mã dã pe mâna croitorului familiei. Ultimul lucru pe care îl aºteptam în viaþã, un croitor! Ce-i drept, eram deja croit cu un bandaj, croitorul va trebui sã þinã cont de umãrul meu. Alexandru a adãugat, pe un ton sumbru:

— Vã invit chiar dacã eu nu voi fi, poate, prezent, viitorul meu e nesigur, în acest moment. O s-o anunþ pe sora mea, Marioara, ea se ocupã de pregãtiri. Va fi o petrecere mai puþin protocolarã, vor fi ºi gazetari, v-am spus de ce.

4

Limbile se roteau nevãzute, pentru cã negura acoperea cu totul cadranul ceasului de pe faþada Prefecturii de Poliþie. Vizitiul Petre îºi lãsase, ca întotdeauna, ceasornicul acasã, ºi se temea sã nu fi întârziat, fusese chemat pentru ora 11. Dacã n-ar fi ºtiut drumul, s-ar fi rãtãcit, atât de strãin pãrea oraºul alb, nici sunetele nu mai veneau de unde le ºtia, iar calul se speria, când se pomenea în faþã cu altã trãsurã. Avea la el cremã de ºocolatã ºi cremã de migdale, pe care le cumpãrase de la cofetar, ca sã-i îndulceascã pe domnii poliþiºti. Pentru o zi de sâmbãtã, erau ciudat de mulþi oameni, bãrbaþi ºi femei, care în picioare, care ºezând, care umblând fãrã rost prin holul spaþios de la parter, care pe la uºi. S-ar fi zis cã toate necazurile ºi toþi necãjiþii se adunaserã la Poliþie, dupã Crãciun. Venise ºi Caton Lecca ºi, din biroul lui de la etajul întâi, cel cu trei ferestre boltite, chiar deasupra intrãrii principale, se dis-tingeau glasuri ridicate, iar soldaþii umblau pe vârfuri. Se certau ºefii între ei, iar ce trecea prin uºã erau acuzaþii reciproce cum nu se mai pomeniserã pe-aici, cel puþin nu în auzul lumii. Petre era tot mai înspãimântat, fiindcã cel care þipa mai tare era conu Costache Boerescu, care-i 216

trimisese vorbã sã vinã. Ce-o mai fi ºi când o da ochii cu el! Sigur cã portmoneul n-avea cum sã fi ieºit la suprafaþã, vidanjorii veniserã – noroc chior – chiar în aceeaºi zi, aºa cã i se putea face ºi percheziþie, acum era curat totul, numai cugetul nu i se liniºtea ºi parcã prinsese un miros. Iar calul, Murguþu, a-nceput sã ºchioapete prin pãcãtoasa asta de ceaþã, iar ºchiopãtatul e fãrã greº semn rãu, fiindcã el îi potcovea cu mare pricepere, ºtia sã-i facã sã stea cuminþi, uneori nici nu era nevoie ca ajutorul lui sã-i apuce de nãri cu iavaºa. Copiii lui i se suiau în cap, dar caii îl ascultau, ºi cu ei avea oricum mai multã rãbdare, le vorbea drãgãstos.

Uite cã acum asuda de spaimã ca un cal, deºi mai-nainte umezeala ceþii îi bãgase frigul în oase.

Uºa se deschise brusc ºi conu Costache nãvãli afarã fãrã sã se uite la nimeni ºi fãrã sã-l vadã. Petre se luã dupã el ºi, înainte ca ªeful siguranþei sã intre în birou, îl opri cu un „Coane Costache“ gâtuit. Poliþistul se întoarse ºi pãru abia atunci sã-ºi aminteascã de el.

— A, bine c-ai venit ºi sã nu mã faci sã-mi pierd timpul cu tine, cã te trimit imediat jos, în arest, ºi-acolo o sã vezi tu cum se întreabã.

Petre se uitã îngrozit la conu Costache, iar jumãtatea rãmasã din arãtãtor îi zvâcnea.

— Ce sã sbun?

— Tot, sã-mi spui tot ce mi-ai ascuns data trecutã.

Ce-ai luat de la bãiatul ãla ºi de ce, ºi dacã tu l-ai împuºcat!

