A pãrut întãrâtat:

— O sã merg pânã la capãt, Iulia. Eu am o viaþã destul de plinã, fac cu pasiune ce fac, iar sã te lupþi cu rãii, cu rãul, îþi consumã toatã forþa sufleteascã ºi tot timpul. Sunt invitat pretutindeni, merg la spectacole, opera e pentru mine un opiu, am admiratori ºi… admiratoare. Dar viaþa 194

mea e ca o gamã din care lipseºte o notã. Ca ºi cum ar trebui sã cânt fãrã sã folosesc o notã, sol, sã spunem. Gândeºte-te cã la pianul dumitale ar lipsi mereu clapa albã a notei sol.

Iar tu reprezinþi pentru mine aceastã notã sol care mi-ar umple viaþa de bucurie. Aº vrea…

— Te rog, nu, pe urmã o sã te superi pe mine ºi nu vreau asta, cu nici un chip nu vreau, nu pot sã te vãd supãrat pe mine, vreau sã rãmânã totul aºa, pânã la sfârºit, am spus deznãdãjduitã, nu chiar cuvintele astea, dar ceva asemãnãtor, nu-mi mai amintesc bine, ºi m-am sculat sã-l vãd.

Avea cea mai chinuitã faþã din lume ºi mi-era într-adevãr foarte greu, fiindcã voiam sã fac ce voia el, dar nu puteam, din cauza întâmplãrii care a ales sã existe altcineva mai important pentru mine. Dar când mi-a vãzut privirea spe-riatã, s-a stãpânit, mi-a luat mâna, care era rece, cum altfel?, ºi-a rostit cu alt ton, distant ºi aproape rãu, care mi-a fãcut ºi mie rãu, de parcã mi-ar fi dat un brânci pe scãri:

— Femeile ca dumneata, ca tine, au un obicei: îºi pla-seazã sentimentele ca-ntr-o bancã falitã. În locul cel mai nesigur ºi cel mai nenorocos cu putinþã. Nici nu-i vãd pe bãrbaþii aflaþi chiar lângã ele, îi ignorã dacã îi ºtiu siguri ºi se uitã mereu la cel de departe, care le chinuie, la cel care e cu alta.

Mi-a lãsat mâna jos ºi-a început sã se plimbe prin încãpere. N-am îndrãznit sã-l mai privesc nici eu, dar îi simþeam vocea învãluindu-mã.

— Poate am greºit spunându-þi ce þi-am spus, dar oare n-am ºi eu dreptul la o viaþã normalã ºi… bunã? ªtiu cã aº putea sã te fac fericitã, încetul cu încetul, la fel cum te-ar face el nefericitã, încetul cu încetul. Alexandru Livezeanu e amestecat într-o chestiune urâtã. Te-am invitat aici ca sã te previn! N-are viitor!

195

Am simþit acum cã mã rãneºte anume. Apoi mi-a spus ce era de spus, dar efectul a fost cu totul altul. Sentimentele mele mult împuþinate pentru Alexandru au crescut brusc la loc, ca râurile dupã ploaie. Are dreptate conu Costache, chiar numai pentru asta ºi-mi rupe inima: îmi pun sentimentele în locul cel mai nesigur, mai nenorocos, mã uit la cel care are deja totul ºi totuºi sunt sigurã cã fãrã mine s-ar îneca sau cã eu am venit pe pãmânt anume ca sã-l salvez. Conu Costache mi-a mai cerut cu o voce strãinã sã fiu discretã ºi m-a asigurat cã le-a spus el pãrinþilor mei exact atât cât e necesar sã ºtie, nu-i nevoie de alte explicaþii.

Mi-a chemat un om, sã mã conducã, el n-a venit nici pânã la uºã. Dar din clipa în care am ieºit din biroul lui am ºtiut cã nu-l voi mai putea privi ca înainte.

2

Draperiile de catifea erau bine trase, astfel cã, de-afarã, casa pãrea cufundatã în beznã, iar Costache se culcase deja, la ora patru dupã-amiaza, ca pentru noapte. Bãuse douã pahare cu tãrie ºi nu voia decât sã-ºi cufunde în somn corpul ºi mintea, ºi somnul sã-i fie fãrã vise. Zaharia, care-l vãzuse numai de câteva ori în viaþã în starea asta, umbla pe vârful picioarelor, ceva mai înviorat. În restul zilelor, când ordonanþa era posacã, Costache îl îmbãrbãta ºi-l înveselea. Dar când stãpânul era ca bolnav, mult mai supãrat decât ar fi putut fi vreodatã ordonanþa, pentru cã, bãnuia Zaharia, adâncimea supãrãrii e pe mãsura înãlþimii deºtep-tãciunii, el încerca sã þinã cumpãna casei în echilibru ºi sã-l îmbãrbãteze. Liza, care n-aºtepta decât porþia ei zilnicã de mângâieri, s-a retras ºi ea cu coada-ntre picioare când a fost repezitã.

