4

Generalul lua la rând Calendarele puse teanc lângã mãsuþã, reviste pe care le adulmecase ºi ogarul, mai întâi cu interes, apoi fãrã ºi, în fine, ridicându-ºi botul spre franjurii de la tapiseria fotoliului, mult mai distractivi. Barzoiul se 230

uita cu reproº la Algiu: de douã ore nu se clintise din fotoliu. Ochii migdalaþi ai ogarului erau umbriþi de o nobilã nedumerire: stãpânul citea, fãrã sã se miºte, fãrã sã-l strige pe nume, fãrã o cât de fugarã privire pentru el. Generalul, în schimb, retrãia fiecare zi a anului 1893, când biata lui soþie era încã aici, lângã el, de cealaltã parte a mãsuþei, lucrând o broderie, când ogarul nu era încã pe lume, iar pãrinþii lui Lord, doi barzoi cu un pedigree impresionant fiecare, tineri ºi frumoºi, erau separaþi de mulþi kilometri, unul la Craiova, altul la Bucureºti. Vizita doamnei doctor Turnescu, venitã curând dupã cea a lui Costache, îi retrezise dorul de muncã. Reluã ºtirile despre dãrâmarea bisericii Sãrindar, deºi le ºtia aproape pe dinafarã. Demisionase deja din funcþia de Prefect, dar îºi amintea bine împrejurãrile dãrâmãrii ºi îºi spuse încã o datã cã Filipescu n-avea nici o vinã. ªi de altfel nu din cauza lui Filipescu reluase el ºtirea, deºi, cumva, toate se legau cu toate. Apoi reveni la ziarele recente. ªi, tocmai când sã renunþe, a dat de o ºtire scrisã cu litere mãrunte pe care o tot sãrise, fiindcã era sub desenul cu sala de judecatã din Brãila, de la procesul domniºoarei Gorjan, fiica Generalului Gorjan pe care îl cunoscuse pe vremea când era colonel, avansarea era de datã recentã. Acum citi ºtirea ºi vãzu cã în raza ei, ºarada pe care i-o dãduse junele Costache când îl vizitase începe sã se lege: luminã, Popescu, luminã, Maica Precistã, dar…

— Nu acum Lord, ai rãbdare!

Generalul îºi fãcu niºte însemnãri cu creionul, cãutã în alte calendare cu efemeride, apoi îºi chemã ordonanþa care veni cu ochii cârpiþi ºi cu damful lui obiºnuit, de cremã de ghete.

— Du-te ºi cautã-l pe conu Costache. Dacã nu-l gãseºti, lasã-i vorbã cã-l invit la mine azi, mâine, când o putea, ºi la orice orã.

231

Dacã n-ar fi ºtiut cã ordinele se executã, nu se discutã, ordonanþa ar fi avut câteva obiecþii solide. Aºa însã, bãrbatul se uitã la General cam cu aceiaºi ochi cu care se uitase mai înainte barzoiul, mai ales cã ºi ai lui erau tot migdalaþi.

Apoi ogarul îºi primi, în sfârºit, mângâierea ºi fu scos în curte, unde alergã ca un nebun prin viscol. Îi venea ºi Generalului sã facã la fel, dar se obiºnuise sã nu arate ce simte. Rãmase neclintit lângã uºã, între cele douã statui dezbrãcate ºi insensibile la frigul de-afarã. Iedera se lipea de faþada casei, apoi rafalele o fãceau sã se zbatã, dar fãrã s-o poatã rupe. Iedera ºtia sã lupte, iar Generalul ºtia s-o admire pentru asta.

5

Vorbesc tot mai puþin cu mine ºi poate cã, în curând, vocea asta care mã þine prizonier în adâncurile ei o sã tacã ºi eu o sã fiu iar cum eram cândva. Poate cã lumea asta o sã mã înghitã cu totul ºi n-o sã mai simt dorul de cealaltã.