— Nu, nu io, sã trãiþi, cã io nici nu mi-am luat buºca la mine, în ziua aia. Am fugit de-acasã de gura muierii, cã mã cicãlea, cã nu vrea sã fiu slugã la ovrei toatã viaþa, vrea sã-mi fac botcovãrie ºi sã fim de cabul nostru. N-aveam buºca! Mai întâi l-am vãzut întins pe jos pe ãla cu… adicã fãrã mustãþi, am crezut cã-i beat, tremura ºi i-am dat de bomanã baltonul lu’ tata, Dumnezeu sã-l ierte, ºi dubã 217

vreo zece minute l-am gãsit be bãlanul ãla, întins ca mort, da nu murise, ºi l-am luat ºi be el sus.

Conu Costache îl privi fãrã sã se fi înmuiat. Când ºi dacã voia, îi paraliza pe cei din jur cu ochii, era în stare sã porunceascã fãrã sã deschidã gura. Nu ridicase niciodatã mâna asupra cuiva, îºi stãpânea vocea coborând-o pânã la ºoaptã, dar obþinea orice mai repede decât cei care folo-seau metodele… vechi. Avea o þinutã care impunea pânã ºi borfaºilor, cu atât mai mult lui Petre, care nu era borfaº.

— Io l-am luat, sã trãiþi.

— Ce?

— Bortmoneul.

— ªi?

— L-am aruncat în cãc… ããã, în brivatã, ca sã nu-l mai gãseascã nimeni. Nu ºtiu de ce l-am luat, mã gândeam sã-mi deschid botcovãrie sã scab de gura nevestei ºi ºtiam eu bine cã bãlanul n-o mai duce mult, aºa cã nu-i mai trebe. Da mã jur cã toatã averea din el era o cheie ºi nici un ban, mã jur be sfânta icoanã!

ªi Petre îºi fãcu o cruce mare cu douã degete ºi jumãtate, iar Costache îl îndepãrtã cu privirea lui cea mai asprã, aºa încât vizitiul plecã repede de-a-ndãratelea, un avantaj al omului asupra calului, care nu ºtie sã meargã aºa uºor cu spatele.

5

Mama ºi papa ºi Jacques au plecat la patru ºi jumãtate, cu trãsura noastrã. M-am gândit: dacã-mi pun corsetul ºi mã aranjez, sigur n-o sã vinã. Dacã nu mi-l pun, s-ar putea sã vinã, ºi-atunci cum apar eu aºa în faþa lui, în lumina cea mai proastã ºi-n talia mea cea mai largã? Totuºi, dacã 218

nu-mi pun corsetul, am douã bucurii: cã stau lejer ºi cã, dacã nu vine, nu cad în comicul pregãtirii zadarnice. Adeseori îmi joc gândurile la loterie în felul ãsta din care ies mereu în câºtig. Ce mai câºtig! By the way, veriºoara mea, care are mereu iniþiative, m-a îndemnat sã joc ºi eu la loteria de Anul Nou, numai ea ºtie cã am cumpãrat un bilet, mai ales cã avem probleme cu banii. L-am ascuns chiar aici, în jurnal. Am pus cifrele la rând, altceva mai bun nu mi-a venit în minte: 1,2,3,4,5,6. Adicã 12, 34, 56. Vasilica, atunci, a ales de-a-ndoaselea ºi are 65, 43, 21. Nici nu-mi pot închipui ce-am face cu zece mii de lei, dar sigur ar trebui început cu un cabinet mai mare pentru papa, cu instrumente la zi, cã ale lui sunt tare învechite. Oare cât costã un aparat ca al lui Röntgen? – n-am nici cea mai vagã idee. Pe la 5 fãrã câteva minute, totuºi, am început sã mã agit, m-am uitat în oglindã, mi-am aranjat puþin pãrul, deºi, orice i-aº face, nu stã niciodatã la locul lui, presupun cã nu-i convine ce e înlãuntrul capului meu, în

„cutia cranianã“, cum aºa de frumos zice papa. Of, o fi cineva care este chiar aºa cum îºi doreºte, în toate privinþele, ºi pe dinafarã, ºi pe dinlãuntru? N-am ºtire despre persoana aia. Cine ºtie de la ce strã-strã-ceva m-am pro-copsit cu pãrul ãsta negru ºi nesupus.

