã-þi fie rãu, îþi dau tot binele meu. Dacã ai nevoie de noi, cheamã-ne, venim, te auzim.
Vin oricând, dã-mi de veste! Agata stãtea mereu cu urechea sufletului ciulitã, sã simtã dacã fetiþa ei are nevoie de ajutor.
ªi niciodatã n-a mai putut sã fie pe deplin fericitã, ca înainte.
ªi nu trecea zi sã n-o sãrute în gând, pe cãpºor, pe fata ei, iar când o sãruta pe Iulia, venitã pe lume imediat apoi, pe pãrul ei negru, spera sã ajungã sãrutul ºi la pãrul blond al celeilalte. Copiii simþiserã ceva, simþeau cã n-o pot înveseli cu totul pe mama lor, simþeau cã nu mã pot înveseli, rãmânea întotdeauna un colþiºor nemulþumit ºi trist în ea, ºi trist în mine. Pentru mine moartea asta a fost ca graviditatea, dar în sens opus. Numãram zilele, vorbeam cu copilul plecat, aºa cum atunci vorbisem cu copilul neajuns încã, îi explicam, ºi-l consolam, ºi-l ocroteam pe cel care nu mai era, aºa cum îl ocrotisem pe cel care nu venise încã. Numai cã unul se apropia de viaþã, altul se depãrta de ea.
Iar când a mai venit ºi încercarea cu Jacques, dar nici mãcar pe asta n-a mai putut-o trãi Agata cum ar fi trãit-o o mamã obiºnuitã. ªi, ca întotdeauna, îºi strunea gândurile muncind cu disperare. Asta era salvarea ei ºi, ciudat, sal-vatoare i se pãrea ºi pãlãvrãgeala servitorilor, ºi preocupãrile femeilor, care îi mutau gândurile spre lucruri concrete.
ªi vizitele lui Costache îi fãceau bine, ºi grija lui care nu obosise încã, de-atâta amar de timp. Acum Costache pãrea s-o priveascã uneori pe Iulia aºa cum odinioarã o privise 140
pe ea. Nu se mira, ºtia cã el poate sã vadã omul pe dinãuntru mai bine decât cu razele fãcãtoare de minuni ale lui Röntgen. ªi totuºi, Agatei nu-i plãcea sã-l vadã prea mult în preajma Iuliei.
Trebuia, acum, sã verifice toatã curãþenia care se fãcuse în lipsa ei, sã se ocupe de bucãtãrie, de plantele din ghivece ºi pregãtirea lãmpilor ºi a sfeºnicelor, de scoaterea ºi verifi-carea veselei pentru zile mari, de camera de oaspeþi, sã aibã tot ce se cuvine, sã verifice ºtergarele din cabinetele de toaletã de lângã dormitoare, sã fie toate noi, ligheanele frecate ºi bureþii ºi vasele de porþelan pregãtite, sã nu uite sã trimitã dupã acordor, pentru pian, fiindcã o rugase Iulia, sã rânduiascã lucrurile din cãmarã, sã dea jos pânza de pãianjen pe care îi cãzuserã ochii chiar acum, sã vadã de cadouri, iar mâine-n zori avea întâlnire cu Asociaþia Ma-terna. Urmau sã viziteze Leagãnul Elisabeta din strada Teilor 11, inaugurat cu vreo trei sãptãmâni înainte, la sfârºit de noiembrie. Agatei îi rãmãsese în minte o fetiþã drãgãlaºã care semãna cu fiica ei pierdutã, doar cã era mai negricioasã ºi cu ochii mai necãjiþi, în timp ce mica ei Maria fãcea sã surâdã parcã toatã strada ºi tot oraºul ºi toatã lumea, când o scotea la plimbare.
Se sculã ºi vãzu pe noptierã Planeta de damã pe care, la Giurgiu, papagalul unui flaºnetar saºiu i-o trãsese din coº. Abia acum o citi, punându-ºi ochelarii: „Îþi place a glumi, a petrece cu prietenii, din care cauzã multe dame te invidiazã, dar inima ta este numai a aceluia cu care eºti cãsãtoritã. Vei trãi 80 de ani. În bunã cãsnicie vei trãi. ªi de bãrbatu-þi n-ai a te feri. Rãsplata îþi va fi fericire. Loterie: 13.21.26.“
O sã-ºi cumpere bilet, ar avea bani pentru reparaþii la casã, era nevoie de tapete noi ºi mai ales de modernizarea locuinþei, care rãmãsese în urma vremurilor.
