— Am un lucru important sã vã comunic, ºtiu cã aþi fost Prefect de Poliþie, iar despre dumneavoastrã bãrbatul meu vorbea cu respect, cei de-acum nu-mi mai spun nimic.
ªi, fãrã alte ocoliºuri, în cuvinte puþine ºi limpezi, îi povesti de ce a venit.
4
Strada era pustie ºi aerul tare. Fane Inelaru cãlca uºor, cu pasul lui de sãlbãticiune. Bãnuia cã nu i s-a dat degeaba drumul din arest. Sigur cã n-aveau probe împotriva lui, 187
niciodatã n-aveau, lucra curat, cum se ºi lãuda, dar motivul adevãrat trebuie cã era safe-ul necunoscutului. Sperau pesemne cã, urmãrindu-l, o sã-l gãseascã, în timp ce cu el închis nu fãceau nici o scofalã, ba mai era ºi-o gurã de hrãnit în plus.
— Las’ pe mine, Jeane, le spusese Fane în loc de rãmas-bun nefericiþilor care-ºi petreceau Crãciunul în arest, nici io nu-s nãscut ieri!
Fluierã a mirare când dãdu de-o frizerie deschisã, intrã binedispus pe uºa sprijinitã în mãturã ºi se trânti pe-un scaun de lemn, în faþa oglinzii. Uite cã toate-i merg ca încu-ietorile unse, o sã ajungã fercheº la „logodnica“ lui.
— Ce-i Jeane, cum de þii deschis în zi de sãrbãtoare, n-oi fi turc?
— Mie-mi zice Miticã, Dumitru, nu Jean, Jean e un frizer din Schitu Mãgureanu, dupã câte ºtiu, zise bãrbierul, ºi-ncepu sã-i vorbeascã despre politicã ºi sindicate ºi refuzul bãrbierilor de-a se odihni în zilele de sãrbãtoare. Adevãrul e cã guvernul nu le aprobase, hotãrâse repausul obligatoriu, dar câþiva, între care ºi el, cãlcaserã legea, cã n-o fi foc. Clientul îl repezi:
— Tacã-þi fleanca, Jeane, cã m-apucã somnul – ºi-ntr-adevãr, ochii de prunã brumãrie pãreau gata sã se-nchidã.
Fane era deasupra certurilor sociale, el avea propria lui politicã, îºi era singur stãpân. Bãrbierul îi admirã mustaþa, oferindu-se sã i-o taie dupã noua modã, care nu mai cere marginile aºa de lungi.
— Tai-o, ºi-þi tai gâtul cu briciul ãla, spuse blând Fane, iar bãrbierul râse cam mânzeºte.
Poate cã totuºi nu-i o idee bunã sã þii deschis în zi de sãrbãtoare, apar tot soiul de indivizi. Începu sã cânte uºurel, ca sã nu fie nevoit sã vorbeascã, ºi-nmuie pãmãtuful în sãpun, apoi fãcu un clãbuc de toatã frumuseþea pe obrazul 188
clientului, având grijã deosebitã sã-i fereascã mustãþile. Îi aranjã puþin pãrul ºi-i fãcu o frecþie cu apã de colonie la care Fane gemu de plãcere.
Dupã ce ieºi, tuns, ras ºi parfumat, din frizeria lui Miticã, asigurându-se cã are ºi pe mai departe o codiþã de la poliþie, Fane se gândi cã n-o sã batã la ochi dacã se duce ºi la o baie publicã, aºa cã se îndreptã spre Calea Griviþei, unde se afla stabilimentul lui Vasiliu, farmacistul. De data asta dintr-un motiv care nu trebuia sã fie bãnuit de nimeni.
Aici norocul s-a lepãdat de el, stabilimentul era închis ºi ferecat. κi muºcã mustãþile ºi înjurã cu glas atât de tare, încât l-ar fi putut auzi ºi codiþa. Dar, cum nu ºtii niciodatã unde dai ºi unde crapã, se pare cã fu auzit de undeva dinlãuntru sau poate cã fusese vãzut, fiindcã urechea lui deprinsã cu anumite sunete percepu rãsucirea unei chei, uºa se deschise ºi în fanta ei apãru un cap tânãr ºi ciufulit.
— Oameni buni, spuse Fane în chip de prezentare, vreau sã fac o baie!
Bãiatul îi spuse cã-i închis, iar el e pus doar de pazã, au bani în cassã ºi s-a mai întâmplat sã disparã.
