250

— ªi Sfinþia voastrã ce zice? încercã conu Costache sã vorbeascã cum se cuvine. A furat-o Mitropolitul?

— Sã nu ne facem pãcate cu limba, aruncând cu noroi într-un slujitor al bisericii, replicã sever pãrintele. Apoi îi spuse în ºoaptã, privind în jur, sã nu mai audã cineva: Eu sunt cu totul de partea Prea Sfinþiei Sale Mitropolitul, dar nu pot nici în gând sã pun la îndoialã o hotãrâre a Sinodului. Aici ºi-a vârât coada Ãl de pe comoarã. Mai degrabã cineva din anturaj, vreun poliþai de-al dumneavoastrã, profitând de toatã tevatura de-acum un an, vã amintiþi cât de precipitat a fost totul, a furat casa cu bani, cu icoanã cu tot. Cred cã la ora asta nici nu mai e în þarã.

— Ãl de pe comoarã… O sã-l cãutãm!

5

Gemenii se luptau cu ouãle moi ºi se mozoliserã cu gãlbenuº în jurul gurii.

— Când vine Anul Nou? Vreau sã-l vãd mai repede!

spuse ªtefan, aprobat, ca întotdeauna, de sora lui, care dãdu ºi ea tare din cap, cu gura plinã.

— Cheamã-l, ºi-o sã vinã!

De-asta îl iubeau mai mult pe unchiul Alexandru decât pe unchiul Miºu, fiindcã mereu îi stârnea, în loc sã-i potoleascã. ªtefan se crezu deci în drept sã þipe din toate puterile:

— Anule, anule, vino mai repede!

Mama lui tresãri ºi îl certã, dar apoi vãzând mutriþa nedumeritã a bãiatului ei îl întrebã ceva mai blând:

— Cine nu-i cuminte?

— Anica, rãspunse prompt bãiatul.

— ªi pe tine cum te cheamã?

— Anica, repetã bãiatul.

251

Într-adevãr, aºa cum arãta, cu bucle ºi obraji albi, putea foarte bine sã treacã drept sora lui. Marioara îi trimise cu bona, pentru cã oricum nu mai mâncau, iar ea voia sã vorbeascã despre pregãtirile pentru Anul Nou.

Cei trei fraþi nu mai stãtuserã împreunã, doar ei, la micul dejun, din copilãrie, când le plecau pãrinþii în lungi voiajuri în strãinãtate ºi-i lãsau în grija guvernantei. Se vede cã sângele apã nu se face, pentru cã ºi Miºu, ºi Alexandru, ºi Marioara aveau un aer vesel, deºi mari motive nu erau.

Miºu se plânse cã nu mai are decât patru zile de stat acasã ºi cã nu învãþase nimic în vacanþã, cu excepþia practicii fãcute pe umãrul domnului Dan Creþu, în urma bine-venitei lui alunecãri pe gheaþã, Marioara se întrebã cu glas puþin teatral, deºi ce spunea era din suflet, dacã va mai gãsi vreodatã un bãrbat care sã o accepte cu trei copii, dintre care doi, gemenii, foarte neastâmpãraþi, „pun pe fugã orice pretendent“, iar Alexandru le spuse cã e îngrijorat ºi îndrãgostit:

— Mare noutate, ziserã aproape într-un glas Marioara ºi Miºu.

Sora le turnã cafea în serviciul Limoges, în care cafetiera, zaharniþa ºi ceºtile aveau toartele în aºa fel rãsucite una spre alta de parcã stãteau la taclale, iar cafetiera ºi zaharniþa chiar într-un aparté, bârfeau vreo ceaºcã, pesemne.

— De cine? întrebã Marioara, nu prea curioasã.

Era obositã sã se tot împrieteneascã cu doamnele ºi dom-niºoarele pe care i le prezenta Alexandru, iar apoi, când el le pãrãsea, sã le consoleze sau sã le ocoleascã. Mai bine nici sã nu ºtie. În loc sã rãspundã, Alexandru se încruntã:

— De data asta e altfel!

— Mare noutate, izbucnirã fraþii mai mari.

— Acum mi-e mie fricã. Cred cã am pierdut-o deja.

Iulia Margulis.

Marioara încruntã sprâncenele, numele îi spunea ceva, dar nu de bine, apoi îºi aminti o fiinþã micã ºi oarecare, 252

îmbrãcatã cam sãrãcãcios, care fusese la ei la o petrecere datã de Miºu. Într-adevãr, fratele ei se ocupase mult de ea, asta o mirase, el avea grijã întotdeauna de cea mai strãlu-citoare ºi mai elegantã invitatã. Spuse însã:

— Da, mi-o amintesc, e o fiinþã… – cãutã din greu vorba potrivitã – e delicatã. Alexandru privi în jos ºi, cu mirare, sora lui îl vãzu înroºindu-se.

— E foarte greu sã vorbeºti cu oamenii despre cineva de care chiar îþi pasã, mie mi-e foarte greu. Pentru cã te aºtepþi ca strãinii sã-nceapã cu observaþiile. Una spune cã-i aºa, alta cã-i pe dincolo, unul cã-i deºteaptã, altul cã-i proastã, cã are pãrul prea creþ, cã nu are þinutã sau cã vorbeºte pe nas ºi, încetul cu încetul lumea îi distruge orice luminã. Odatã, Iancu, specializat, cum ºtiþi, în chestiuni destul de scabroase, ca sã mã „salveze“ de o doamnã cãsãtoritã, fãrã de care mi se pãrea cã viaþa n-are parfum, mi-a descris-o aºa, între douã pahare ºi între doi… porci ca noi, bucãþicã cu bucãþicã: cã buzele sunt ca de ºtiucã, nasul are ºa, cã ochii sunt ca mãtasea broaºtei, ovalul feþei prea mic ºi cercul dosului prea mare, cã…

Marioara ºi Miºu îl oprirã:

— Nu te-am învãþat eu aºa, spuse Miºu scrobit, iar Marioara adãugã:

— ªi nici nu ne priveºte! Pãcat de tine ºi de mintea ta! Iancu e mãgar, aºa cum ai zis. Deºi are farmec, nu se putu ea stãpâni sã adauge.

