La 8 a venit ºi signor Giuseppe, vecinul nostru: nu vorbeºte bine româneºte, însã ne-a cântat la chitarã, e un om bun ºi vesel, cred eu, dar, cum mã ceartã bucãtãreasa, eu cred cã toþi oamenii sunt buni. Mai puþin unul! Apoi ne-am aºezat la masã, ne era la toþi foame. ªi papa era vesel, de data asta, ºi-a povestit o mulþime de întâmplãri medicale, la care domnul Creþu era foarte atent ºi rãspundea în cunoºtinþã de cauzã, de ne-a mirat pe toþi. Papa s-a pornit sã povesteascã despre lumea teatrului, pe care o cunoaºte mai mult ca medic, altfel trebuie sã mã rog mult de el, sã vinã cu noi la reprezentaþii. ªi ne-a zis o poveste pe care nici noi n-o ºtiam, deºi pe cele mai multe le tot repetã, despre Grigore Manolescu, primul nostru Hamlet adevãrat:

— E din familia unui boiernaº, Alexandru Manolescu, avea casã pe lângã Schitu Mãgureanu ºi nu-nvãþa prea bine, a rãmas repetent la Sfântul Sava, aici, lângã noi, unde era elev. ªi când era încã în creºtere, la 14 ani, s-a dus la Conservator, fãrã ºtirea pãrintelui sãu. Nu era deloc frumos, avea braþele prea lungi, ca la maimuþe, cu palme ca vâslele, fãrã expresivitate ºi, mai ales, picioare strâmbe, în O. ªi cel mai rãu, era peltic.

— Mio Dio! a exclamat signor Giuseppe, care e sensibil la tot ce þine de scenã.

— Aºa cã profesorul l-a aºezat în ultima bancã, de milã, iar când, într-o zi, l-a suit pe estradã, vai, toatã clasa a râs în hohote, deºi avea de recitat o poemã tristã. Dar bãiatul avea vânã. A repetat cu pietre-n gurã, cu îndârjire, în faþa oglinzii de-acasã ºi s-a corectat în toate privinþele. Multe minuni se petrec ºi-n teatru, dar mai ales în medicinã, dacã e voinþã. S-a suit a doua oarã pe scândurã ºi-a spus Lacul lui Lamartine aºa de frumos, cã nimeni n-a mai râs. Într-o 171

zi, în clasã, s-a citit o piesã care l-a miºcat mai mult decât toate, aºa cã Grigoraº l-a întrebat pe profesor ce piesã e asta ºi dascãlul a spus: Hamlet. De-atunci, bãiatul a avut ideea fixã cã el trebuie sã joace Hamlet. Dar taicã-sãu a prins de veste, din ziar, cã bãiatul lui e la Conservator ºi, ca sã-i opreascã mâna care se pregãtea sã-l loveascã – bãtrânul Manolescu avea mânã grea –, fiul a zis: „M-am dus la Conservator ca sã-mi repar vorbirea ºi sã mã fac advo-cat.“ Iar piesa Hamlet, o cãrticicã tradusã în francezã, o þinea la el tot timpul, o arãta, era cartea lui de vizitã, deºi la repetiþii primea doar roluri de moºi caraghioºi. Împlinise 16 ani, ºi acasã taicã-sãu îl certa cã iar e ameninþat de repetenþie. Într-o zi, la o orã a clasei de la Conservator asistã Matei Millo, mare actor ºi bun director de trupã.

ªi-apoi îi spune profesorului cã vrea sã-i ia un elev. Ãsta îi indicã un june-prim, un bãiat frumos din banca-ntâi, dar Millo aratã cu degetul spre Grigore Manolescu, urâ-tul din ultima bancã. ªi-aºa ajunge, la 16 ani, Grigore, tot într-un rol de bãtrân, pe scenã, alãturi de Millo ºi de Frosa Sarandy.

Aici papa a fãcut o pauzã ºi i-a explicat lui Dan Creþu cine-i Frosa Sarandy, fiindcã el nu pãrea sã fi auzit de marea noastrã actriþã. Între timp musafirul mânca dus pe gânduri, mama ºoptea slujnicei câte ceva, ce sã aducã, ce sã ducã, deºi o dãscãlise din timp, eu ºi Jacques ne fãceam tot felul de semne discrete, iar Giuseppe înfuleca cu poftã ºi râdea zgomotos. ªi când sã vinã desertul, papa a fost chemat de urgenþã. Suntem obiºnuiþi cu asta ºi nu ºtiu cum, dar, mai ales în zile de sãrbãtoare, vine ºi boala, ca musafirul nepoftit.