Poate cã interiorul ºi exteriorul o sã se contopeascã. Nu ºtiu dacã lumea asta e realã, dar ºtiu cã mintea mea e fãcutã în aºa fel încât ea sã nu-mi poatã pãrea decât realã. Nu ºtiu dacã o sã înþeleg vreodatã mai mult, dar ºtiu cã pânã în ultima clipã o sã-mi doresc sã aflu. Dupã ce m-am întors cu rãspunsul cã Iulia e singurã acasã, Alexandru m-a suit într-o birjã de piaþã ºi a aranjat cu birjarul sã mã ducã la locuinþa lui din centru. A spus cã de-acum sunt invitatul lui, atât cât voi dori, „cât vei dori sã-mi faci bucuria de a-mi fi musafir“, dar sã trec sã anunþ, în drum, la hotel, cã nu mai stau acolo. Mi-a spus ce sã-i transmit servitorului ºi m-a asigurat cã va veni mai târziu sã vadã cum mã simt.

Era îngrozitor de nervos, îºi tot muºca un deget înmãnuºat.

Birjarul m-a oprit la hotel, zicându-mi cu voce subþire cã 232

mã aºteaptã, am coborât, cât pe ce sã cad iar, era cam beznã. Am intrat, le-am spus cã plec, iar un domn care avea ceva de covor oriental, moale ºi învãluitor ºi întorto-cheat, mi-a rãspuns cã le pare rãu, cã era plãtit totul pe-o sãptãmânã înainte, cã fuseserã onoraþi sã aibã un oaspete

„ca dumneavoastrã“ (oare de ce?) ºi cã sunt niºte lucruri lãsate pentru mine de-un comisionar.

— Dumneavoastrã sunteþi domnul Frascati? am întrebat, dar el a râs fãrã veselie ºi s-a uitat foarte pãtrunzãtor la mine.

Am urcat sã-mi iau lucrurile din camerã, cu dorinþa sã plec cât mai repede de-aici, nu mã simþeam în apele mele, iar mi-era fricã. Otto, care era sus, n-a vrut sã mã lase sã plec, s-a pus în dreptul uºii ºi-a început sã-mi povesteascã ceva despre o icoanã fãcãtoare de minuni. Mi-a zis cã bisericile sunt în fierbere ºi cã zvonul a trecut cu iuþealã de la una la alta: a dispãrut o icoanã de preþ, wunderschön, ºi-apoi mi-a spus detalii pe care nu le-am putut urmãri, mai ales cã vorbea când româneºte, când nemþeºte. ªi cã în toatã povestea – aici mi-a dat o loviturã – e amestecat un tânãr bogat, sehr sehr reich, Alexandru Livezeanu. Cã toatã lumea crede cã icoana se aflã la el. Deci asta îmi sugerase Alexandru… Sã fie pur ºi simplu hoþ ?

Când am coborât, în sfârºit, m-a oprit ºi bãrbatul cu aer oriental, sã-mi arate ceva într-un ziar, Lumea nouã sau aºa ceva. Am simþit cã nu e bine ºi am vrut sã nu mã uit, dar n-a fost cu putinþã, în felul lui învãluitor, omul m-a obligat sã citesc, cu o sclipire de rãutate în ochi. Era portretul meu desenat destul de frumos, ºi sub el un titlu cu majuscule UN STRÃIN MISTERIOS. Apoi unul ceva mai mic, De unde vine domnul Dan Kretzu? ªi un articol nesemnat despre „strãinul care pare a ºti mai multe decât noi“

ºi o parte din lucrurile pe care i le-am povestit doctorului 233

Margulis, noroc cã nu prea multe, despre „o lume cu alte reguli ºi un timp viitor, destul de sumbru pentru noi“. Însã doctorul nu era pomenit. Mie mi-a promis, de altfel, discreþie absolutã. Sã mã fi trãdat? Iatã cã în nici zece minute singurii oameni care m-au ajutat în noua mea viaþã ºi-n care am avut încredere par sã aibã câte o hibã gravã. Bãrbatul cu zâmbet oriental m-a asigurat cã el ar fi onorat (iar!) dacã aº mai rãmâne aici, cã e gata sã suporte toate chel-tuielile, casã ºi masã ºi c-o sã stau singur în camerã. Mi-a dat de înþeles cã ar veni mai multã lume, ºtiind cã… Am mulþumit ºi-am plecat fãrã sã mã uit în urmã ºi simþindu-i privirile în ceafã.