141
— Te-ai trezit? Mi se pare cã am fãcut la grasse matinée, spuse Leon Margulis ºi pipãi pe jos cu tãlpile, dupã papucii de casã, cât e ora? L-am visat pe Costache. Pânã la urmã am uitat sã-l întrebãm: vine sau nu la masa de Crãciun?
3
Costache apãsã cu atenþie pe butonul soneriei electrice pe care Generalul Ion Algiu ºi-o instalase de curând. Se auzi un þârâit ºi, în aceeaºi clipã, un lãtrat. La uºã, paºii ordonanþei ºi ai patrupedului ajunserã deodatã, ca la un concurs de alergare, iar când soldatul îi luã pãlãria, un splendid ogar barzoi sãri cu labele pe pantalonii de uniformã ai poliþistului. Îl alungã, deºi era prietenos ºi avea ceva extrem de aristocratic, cu capul lui vioi, alungit, ºi cravata de pãr din jurul gâtului. κi lãsã bastonul cu cioc argintiu în vasul din hol ºi intrã, ca întotdeauna la vizitele lui de lucru, în bibliotecã. Generalul era în doliu, dupã nevasta lui care murise iarna trecutã, în curând avea sã se împlineascã anul, dar durerea sufleteascã era la fel de mare ca la început.
Bãiatul, stabilit la Craiova, îi scria des, cele douã fiice, mãri-tate la casele lor, încercau sã-l mai înveseleascã invitându-l pe la ele, dar el prefera sã stea singur cuc, prizând tabac printre amintirile lui, în locul care încã era umplut de toate micile ei gesturi. La început nu suferea nici un om în preajmã, cãrþile de vizitã rãmâneau fãrã rãspuns pe tãviþa din hol, acum, încet-încet, se mai uita pe ele ºi se îndura sã rãspundã. Cam un sfert erau cu da, trei sferturi cu Iertare…, poate cu alt prilej. Vizita lui Costache îi fãcea însã bine, îl îndrãgise de când, ca Prefect de Poliþie, acum ºapte-opt ani, destul de stânjenit de ideea de a lucra într-un birou, îºi cãuta doar un subaltern corect ºi gãsise în loc 142
un prieten. Se mãsurarã din priviri, ca prima datã, când între ei se produsese acel fluid care, se spune, apare numai între anumiþi oameni, ºi se bucurarã sã constate cã amândoi erau aceiaºi ºi cã fluidul din prima zi trecea ºi-acum între ei.
— Necazuri! spuse poliþistul în loc de orice salut, iar Generalul ridicã doar din sprâncenele albe, cu peri crescuþi în dezordine.
Nu risipea nici unul vorbele. Conu Costache acceptã ºi cafeaua, ºi coniacul ºi le combinã, turnând câteva picãturi de coniac în cafea, à la manière de Marghiloman. Povesti pe scurt despre cele douã cazuri care-i dãdeau de furcã ºi nu pãreau sã ducã nicãieri, se înfundau unul mai rãu ca altul, pe zi ce trece. Între timp multe gazete au început sã se agite, iar asta stricã. Tânãrul Rareº Ochiu-Zãnoagã, gãsit împuºcat, ºi un anume Dan Creþu – nu e rudã cu spiþerul roºcovan –, cazuri între care s-au produs tot soiul de coincidenþe. Generalul citea zilnic vreo patru-cinci gazete, aºa cã era la curent. ªtia ºi relatarea din Universul, care pãrea cea mai informatã.
— Crezi cã-i vreo legãturã între cei doi?
— Amândoi au fost gãsiþi în aceeaºi dimineaþã, de acelaºi om, Petre, vizitiul lui Inger cofetarul. Amândoi erau leºinaþi, numai cã unul era rãnit, altul nu. Pe Petre nu-l suspectez, e din altã lume, fãrã legãturã, ºi nu i-ar fi adus, dacã avea ceva pe cuget, de altfel l-am interogat. Despre Dan Creþu – dacã o fi numele lui real, cã documente n-are – am fi putut afla mai multe din bagajul lui, o cutie tip safe, dar, din nefericire, a dispãrut fãrã urmã. Bãrbatul a stat la arest un ceas, dar ceilalþi pungaºi spun cã n-a avut nici o con-vorbire cu ei, nici cu Fane Inelaru, suspectul numãrul unu în aceastã dispariþie.
— Dar nasul dumitale ce spune?
