se strecurã afarã, cu un ºoarece în dinþi. Tânãrul ºi poliþistul se ciocnirã piept în piept. Dupã ce se scuzarã deodatã, musafirul spuse cine e ºi ce vrea, iar domniºorul fãcu rapid cale-ntoarsã. Avea un mers foarte ciudat. În salon mirosea a cahle-ncinse, de la sobele înalte pânã aproape de tavan.
Costache îl privi pe tânãr cu interes profesional, era un om care nu putea sta o clipã liniºtit, semãna cu copiii mici, care când dau din mâini, când din picioare. Acum deschidea ºi închidea pumnul, de parcã ar fi apucat ceva care-i tot scãpa.
— Domnul avocat nu-i acasã, e dus dupã treburi, e…
coborî vocea ºi adãugã: e la… ei, bine, are o metresã.
Fiindcã lucraþi la Poliþie ºi sunteþi tãcut prin natura pro-fesiei, nu vreau sã vã mint. Cheltuieºte o avere cu ea.
Cucoana bãnuieºte, dar nu ºtie precis. Domnul e plecat zilnic, iar doamna are mereu dureri de cap ºi le face servitorilor viaþa amarã. Dar staþi jos, vã rog, încã o datã, iertaþi-mã, eram cam grãbit, eu sunt mâna dreaptã a domnului avocat, vreau sã intru student la Drept, ºi mergeam sã rezolv niºte urgenþe.
Costache îl întrebã despre anunþ ºi ce conþinea portmoneul, de era atât de mare recompensa. Tocmai atunci uºa salonului se deschise cu scârþâit ºi intrã stãpânul casei.
Era un personaj destul de impozant, cu o burticicã bom-batã, care, pesemne, þinea de soþie, ºi un zâmbet tânãr pe obrazul întins, care þinea de amantã. Veni spre conu Costache, prietenos, cu mâna întinsã, înainte sã ºtie cine e.
Iar când aflã, deveni ºi mai amabil. Îl concedie pe tânãr cu un gest ºi apoi dãdu imediat informaþia cerutã:
— E vorba de un portmoneu cu o cheie de la o casã de fier. Mi-a încredinþat-o un amic.
— Cine-i amicul, cum se numeºte?
Dar înainte sã apuce domnul avocat sã rãspundã, intrã doamna casei, micã ºi bien en chair, încruntatã, mânioasã 156
chiar, cu obrajii roºii. Când vãzu un strãin, supãrarea pãru cã se topeºte, îi întinse lui Costache o mânã pufoasã, cu gropiþe, acesta o duse la buze fãrã s-o atingã, apoi doamna ceru slujnicei douã cafele. Dar domnul avocat pesemne cã îi suporta greu prezenþa, fiindcã dupã douã minute de conversaþie despre negustorii ambulanþi, acum, în decembrie, dupã ce o întrebã cu ton neutru cum se simte cu migrenele, o rugã sã-i lase sã discute, sunt chestiuni care n-o privesc ºi nu pot decât s-o plictiseascã. Mânia apãru din nou pe faþa doamnei, iar lui Costache îi fu teamã de-o scenã. Nimic nu-l deranja mai mult decât sã fie obligat de împrejurãri sã asiste la certuri conjugale. Din fericire, doamna se retrase jignitã, fãrã sã mai spunã un cuvânt, nici mãcar musafirului.
— Aºadar cine e prietenul care v-a-ncredinþat cheia?
se grãbi Costache sã risipeascã stânjeneala.
Avocatul era crispat.
— ªtiþi, domnule Boerescu, prin natura meseriei sunt în preajma a tot soiul de oameni, pe care nu-i cunosc bine, dar trebuie sã le acord încredere ºi garanþia secretelor pe care mi le-ncredinþeazã. Însã dumneavoastrã vã pot spune, se grãbi sã adauge, dupã ce vãzu cum ochii de catifea ai lui Costache devin duri ºi ameninþãtori. Se sculã ºi spuse gâfâind puþin:
— E vorba de Rareº Ochiu-Zãnoagã, ºtiþi, tânãrul împuºcat despre care a scris în ziarele de luni. Se pare c-a murit chiar aici, în vecini, sãrmanul, la Casa de Sãnãtate, dar eu n-am avut habar.
Poliþistul îºi stãpâni surpriza. Nu se aºtepta la ceva atât de important ºi nu putu decât sã se mai mire o datã de perfectul mecanism care conducea raþionamentele fostului sãu ºef.
— De unde îl cunoaºteþi?
157
— A venit la noi acasã, aflase din ziare cã-s avocat, am reclamã în Adevĕrul deºi mã deranjeazã orientarea ºi metodele lor, mã rog, asta-i altã poveste, cum am ajuns eu sã am reclamã-n Adevĕrul: avocat Movileanu, strada Teilor, casele cele noi. Zicea cã are o afacere „de maximã importanþã, poate primejdioasã“, pe care-o sã mi-o desluºeascã curând, înainte de Anul Nou. Pãrea un om curat, iar noi, avocaþii, ne pricepem puþin la oameni, poate nu chiar ca dumneavoastrã, desigur. Urma sã vinã azi-dimineaþã, înainte de-a pleca la Giurgiu, dacã am reþinut bine. Am aflat din ziare cã n-o sã mai vinã ºi cã n-a împlinit încã 22 de ani. Nu ºtiu ce se-ntâmplã, parcã a luat-o toatã lumea razna, nimic nu mai merge lin, totul e ºchiop. Mã tem cã secolul al douãzecilea o sã fie tare greu ºi mã gândesc la copiii mei, dacã o sã-i am vreodatã.