6

Se vede cã are ºi azi capul plin cu bolnavii lui. Sau cu lipsa de medicamente, sau cu problemele bãneºti, sau poate cu ajutorul lui de la cabinet, un elev sanitar netrebnic pe care vrea sã-l dea afarã, dar n-are curaj. Nu pare sã audã ce i-a povestit. A dat doar din cap, ca ºi cum ar fi auzit-o ºi a murmurat un da, da, care putea sã însemne la fel de bine nu, nu sau orice altceva. Agata era obiºnuitã cu asta ºi nu i-o lua în nume de rãu, numai cã uneori avea mare nevoie de un om care s-o audã. Când a ales între cei doi bãrbaþi, ºtia cã, mãritându-se cu doctorul, ea va fi doar a cincea roatã la cãruþã, roata de rezervã. Dar nu era uºor, ba uneori, ca azi, era foarte greu. Agatei i se înroºirã pleoapele a plâns ºi, curios, asta doctorul ºi soþul ei „a auzit“

imediat ºi s-a neliniºtit. Doamna Margulis avea impresia cã bãrbatul ei are un vãz mult mai dezvoltat decât al oamenilor normali, fiindcã cea mai micã schimbare a feþei, a culorii tenului, orice cearcãn, orice semn dat de trup era perceput cu ochi de uliu, de la mare distanþã ºi, chiar dacã 234

voiai sã-l maschezi în vreun fel, tot nu reuºeai sã-l faci sã treacã neobservat. Aºa cã îi puse necãjitã un ziar sub ochi – era de sâmbãtã –, iar doctorul citi, în grabã ºi pe sãrite: Chestiunea zilei

Ocrotirea meseriilor

Am avut prilejul sã vorbim aici despre o societate de doamne care s-a constituit în scopul de a ajuta cu bani, haine, cãrþi ºi zestre pe fetele sãrace care învaþã la ºcolile profesionale sau chiar în ateliere particulare. Din toatã inima am aprobat aceastã iniþiativã…

— Asta a fost ideea ta, nu, acum trei ani sau când?

Agata dãdu din cap, fiindcã îºi simþea gâtul înnodat.

Un fapt peste care am dat zilele acestea ne-a fãcut sã ne amintim de aceastã societate ºi sã constatãm o mare lipsã.

Iatã despre ce e vorba. ªcolile noastre profesionale au scos deja câteva rânduri de absolvente, meºtere în croitorie, în arta florilor artificiale ºi altele. Ce s-au fãcut, ce fac aceste profesioniste? Întâmplarea ne-a scos în cale pe una din ele.

Cu micul capital pe care l-a cãpãtat la ieºirea din ºcoalã, a deschis, în tovãrãºie cu o colegã, un modest atelier. Fetele au muncit cu sârguinþã, au trãit foarte economicos, au cãutat din toate puterile sã-ºi facã o clientelã muncind din greu, lucrând cu gust ºi ieftin. Doi ani au luptat din rãsputeri; rezultatul acestor sforþãri a fost însã… închiderea atelierului.

Nu mai puteau scoate nici chiria. Una din ele, aceea pe care am întâlnit-o noi, a încercat sã lucreze acasã: o nouã luptã fãrã de izbândã, cãci nu gãseºte atâta de lucru ca sã-ºi poatã scoate existenþa. În momentul acesta ea cautã o ocupaþiune, orice, numai sã poatã trãi.