Aºa cã ne-a spus în fugã urmarea:

— La spectacol, în salã a fost ºi Manolescu-tatãl. Bãiatul nu era trecut pe afiº, în dreptul rolului Tochenbourg din Un bal din lumea mare erau steluþe, iar sub machiaj ºi cu vocea de moº, tatãl nu-l recunoscuse. Dar la final publicul 172

a strigat: Millo, Millo! Frosa, Frosa! ªi, mai tare, Tochenbourg, Tochenbourg! Iar când cortinierul a ridicat iar cortina, Millo l-a luat de mânã pe debutant ºi l-a prezentat cu glas rãsunãtor: Grigore Manolescu! Pe scurt, cã trebuie sã plec, tatãl l-a dat afarã din casã. Trec încã niºte ani ºi iatã-l pe Grigore Manolescu triumfând în Hamlet. Eu aveam 34

de ani, aºadar era în… 1884, toamna, þin minte ºi ziua, cum s-o uit, 2 octombrie, de ziua mamei voastre. Aºa ceva n-am mai vãzut, oamenii îi cãdeau pur ºi simplu în genunchi, sala era cutremuratã, ovaþiona minute în ºir ºi-n culise erau toþi în lacrimi… Teatrul de azi îmi pare palid, searbãd în comparaþie cu ce-am prins noi, mama ºi cu mine, în tinereþe – ºi papa s-a uitat cu zâmbet la mama.

L-am întrebat dacã ºtie când ºi cum a murit Grigore Manolescu.

— Acum ºapte ani, a zis el, avea numai 35 de ani! De la þigãri i s-a tras, le aprindea una de la alta (ºi s-a uitat ca un tatã supãrat spre Dan Creþu, mai cã ziceai cã are vreun drept asupra lui, sã-l mustre; pentru papa suntem toþi niºte copii). În ultimul lui spectacol, cum ieºea de pe scenã în culise, cum cãdea în braþele doctorilor. L-au îngropat cu paginile din Hamlet pe piept, cum a lãsat scris în testament, cu alai de oameni care plângeau. Am fost ºi eu, m-am dus direct la cimitir. ªi-acolo a fost ca la teatru, când am ajuns am întrebat unde e groapa, iar un om de la poartã mi-a explicat unde e ºi mi-a spus: „Da’ sã ºtiþi cã mortu’

n-a venit încã, îl aºteptãm sã pice dintr-un moment în altul!“ Mã rog, n-am timp sã vã povestesc acum totul…

ªi Jacques, ºi eu rãmãsesem cu gura cãscatã, fiindcã papa e foarte econom cu vorbele, de cele mai multe ori. Uite ce se ascunde în pãrinþii noºtri! Tare mi-ar fi plãcut sã-l vãd pe papa la 20 de ani, la Paris, ca student! Papa ºi-a luat rãmas-bun de la musafiri, noi am trecut la cozonac.

N-am vrut sã împãrþim cadourile, fãrã el, am amânat pe 173

mâine. Domnul Creþu era foarte stânjenit cã nu adusese nimic pentru noi, s-a bâlbâit în scuze, dar noi ºtiam cã n-are bani ºi tot mama a spus râzând:

— Cizmarul n-ajunge sã-ºi facã cizme, iar falsificatorul de bani n-apucã sã-ºi fabrice bani. Glumesc, sã nu vã supãraþi pe mine, dar sã ºtiþi cã v-am îndrãgit deja ca pe Jacques ºi pe Julie, vã puteþi socoti din familie. Cadoul pe care ni l-aþi fãcut este chiar prezenþa dumneavoastrã, ne-a prins tare bine.

O, asta din partea mamei mele… nici nu ºtia Dan Creþu ce înseamnã, cã, dacã ar fi ºtiut, ar fi sãrit s-o îmbrãþiºeze.

Acum e aproape de miezul nopþii, mã uit în urmã ºi-i mulþumesc în gând lui Dan Creþu cã m-a fãcut sã uit de necazurile mele. E invitat ºi mâine, la dejun, când vin ºi conu Costache, ºi Nicu, asta aratã cã noul musafir ne e drag la toþi. Nu m-am îndrãgostit de el (deºi zâmbetul lui e cel mai frumos din câte-am vãzut), însã mi-e cumva ca un frate mai mare. A fost cel mai frumos Ajun de Crãciun al familiei Margulis. Dan Creþu i-a dat o mulþime de semne de prietenie frãþiorului meu, Jacques a fost fericit ºi, înainte sã aprindem lumânãrile din brad, îi strãluceau ochii în întuneric, ca agatele. Acum îmi dau seama: Jacques a moºtenit ochii de agatã neagrã ai mamei, iar eu m-am ales cu neîncrederea strãmoºeascã în ochii verzi. Papa nu s-a întors încã. Oare o sã primesc mâine un rãspuns?