196

Bãtãile în uºã i-au surprins ºi i-au deranjat pe toþi trei.

Conu Costache aþipise de câteva minute, Zaharia se aºezase sã-ºi cârpeascã niºte pantaloni ºi Liza stãtea cu capul aºezat pieziº peste labele ca zãpada ºi se gândea pesemne la ale ei. Primul s-a sculat în grabã Zaharia, a doua, fãrã grabã, Liza, iar conu Costache s-a întors doar pe partea cealaltã, hotãrât sã nu ºtie de nimeni ºi de nimic pânã mâine-dimineaþã. Dar dupã vreo cinci minute în care a auzit de la intrare glasul ordonanþei amestecat cu un glas de femeie –

nu destul de tare ca sã-l identifice – Zaharia a intrat la el ºi i-a zis supãrat:

— Nu vrea sã plece, ’ce cã stã pânã vã sculaþi.

— Cine? iar glasul lui Costache era, în întuneric, rãguºit ºi plin de speranþã.

Dar rãspunsul n-a fost cel aºteptat de el:

— Doamna avocat Movileanu. Ce’ cã tre’ sã vã dea ceva teribil de important. Ce fac? a întrebat Zaharia ºi, ca la rãzboi, era gata sã ducã la îndeplinire orice ordin, oricât de primejdios ar fi fost.

Costache a gemut de parcã-l durea, ceea ce nu fãcea prea des în faþa altora. Fãrã sã rãspundã, a rotit butonul ascuns chiar sub abajurul lãmpii de pe noptierã ºi ciuperca de luminã i-a învãluit faþa buimacã. A cerut halatul ºi a ieºit aºa, ciufulit, mirosind a bãuturã ºi încruntat.

Abia când a vãzut-o, ºi-a dat seama cine e doamna avocat Movileanu: cuconiþa plinã de nuri ºi migrene din strada Teilor, cea pe care o-nºela bãrbatul. Ea îi întinse ca ºi prima datã o mânã pufoasã, cu gropiþe, dar Costache se fãcu cã nu observã ºi se scuzã fãrã convingere cã trebuie s-o primeascã astfel, fiindcã n-aºtepta pe nimeni, nu se simte tocmai bine – un guturai. Doamna arãta foarte bine, era aranjatã, pudratã exact cât trebuie ºi îmbrãcatã cu gust, într-o rochie elegantã, cu broderie pe corsaj ºi mâneci largi, 197

strânse bine la încheieturi. Îl privea pe Costache cu o îngrijorare bunã, aºa cum numai unele femei ºtiu sã-i priveascã pe bãrbaþi, cunoscându-le firea ºi felul, ºi dorind sã-i ajute.

Costache avea nevoie de-o asemenea privire ºi, observând cât de firesc ºi de blând se purta ea cu un bãrbat urâcios ºi cât de plãcutã era când nu era necãjitã ºi nervoasã, se gândi cã ceva nu-i cum trebuie în lumea asta. Doamna Movileanu îºi ceru scuze cã a venit pe nepusã masã ºi-i zise cã a vrut sã-l opreascã încã de când a plecat de la ei, acum douã zile. Spre deosebire de ceea ce-ºi închipuiau bãrbatul ei ºi obraznicul de Traian, care-l apãrã mereu, ea era la curent cu escapadele lui. ªtia ºi cine-i persoana. Ar divorþa, dacã ar putea, dar n-are nici un alt mijloc de trai, iar sã divorþezi de-un avocat din categoria lui Movileanu înseamnã sã rãmâi fãrã un acoperiº deasupra capului.

— Dar n-am venit sã vã vorbesc de-ale mele, iertaþi-mã ºi nu vã supãraþi prea tare pe mine. Dacã am fãcut-o acum, puþin, e pentru cã n-o fac cu nimeni altcineva, sunt foarte singurã, cum numai o femeie cãsãtoritã cu soþul meu poate fi, dacã înþelegeþi ce vreau sã spun. Am venit aici pentru cã am auzit de la fatã – cea care v-a adus cafeaua când aþi fost la noi – ce-aþi povestit acolo, cu bãrbatu-meu. Servitorii te þin la curent cu tot ce se întâmplã în casã, în oraº

ºi în lume, fie cã vrei, fie cã nu vrei, eu nu mai trebuie sã citesc gazeta.

Costache o aprobã din cap, era ºi pãrerea lui, iar doamna Movileanu zâmbi uitându-se la Liza, care se apropiase ºi-i amuºina alene poalele rochiei.