Se întunecã la faþã ºi Costache putu sã vadã cã nu joacã teatru. Deºi n-ar fi putut spune exact la ce se gândea acum avocatul.
— Dar portmoneul? Ce v-a spus despre el? Cum l-aþi pierdut?
— Nu ºtiu, nu pot sã-nþeleg cum a dispãrut, rãmãsese aici, pe masã. M-a întrebat dacã m-ar deranja sã i-l þin câteva zile la mine, fiindcã se teme sã nu-l rãtãceascã ºi e un obiect preþios. Mi-a mai spus cã e vorba de o cheie de safe, dar nu mi-a spus ce conþine acest safe, bani sau alte valori. N-aveam motiv sã-ntreb mai multe ºi nici sã-l refuz.
Am ieºit pânã-n vecini, sã pun ceva la poºtã, era urgent, iar la întoarcere voiam sã încui portofelul în casa mea de bani. Când sã-l iau de pe masã, ia-l de unde nu-i.
Pe faþa avocatului se zugrãvi mirarea de-atunci, cu o claritate surprinzãtoare. Se uita prostit la mãsuþa cu picioare în formã de lirã. Se scuturã ºi zise:
158
— Junele Traian, cel care a plecat adineauri, nu era acasã.
Nevastã-mea era sus, cu perdelele lãsate, cu durere de cap, suferã mereu. Servitorii aveau dupã-amiazã liberã, iar cei doi care n-au plecat lucrau în curte, n-au intrat, îi cunosc ºi-i cred. M-am gândit cã l-oi fi luat eu fãrã sã-mi dau seama
– fiindcã sunt destul de distrat – ºi cã mi-o fi cãzut pe drum, de-asta am dat anunþul, însã, fie vorba între noi, e o explicaþie gãsitã în disperare de cauzã, e drept cã sunt distrat, dar nu iresponsabil. Mai degrabã un hoþ care-a intrat în casã dupã plecarea mea…
— Uºa de la intrare a fost descuiatã? întrebã Costache doar ca sã-ºi facã datoria. Cunoºtea rãspunsul. Vãzuse, intrând, cã uºa e cu încuietoare yale automatã.
La plecare, gazda îi urã „Crãciun fericit!“ ºi abia atunci îºi aminti Costache cã disearã, de Ajun, a acceptat invitaþia familiei Livezeanu, iar mâine, ca sã nu-ºi dezamãgeascã prietenii, dejuneazã în strada Fântânei. Curios, ºi el era distrat, ba poate cã din acelaºi motiv cu avocatul, une jeune femme, numai cã lucrul are urmãri imprevizibile, când lucrezi în Poliþie. Iar tânãra femeie nu era alegerea potrivitã, o ºtia.
3
Ancheta din Universul, cu De ce postiþi?, apãruse de dimineaþã cu semnãtura lui Dan Kretzu ºi ocupa jumãtate din pagina unu. Procopiu îi fãcuse aceastã surprizã, voia sã-l ajute sã iasã în evidenþã, pentru cã cele mai multe articole erau nesemnate, iar când apãrea un nume pe prima paginã se vedea ºi se reþinea. Iar despre proaspãtul lor angajat se vorbise, era un personaj, aºa cã numele lui nu putea decât sã ajute la vânzarea ziarului. Doamnele din asociaþia „Ma-terna“, adunate la leagãnul din strada Teilor, tocmai discutau 159
meniurile de post, rezultatele anchetei ºi despre strãinul misterios care o semna.
— Doctorul Istrati, pe care bãrbatu-meu îl cunoaºte de pe când a studiat medicina – cã acum s-a fãcut chimist –, a criticat foarte mult felul în care se posteºte la noi ºi-apoi, de la Crãciun ºi pânã la Sfântul Ion oamenii se îndoapã, aºa încât stomacul lor chircit de post se simte ca la asalt, bombardat cu bucate, a încercat sã explice Agata, dar doamnele nu râserã deloc la gluma ei, preferau sã vorbeascã mai departe despre Dan Creþu. Fiecare ºtia, de la servitori, alt detaliu demn de împãrtãºit. Lucia Argintaru, o brunetã plinã de neastâmpãr care arãta încã tânãrã, replicã:
— Toatã lumea ºtie cã doctorul Istrate e ateu, aºa cã sã nu-mi vorbeascã el mie despre post…
Agata o privi cu mirare, fiindcã o credea mai isteaþã, însã Lucia repuse discuþia pe fãgaºul dorit de toate:
— Strãinul ãsta ºi-a ras mustaþa ºi barba ca sã nu fie recunoscut, aºa fac cei care vor sã-ºi piardã urma.