Iatã, pe scurt, istoria unei absolvente a ºcolilor noastre profesionale – ºi cam aceeaºi e aproape a tuturor profesionistelor.

La asta doamnele din societatea de binefacere nu s-au gândit.

Am cãutat noi sã ne dãm seama de cauzele acestei neizbânzi.

235

— ªi care sunt cauzele astea? întrebã doctorul care citise articolul cu glas tare, fãrã intonaþie, atâta cât Agata sã-l poatã urmãri, dar nu avea rãbdare sã-l ducã la sfârºit.

— Cel puþin de-aici încolo nu mai sunt nedrepþi. Spun cã atelierul a fost ucis de marile magazine de pe Calea Victoriei ºi cã rãul vine de la public, care preferã sã cumpere mai scump, numai sã fie marfã din strãinãtate, decât de la fetele noastre.

— ªi ce vinã ai tu?

Agata începu sã plângã de-a binelea. Dupã ce se mai potoli îi spuse cu glasul ei cel mai necãjit cã e adevãrat, cã fetele, Ana ºi Lenuþa, sunt disperate ºi cã ea s-a strãduit sã le ajute. Numai cã ziaristul, care nici mãcar nu semneazã –

„aºa-i obiceiul“, interveni doctorul – prezintã totul ca ºi cum asta ar fi regula, ºi nu este. Multe din fetele pe care le-au ajutat au izbutit, altele s-au mãritat, dar aºa cum e în ziar, pare cã iniþiativa ei e o joacã, cã e numai de paradã… Or, societatea lor ajutã cu adevãrat. Chiar dacã ea nu e pomenitã cu numele, toatã lumea ºtie…

Doctorul o opri.

— Sunt pe lume, Agata, suferinþe pe care nu þi le poþi închipui, nu trece zi sã nu le vãd. Sunt copii care se îmbol-nãvesc ºi mor sub ochii pãrinþilor – noi doi ºtim asta –

ºi unii, maturizaþi înainte de vreme de boalã, cãutând sã-i ajute tot ei pe pãrinþi, ca sã nu le fie greu, am vãzut cu ochii mei nenumãrate agonii – nu vreau sã-þi spun ce-a fost la tifoidã, dar chiar ºi la o simplã epidemie de influenza, deºi i s-a descoperit baccilul, mai sunt ofticoºii, care mor tineri ºi roºii în obraji de parcã ar fi sãnãtoºi, dornici de dragoste pentru cã tuberculoza e un fel de afrodiziac, iar lupta medicului contra acestei boli e fãrã ºanse. Despre sifilisul care mãnâncã trupul cum aº putea sã-þi spun ca sã nu te îngrozesc pentru toatã viaþa? ªi medicii care merg 236

pe dibuite, ca orbii, ajutã aici, stricã dincolo. ªtii cã pânã acum vreo 20–30 de ani, adicã pentru pãrinþii noºtri, medicina mai mult dãuna decât folosea, era ca un ºir de expe-rienþe pe bietul pacient aflat într-un spital din care, de cele mai multe ori, ieºea mai bolnav decât intrase, dacã ieºea?

Azi chiar ºi dentistul, prietenul Steinhart, de o pildã, te întreabã „cu durere sau fãrã?“, dar înainte, orice operaþie era cu dureri insuportabile. Îþi aminteºti de doctorul Biondi de la Spitalul Brâncovenesc, cel care opera cu Glück, când eram noi tineri?

Agata fãcu da din cap, în tãcere.

— Nu þi-am spus pânã acum adevãrul despre el. A operat cinci bolnavi de tuberculozã pulmonarã. Fãcuse mai înainte rezecþii pulmonare pe câini ºi rezultatele au fost cel puþin încurajatoare. Dar cei cinci oameni au murit –

toþi cinci! – ºi-atunci, disperat, doctorul Biondi s-a sinucis.