La 5 fix era sã leºin de fricã, fiindcã am auzit uºa de la intrare ºi a apãrut Safta. Dar nu era cu figura ei „de Alexandru Livezeanu“, mi-am dat seama imediat. Era domnul Dan Creþu, parcã mai bine dispus, care dorea sã ne mulþumeascã pentru dejun – ce drãguþ din partea lui, iatã cã totuºi e bine-crescut! – ºi când a auzit cã sunt numai eu, n-a vrut sã stea, deºi l-am rugat cu jumãtate de gurã (cu jumãtatea care nu credea în venirea lui Alexandru).

A fost atât de grãbit cã nici pãlãria nu ºi-a scos-o din cap, tare distrat mai e omul ãsta, dar mi-e cât se poate de drag 219

aºa cum e! Ei, ºi-acum, sã vedem cum povestesc eu ce urmeazã, cã la ªcoala Centralã n-am învãþat aºa ceva…

Dupã plecarea lui Dan, am fost atât de dezamãgitã fiindcã crezusem o clipã cã e celãlalt, încât m-am apucat sã sting singurã luminile ºi m-am retras în odaia mea.

Dar la nici zece minute de la plecarea lui Dan Creþu a apãrut Safta, de data asta avea mutra ei „de Alexandru“, adicã ceva solemn ºi sfidãtor, de parcã mi-ar face un hatâr, cã-mi permite sã vãd un asemenea bãrbat. Nici n-am avut timp sã regret cã nu mã aranjasem mai mult, cã a ºi intrat ºi nici nu-mi amintesc dacã ºi cum m-a salutat. Am luat repede Vanity Fair în mânã pour me donner une contenance.

S-a aºezat lângã mine, eram pe canapea, deºi îl invitasem pe scaun. M-a privit drept în adâncul ochilor, fãrã sã-ntoarcã privirea, ºi l-am privit ºi eu, la fel. Când eram mai mici, ne jucam aºa, cu Jacques, privind animalele, iar ele nu rezistã, întorc capul iute, mai ales câinii. Am vrut sã-i arãt lui Alexandru cã eu rezist, nu sunt câine, dar n-am înþeles ce spunea privirea lui. Poate nimic. M-a întrebat:

— Ce înseamnã „verde cu roºu“?

— Chiar acum voiam eu sã-þi pun ºi eu aceeaºi întrebare.

Nu era prima datã cã gândeam acelaºi lucru, în acelaºi timp. A zâmbit. Totuºi nu atât de luminos cum zâmbeºte domnul Dan Creþu. Iatã ce obiectivã pot fi!

— Nicu mi-a transmis un mesaj cifrat, ca la ºarade:

„Ora 5, verde cu roºu“. Fãrã zi, fãrã loc, iar faptul cã am venit azi ºi aici e o îndrãznealã, mai ales dupã ce luni am avut onoarea sã nu fiu…

— Dar scrisoarea? – l-am întrerupt, fiindcã mã simþeam vinovatã pentru luni – scrisoarea mea era limpede!

— Care scrisoare? ºi spunând asta ºi-a luat figura de inocent pe care o are adesea când minte, ºi care mã scoate din fire. Iatã cã începe iar cu jocurile lui obiºnuite – ºi 220

mi-am simþit inima grea. Nicu e renumit cã n-a pierdut niciodatã vreun plic sau vreo comisiune din cele pe care i le-am încredinþat, eu sau oricine, iar acum mi-a spus cã i-a dat plicul. Între Nicu ºi Alexandru, sã mi se dea voie sã-l cred pe Nicu. M-am sculat în picioare, dar, amintindu-mi cã n-am corset, m-am reaºezat repede, fiindcã mascam mai bine lipsa obiectului de îmbrãcãminte ºi cred cã m-am înroºit puþin. Se vede însã cã a observat imediat, fiindcã a rãmas cu ochii la rochia mea ºi tocmai la talie.