6

Marioara se uita cu multã îngrijorare la fratele ei mai mic, deºi mai înalt. Alexandru ieºea sã fumeze, mânca iute ce i se aducea ºi se scula de la masã, lucru de neînchipuit oricând, dar de neiertat când ai musafiri. Toatã lumea privea 174

miratã dupã el, de fiecare datã, întorceau capul ca la comandã, dar nimeni nu îndrãznea sã-l întrebe ceva, Miºu presupunea cã-i vorba, ca întotdeauna la el, de vreo femeie.

Conu Costache venise încãrcat cu dulciuri de la cofetãria lui Inger, din strada Carol, ceea ce, de asemenea, îi surprin-sese pe-ai casei, era o încãlcare a tradiþiei, care impunea Capºa sau Fialkowski, ba chiar, de când Fialkowski era bolnav, numai Capºa. Bradul era aproape pânã-n tavan, iar tavanul era înalt. Ca sã-l împodobeascã, le trebuise scara.

Candelabrele erau aprinse toate, iar ciorchinele de lumini din fiecare se înmulþea în oglinzile salonului. Hristea Livezeanu era în toane rele, ca la toate sãrbãtorile, ºi-ºi descãrca nervii pe soþia lui:

— Poate-i spui fiului dumitale cã atunci când avem musafiri…

Dar doamna-mamã nu rãmânea niciodatã datoare cu o replicã, iar rãzboaiele cu soþul ei îi fãceau plãcere. Trupeºi amândoi, spre deosebire de cei trei copii, semãnau cu un general ºi-o generãleasã în lupte de hãrþuialã. Ea cu capul mic ºi ridat, însã pe decolteu cu splendida carnaþie de camelie a femeilor din familie, iar el cu faþã stacojie ºi favoriþi albi.

— Sã-i spun fiului dumitale, vrei sã zici, eu l-am nãscut, dar, de moºtenit, te-a moºtenit numai pe dumneata. Pe mine m-au moºtenit ceilalþi doi – ºi doamna îi învãlui cu privirea pe Marioara, cu nãsucul ei perfect, ºi pe Miºu, cu ºuviþa lui de pãr cãzutã pe frunte, care-i dãdea un aer de ºtrengar.

Sora mai mare a Mariei, Elena, fatã bãtrânã, vorba vine, þinea ca întotdeauna cu Hristea, ºi avea motivele ei. Elena încercã sã mute atenþia lui Costache de la scenele de familie:

— Domnule Boerescu, ce se-aude cu tânãrul Ochiu-Zãnoagã? Nu mã aºtept sã ºtiþi deja cine l-a împuºcat, dar mãcar din ce cauzã?

175

— Domniºoarã, o sã vã decepþionez. Nu ºtiu, nu ºtim, poliþia nu ºtie încã nimic.

Conu Costache nu era nici el în apele lui, seara se anunþa grea, deocamdatã de-a dreptul nesuferitã, or, sperase la puþinã liniºte. Friptura era fadã, deºi arãta minunat rume-nitã ºi împodobitã, sau poate cã atmosfera schimbã gustul mâncãrurilor. Sorbi din vinul care, în schimb, era de nepreþuit, întrucât Livezenii aveau vinurile cele mai bune din Capitalã, ºi se simþi un pic mai îmbãrbãtat. Marioara îi zâmbi cu gropiþele ei din obraji, dar era un zâmbet neconvins, aproape speriat. În clipa aceea, se auzi, din stradã, un cor care cânta ascuþit ºi fals. Veniserã colindãtorii.

Domnul Hristea ºi, imediat dupã el, doamna, începurã sã cânte ºi ei, odatã cu strada, acoperindu-i cu totul pe copii, el, un bariton cu un timbru extraordinar de pur, ea, sopranã, cu catifelãri de o cãldurã greu de bãnuit, când o vedeai atât de rãzboinicã. Vocile li se împletirã cu tan-dreþe, se uitau unul la altul de parcã nu se vãzuserã de mult ºi, pentru prima datã în seara aceea, formau un cuplu fericit, cu gurile deschise deodatã, din care þâºneau aceleaºi cuvinte. Costache bãnui cã muzica e una dintre cauzele care i-au þinut atâþia ani împreunã ºi se uitã cu milã la Elena, care suferea ºi se cocârjase toatã, cu o expresie de durere pe chip.