— Or, nu-i adevãrat cã portmoneul a dispãrut. Dacã am îndrãznit sã profit de lipsa domnului-soþ de-acasã –

n-a stat cu mine nici mãcar ieri, de Crãciun – ºi sã vin la dumneavoastrã e pentru cã portmoneul e la mine ºi-am þinut sã vi-l dau dumneavoastrã. A, adresa am luat-o de 198

la Prefecturã, am trecut mai întâi pe-acolo. Venise domnul Caton Lecca, a întrebat ºi dumnealui unde sunteþi.

— Dar asta-i cu neputinþã, sãri Costache în picioare, ignorând cu o ridicare din umeri ultima remarcã. Aveþi vreo legãturã cu Petre, vizitiul de la cofetãria evreului Inger?

— Nu, care Petre? Care Inger? Iertaþi-mã, dar nu vãd de ce-ar fi cu neputinþã ºi nici nu e, dovadã cã vi-l dau.

ªi-i întinse, într-adevãr, un portmoneu din antilopã.

Când îl luã, Costache îi sãrutã mâna, în compensaþie pentru sãrutul refuzat mai devreme. Apoi deschise portmoneul ºi-i scotoci numeroasele despãrþituri. Nu gãsi decât o cheie aurie, cu dinþi mãrunþi, care urcau pânã la jumãtatea tijei, de ambele pãrþi, ca niºte aripi dantelate.

— Nu era altceva în el decât cheiþa asta, cred cã-i de la o casã de bani. Am luat portmoneul de pe masã fiindcã am crezut cã are vreo legãturã cu ea. Apoi, când m-am lãmurit cã nu, l-aº fi dat înapoi tânãrului, aºa intenþionam, dar n-am mai avut ocazia, am auzit imediat ce s-a întâmplat cu el, mult înaintea bãrbatului meu, tot prin servitori. Sã ºtiþi cã nu-i adevãrat cã-mi vãrs nervii pe ei, cum v-a spus junele Traian – am aflat tot de la fatã – dimpotrivã, ei þin la mine, chiar dacã mã compãtimesc, ºi asta-mi cade foarte greu.

— Doamnã, n-am vorbe destule ca sã vã mulþumesc, iertaþi-mã cã v-am primit în felul acesta. Numai cã eu ºtiam cã portofelul l-a furat acel Petre, dar se vede cã cel care mi-a dat informaþia asta a minþit sau s-a înºelat, oricum nu-i un om în care sã mã-ncred.

Costache îi luã mâinile ºi le simþi moi ºi calde într-ale lui. Se crispã puþin ca ºi cum ºi-ar fi amintit ceva, apoi îi spuse doamnei, cu acelaºi ton firesc cu care-i vorbise ºi ea:

— Aº vrea sã mai rãmâneþi. Prezenþa dumneavoastrã mi-a fãcut bine, îmi face bine.

199

Doamna Movileanu zâmbi. ªi ei îi fãcuse bine. Chiar aceastã propunere îi fãcea bine, se vedea dupã zâmbet.

— Eu nu mai am ce pierde, aº putea sã rãmân. Dar n-o s-o fac: nu doresc cu nici un chip ca dumneavoastrã sã mã judecaþi pe urmã… cum fac bãrbaþii în asemenea…

situaþii. ªi mai e ceva: simt ºi cã aº fi, iarãºi, doar a doua.

Mi-a cam ajuns sã fiu a doua. Cine ºtie însã, e posibil sã ne mai întâlnim… dupã divorþ, pentru cã în clipa asta chiar, m-am hotãrât. Fie ce-o fi! Nu cunoaºteþi un avocat bun ºi care sã nu fie amic cu bãrbatul meu?

Costache mai stãtu aproape o orã de vorbã cu încã doamna Movileanu, aºa cum de mult nu mai vorbise cu o femeie ºi, cu sufletul ceva mai puþin negru, se duse sã se culce prevenindu-ºi ordonanþa:

— Pânã mâine nu mai exist! Pentru nimeni. Sã nu-ndrãz-neºti sã mã mai deranjezi. Scoate-o pe Liza la plimbare!

3

Ceasul cu dorobanþ de la Indépendance Roumaine arãta ora patru, iar Alexandru nu ºtia ce sã facã. Plecase de-acasã, conducând singur calul, ca întotdeauna, plecase pentru orice eventualitate, dar n-avea curaj sã meargã la familia Margulis. Mai curând ar fi trebuit sã-l gãseascã pe micul comisionar, dar habar n-avea unde sã-l caute ºi nici un chipiu roºu nu se zãrea în locurile ºtiute, parcã se topiserã.

Cel care avea rãspunsuri pentru asemenea întrebãri ºi cunoºtea adresele era tot el, Nicu, dar nu-l putea întreba pe Nicu unde sã-l gãseascã pe Nicu, iar dacã-l gãsea, nu mai avea de ce sã-l întrebe unde e. Ce tâmpenie! Parcã-ºi pierde minþile. „Ora 5. Verde cu roºu.“ Ce poate sã însemne asta? O întâlnire, desigur, dar unde? Trase de frâu ºi obligã 200