— Am zis porc. Mi-a fãcut însã un serviciu cã m-a scãpat de ea! N-aº vrea sã-mi facã nimeni serviciul ãsta cu Iulia. Dacã aº putea, aº lua-o dintre oameni ºi-aº pune-o bine, undeva, sã nu ºtie nimeni de ea.

— Pe ea ai întrebat-o dacã vrea? Oricum, rãpirile nu mai sunt la modã, te-ai nãscut prea târziu.

— ªtiu.

253

MARÞI 30 DECEMBRIE

Timpul stã pe loc

1

L a asta chiar nu mã aºteptam, în plinã iarnã.

L M-am pomenit cu un þânþar uriaº în camerã, cred cã e tatãl þânþarilor, descãlecãtorul, înte-meietorul de neam. Altã datã l-aº fi omorât fãrã sã stau pe gânduri, acum – se vede c-am îmbãtrânit cu un an –

l-am lãsat în pace. De altfel pare obosit, ca un cãlãtor care nu vrea decât sã-ºi punã capul pe o pernã curatã ºi sã-ºi odihneascã picioarele. Poate e în voiaj de Anul Nou. Îi ofer toatã bunãstarea ºi toate înlesnirile dorite. E searã, e plãcut la mine, miroase a cuiºoare ºi scorþiºoarã, de la prãjiturile din farfuria de pe mãsuþã, ºi totul e colorat, cum mi-am dorit eu: tapetul ºi draperiile au un galben moale, care bate puþin în ruginiu, covorul cu flori de aceeaºi culoare între ghirlande verzi, fotoliul ºi canapeaua sunt de un verde-oliv, numai cuvertura patului nu se asorteazã prea bine, va trebui s-o schimb, când o s-avem bani. Parcã nici n-ar mai exista afarã, parcã nu mai existã decât înlãuntru.

Astãzi am fost toatã ziua întoarsã pe dos de o veste cãzutã ca un trãsnet: biata Safta a citit în Universul (le adunã dupã ce le citim noi, pentru ºters geamuri), cã unul din cumnaþii ei – familia ei e din Boheni, în Oltenia – a fost îngropat 254

de viu, sub pietre. Eu aº interzice asemenea ºtiri, dacã aº

avea putere! ªi era descris totul cu lux de amãnunte, cum s-a întâmplat, cum nefericitul s-a dus cu un târnãcop la o carierã de piatrã, de unde se lua material pentru con-struirea unei ºcoli din Cetatea. Mai departe refuz sã scriu.

Se comenta pe larg ºi durerea familiei, ce-o fi simþit Safta când a vãzut ºtirea! Sigur cã papa i-a dat imediat bani de drum, fiindcã mâine, de Anul Nou, pleacã într-acolo, ºi i-a fãcut imediat un calmant, era într-un hal fãrã de hal, se sufoca între hohote, credeam cã moare ºi ea, a leºinat de douã ori. Nimeni n-ar trebui sã treacã prin asemenea lucruri, niciodatã! Pânã ºi când auzi despre aºa ceva la altul, oricât de strãin þi-ar fi, simþi din plin lovitura. De ce existã pe lume asemenea cruzimi? Ameþesc când ajung cu gândul aici ºi când încerc sã înþeleg ceva, astãzi chiar a trebuit sã mã întind, nu mi-a fost bine. Culmea este cã zilele trecute am citit în Universul o ºtire cu aproape acelaºi titlu, dar comicã: Îngropaþi în dolari. Era vorba despre funcþionarii unei monetãrii din Philadelphia care, spunea ziarul, „erau sã pãþeascã una ºi bunã“. Fuseserã trimiºi sã controleze o magazie cu bani, sã verifice dacã erau în ea douã milioane de dolari. Eu nici nu-mi pot închipui atâta bãnet, e ca-n basmele orientale. ªi când au ridicat sacii, pânza a pârâit, s-a rupt ºi „a-nceput sã plouã cu dolari“ la picioarele func-þionarilor, care, spunea ziarul, în scurt timp au fost îngro-paþi pânã la brâu în bani de argint. Au venit, zice, pompierii, ºi i-au scãpat de la moarte sigurã. ªi morala era „ce-i drept, banii sunt foarte plãcuþi“, dar nu sã mori înecat în ei. Povestea asta mi-a plãcut toatã-n tot, ºi ar trebui cititã arghi-rofililor. Papa zice cã arghirofilia e o boalã ºi ni-l dãdea exemplu pe fostul Mitropolit Ghenadie. Papa sigur n-o are, ba chiar mi se pare cã are una contrarã. Cum s-o fi numind? Arghirofobie? ªi apropo: am citit în ziar numerele 255

câºtigãtoare la loterie: de la mine a ieºit 12, de la Vasilica 21, aºadar n-am câºtigat nici una. Dar lucrul mi se pare neînsemnat acum.