Dupã ce se terminarã cântecele de-afarã ºi din casã, intrã ºi Alexandru, spuse cã a avut el grijã de darurile pentru colindãtori ºi-l rugã pe Costache sã-i acorde douã minute, dupã cinã. Spaima Marioarei se transformã în groazã, iar Miºu începu sã-ºi dea ºi el seama cã ceva nu-i în regulã ºi cã bãnuielile lui de mai înainte au nimerit alãturi. Pãrinþii, în schimb, întremaþi de comuniunea dintre vocile lor, nu bãgarã nimic de seamã, parcã erau în luna de miere. Costache remarcã o înseninare vãditã a lui Alexandru, de când reintrase ºi se întreba intrigat ce se întâmplase acolo, afarã.

176

JOI 25 DECEMBRIE

Cadouri

1

P ânã anul trecut îmi scriam jurnalul în francezã, P dar, de când am asistat la o conferinþã la Ateneu despre biata limbã româneascã ºi câte furtuni au trecut peste ea fãrã s-o poatã smulge de tot din rãdãcini, am luat marea hotãrâre de a nu mai scrie decât în românã.

Dar uneori e greu, fiindcã lucrurile intime sunt mult mai uºor de pus pe hârtie când le scrii franþuzeºte. De pildã în seara asta, tare m-aº ascunde într-o limbã strãinã ca dupã o mascã de carnaval, sã scriu cât sunt de emoþionatã ºi din ce motive, mais puisque j’ai promis d’écrire en roumain, je dois tenir promesse. Aºadar curaj, sã trag aer în piept ºi sã scriu în limba strãmoºilor mei (ceea ce nu-i chiar adevãrat, fiindcã o parte din ei sunt greci). Azi i-am avut la dejun pe Nicu, pe conu Costache ºi pe Dan Creþu ºi era sã-l uit pe signor Giuseppe. Am început cu Nicu, invitatul oficial al fratelui meu, fiindcã m-am strãduit tot timpul sã-i prind privirea ºi sã înþeleg de la el dacã plicul meu a ajuns unde trebuie ºi dacã mi-a adus un rãspuns, dar, ca un fãcut, bãiatul avea mereu ochii îndreptaþi spre altcineva. Abia la plecare l-am chemat deoparte ºi l-am întrebat: „I-ai dat?“, iar el a fãcut din cap cã da, tot fãrã 177

sã se uite la mine. Apoi l-am întrebat dacã mi-a adus rãspuns ºi-a fãcut din cap cã nu. Mi s-a pãrut cã-i e milã de mine, poate bãnuieºte ceva, poate a vãzut cã destinatarului nu-i pasã. ªi, nu ºtiu de unde pânã unde, a adãugat: Dar cred cã vine la 5. Verde ºi roºu. L-am sãrutat pe creºtet, era cel mai frumos cadou, pentru mine. N-am apucat sã-l mai întreb nimic, de unde a scos asta, ce înseamnã verde cu roºu – suna ca o parolã – ºi dacã Alexandru i-a spus anume sã-mi transmitã aceste vorbe, cã a apãrut lângã noi conu Costache, sã-ºi ia rãmas-bun. M-a deranjat, m-a supãrat chiar, parcã mã urmãrea. Fusese morocãnos tot timpul la dejun, agasat, ceea ce nu-i stã în fire, iar acum a spus cam abrupt: „Cine sã vinã?“ Însã Nicu s-a fãcut nevãzut, iar eu m-am fãcut cã n-aud. N-are dreptul sã intre în viaþa mea ºi de-obicei e atât de delicat, nici n-ai crede cã-i poliþist. M-a rugat, dacã pot, sã vin mâine-dimineaþã la Prefectura de Poliþie, cã are de discutat ceva cu mine, între patru ochi. Vorbise deja cu papa sã mã însoþeascã acolo, când merge spre cabinet, ºi el sau altcineva urmeazã sã mã conducã înapoi acasã. Nu-nþeleg ce poate fi ºi cum l-aº putea ajuta eu, iar invitaþia la Poliþie e cel mai neobiºnuit rendez-vous pe care mi l-a dat în viaþa mea un bãrbat. ªi asta a doua zi de Crãciun, când toatã lumea stã acasã! Însã cel mai mult mã preocupã cuvintele lui Nicu:

„Dar cred cã vine la 5. Verde cu roºu.“ De ce e numai cred, de ce nu e sigur? Poate n-a avut timp sã scrie un rãspuns? Sau se joacã de-a pisica ºi ºoarecele cu mine?