— Lasã-mã, Jeane, ºi pe mine sã fac o baie ºi-o sã pui niºte bani în cassã ºi tot pe-atât în buzunar, se rugã Fane cu glasul lui cel mai civilizat.
Bãiatul ar fi vrut, în ce-l privea, numai cã focul la cazane merge numai în zilele de lucru ºi nu-i era permis sã-l aprindã.
— Atunci dã-mi voie mãcar la latrinã, cã p-asta n-o-ncãl-zeºti, spuse Fane ºi începu sã danseze de pe un picior pe altul strângându-ºi coapsele zdravene.
Bacºiºul nu poate sã lipseascã, dacã-i îndeplineºti cuiva o cerere atât de urgentã, aºa cã bãiatul îi dãdu voie sã intre:
— Înainte ºi la stânga ºi iar înainte!
— Îþi foarte mulþumesc, Jeane!
189
Când se întoarse, dupã douã minute, Fane avea un aer nehotãrât, de parcã n-ar fi ºtiut dacã trebuie sã dea vrabia din mânã pe cioara de pe gard sau mai bine renunþã la tot ce zboarã. Intrã în mica odãiþã în care bãiatul cel ciufulit lenevea cu coatele pe masã ºi întrebã de bãieº. Era plecat la Sinaia pe întreaga perioadã a sãrbãtorilor, spuse paznicul.
— Da’ n-a lãsat vorbã pentru mine – mie-mi zice Fane – cã aveam un cufãr mare la el, aci?
Bãiatul n-avea habar de vreun cufãr ºi începea sã fie nervos.
— Hai sã dãm o raitã, Jeane, poate dãm de el, e ca argintu’, am mare nevoie de el, spuse Inelaru cu vocea lui de sãrbãtoare ºi-l privi cu ochii brumãrii cei mai convingãtori.
Deºi bãiatul se arãta tot mai prost dispus ºi se vedea cã l-ar fi vrut plecat, Fane nu se lãsã, îl domina, aºa cã, de voie, de nevoie, îi deschise toate uºile. Se uitarã pretutindeni, îndãrãtul cãzilor de fontã, în debaraua cu mãturi.
Dinspre Inelaru venea un soi de curent rece. În odãiþa unde era cassa bãiatul nu-i permise sã intre, asigurându-l însã cã nu-i nimic acolo. În clipa în care a spus asta, Fane l-a privit foarte ciudat, iar bãiatul mai mult a simþit decât a-nþeles cã-i în primejdie ºi-a aruncat o cãutãturã iute spre uºa de la intrare.
— Þi-e fricã, Jeane? Aºa-i cã þi s-a fãcut fricã? Dacã-þi dau acum una-n cap ºi fur banii din cassã?
Apoi îi dãdu una peste umeri, de-ncurajare, râse, se-ntoarse pe cãlcâie ºi ieºi.
În urma lui auzi cheia rotindu-se în broascã de douã ori ºi râse. Se vedea cã paznicu-i pui: era dintre nevino-vaþii care-ºi închipuie cã o limbã de metal îi apãrã de rele.
Inelaru privi în urmã, apoi se îndreptã, cu codiþã cu tot, spre femeia lui. Îi trimisese vorbã sã-l aºtepte. Dupã ce 190
au mâncat ºi au bãut, dupã ce a pãtruns-o de douã ori la rând, cu toatã pofta grozavã a zilelor de arest – ea a rãcnit de s-a auzit pânã afarã, a doua oarã chiar mai tare, aºa era ea, apoi s-a vãitat gutural, ca porumbeii –, au adormit amândoi buºtean. A doua zi, Fane i-a depãnat de-a fir a pãr ce i s-a mai întâmplat ºi prin câte-a trecut în ultimul timp, iar ea a cotcodãcit ca orice muiere când i se-ntoarce stãpânul. Cât despre cufãrul lui Jean:
— Îl las dracului. Nu erau decât niºte þoale urâte în el, nimic de soi. Mã rog, n-am apucat sã vãd chiar pe-ndelete, de-asta îl voiam, dar nu pãrea sã aibã ce-l intereseazã pe Fane Inelaru!
Râserã amândoi, fericiþi ºi fãrã griji. Afarã, omul de la Poliþie dârdâia în aºteptarea schimbului.
VINERI 26 DECEMBRIE
Noutãþi