— De ce m-ai cãutat luni? i-am zis, ºi întrebarea suna chiar mai rece decât dorisem.

— Iulia… eu am niºte necazuri, sunt într-o situaþie care se poate întoarce urât împotriva mea, i-am spus domnului Boerescu, dar am senzaþia cã nu m-a crezut, cum nici tu nu mã crezi când îþi spun de scrisoare, cã n-am primit-o.

Avea cu totul ºi cu totul alt ton decât toate cele pe care i le ºtiam pânã acum, numai ochii aveau tot tonul lui de homme à femmes, deºi rãsufla puþin mai greu când vorbea, parcã alergase. S-a ridicat brusc, sã plece, mi s-a strâns inima de spaimã, dar tot brusc s-a întors ºi s-a aºezat la loc, chiar lângã mine ºi mi-a luat obrazul în palma lui.

ªi-apoi, în loc sã-mi spunã despre necazurile lui, mi-a pregãtit mie necazurile, o mulþime de necazuri viitoare. Fiindcã unica lampã a putut fi stinsã uºor, iar flãcãrile din cãmin pâlpâiau blând ºi fiindcã lipsa corsetului a ajutat ca lucrurile sã se întâmple acolo, pe canapea. Mi-a trezit sânii, alarmându-i pe rând, apoi a fost un dor tot mai încercuit, tot mai strâns, ºi-o îndurare fãrã margini. Da, a fost ceva mai presus de noi, mai presus de mine, ºi mi-a spus cã „feþi-ºoara ta a arãtat ca ºi cum te-ai fi nãscut, a fost ca primul strigãt al unui copil“. Trupul meu a fãcut tot ce trebuie fãrã sã-l fi învãþat nimeni nimic. Safta cred cã ºtie, fiindcã de-atunci mã priveºte cu un soi de supãrare.

221

6

La amiazã ceaþa s-a spart pentru câteva ore ºi s-a putut vedea fumul din hornuri, dar nu drept ca o lumânare, cum era în zilele cu vreme frumoasã, ci cocârjat ºi umil, luând-o în jos, tremurat, ezitând parcã s-o apuce pe-un drum ºi destrãmându-se în fire tot mai subþiri. Pe la patru du-pã-amiaza ceaþa a înghiþit fumul care s-a ascuns în ea, iar pe searã întunericul le-a înghiþit pe amândouã. Sub valurile albe ºi negre s-a pierdut þuguiul clãdirii ziarului L’Indépendance Roumaine, în care redactorii nu mai conteneau sã vorbeascã despre fostul lor director, sperând din toatã inima ca Nicu Filipescu sã intre la închisoare. S-a pierdut ºi clãdirea destul de oarecare, din strada Sãrindar, a ziarului Adevĕrul, în care se pregãtea un atac nou-nouþ la adresa monarhiei. S-a pierdut ºi clãdirea barocã, pe care douã trupuri pe jumãtate goale îºi apropiau umerii împodobiþi cu aripi, sus, desupra ferestrelor de la biroul domnului director al ziarului popular Universul. De aici au plecat, pe rând, în bezna albicioasã, domnul Peppin Mirto ºi domnul Dan Creþu, ambii cãtre Piaþa Teatrului, ca sã ia o birjã, apoi, din ultimul birou pe stânga, cum te uiþi la faþadã, primul redactor Neculai Procopiu ºi, în fine, dupã ce-a mai scris puþin la cartea lui, domnul Pavel Mirto. Nea Cercel a pornit ultimul, asigurându-se cã n-a uitat nimeni lumina aprinsã în vreun birou. Deºi nu mai era pericol de foc, ca odinioarã, în tinereþea lui, portarul îºi fãcea datoria ca pe vremea în care o lumânare putea sã transforme casele Bucureºtilor în torþe. În plus, electrica era scumpã, ºi domnul Cazzavillan îi rugase sã nu mai uite lumina aprinsã. Ceaþa îl învãlui ºi pe el, când se îndreptã, cu trãsura redacþiei pe care scria cu litere albe UNIVERSUL cãtre cãsuþa lui din strada Viºinelor.

222

DUMINICÃ 28 DECEMBRIE

Revista presei

1