Dupã dejun, Jacques ºi cu mine le-am fãcut tuturor, dar mai ales vecinului nostru, signor Giuseppe, o mare surprizã: am dat „concertul“ cu menuetul lui Händel. Eu am greºit numai de trei ori, Jacques ceva mai mult, dar toþi s-au fãcut cã e perfect, deºi cred cã le-am cam zgâriat urechile. Mama ºi papa au fost cu adevãrat surprinºi de cadoul nostru ºi 178

de progresele pe care le-am fãcut fãrã profesoarã (am renunþat la ea acum un an, ca sã facem economii), apoi am adus carillonul lui Jacques, i-am dat drumul ºi-am acompaniat ceasul, de parcã am fi fãcut timpul sã cânte în trei feluri, ºi Giuseppe a început sã aplaude ca un apucat. Are ceva de gondolier, cu pãrul lui negru plin de bucle lucioase, cu mustaþa ca un fir rãsucit, ºi e foarte galant cu mine, dar fãrã sã întreacã vreodatã mãsura. Îmi plac italienii, au o cãldurã care nu te sufocã. A venit lângã pian, mi-a luat mâna ca sã mi-o sãrute recunoscãtor „pentru aceasta musica celesta“ ºi, cum „manina“ era rece – aºa sunt întotdeauna mâinile mele –, a început sã cânte din cea mai recentã operã a lui Puccini, Boema: „Che gelida manina se la lasci ris-caldar…“ Mi-a tradus papa, care ºtie italieneºte: Ce mânuþã rece, dacã-mi permiþi, þi-o încãlzesc eu… El era un Rodolfo seducãtor, ºi eu o vecinã Mimi care abia se stãpânea sã nu râdã. ªi-atunci conu Costache a continuat el aria lui Rodolfo, pe care, ce sã vezi!, o ºtia foarte bine, ºi din când în când cânta uitându-se la mine, dar degeaba, n-am înþeles absolut nimic în afarã de cuvântul signorina.

La un moment dat ºi-a întors însã ochii ºi spre domnul Creþu, iar papa mi-a spus în ºoaptã cã era vorba de un furt ºi-o casetã sau aºa ceva. Signor Giuseppe a fost entu-ziasmat, ne-a îmbrãþiºat pe toþi de bucurie, se pare cã a asistat chiar la premierã, la Torino (sau o fi zis Milano?).

Am descoperit, dupã cum se vede, cã ºi conu Costache are o voce fermecãtoare ºi cântã foarte bine, ceea ce i-am ºi spus. Cã ºtie ºi italianã, iar a fost o surprizã. Uite lucruri pe care nu mi le închipuiam despre el. O fi fost un om mai vesel, în tinereþe, pãcat cã ºi-a ales o meserie care-l îm-bãtrâneºte. Pentru cã rareori l-am vãzut foarte binedispus. Dar parcã papa? Amândoi sunt mai mohorâþi decât toþi ceilalþi oameni din jur.

179

I-am dat lui Jacques Fântânile luminoase de la Universul ºi lui Nicu Miorlãitorul. Când sã facem fântânile, iatã cã n-aveau instrucþiuni, aºa cã va trebui sã trec iar pe la administraþia ziarului sã vãd de-o cutie întreagã, pe asta i-am luat-o înapoi lui Jacques, care a fost trist. Iar Miorlãitorul a miorlãit de douã ori, apoi n-a mai vrut, dar Nicu a zis cã-i mai bine aºa, cã nu-i plac pisicile, el are câine ºi pe ãla îl þine în curte, cã-i plin de purici. Lui papa nu i s-a potrivit pãlãria, deºi o mãsurasem dupã cea veche, îi stãtea pe creºtet ºi era atât de caraghios cã toþi am râs de el, ºi uite cum se alege omul cu râsete în loc de cadou.

A, da, ºi mamei i-am luat Poesii de Veronica Micle, mi-a mulþumit cu însufleþire, ziceai cã e tocmai ce-ºi dorea, dar conu Costache mi-a spus mai apoi cã ºtie el cã nu-i plac, deºi chiar nu vãd din ce motiv. Cât despre mine, mi-au dãruit un frumos manºon de blanã albã. Urãsc manºoanele, fiindcã e ca ºi cum aº avea mâinile legate. ªi nici nu mai sunt la modã. Nicu nu i-a adus lui Jacques nimic, cicã s-a produs o încurcãturã ºi îi tot explica ceva în ºoaptã.