1
C ele douã felinare de la intrarea Prefecturii erau aprinse când am ajuns, deºi era în plinã zi, iar C sub fiecare felinar stãtea câte o santinelã. În trãsura pe care papa a condus-o singur, pentru cã Nelu e tot bolnav, l-am întrebat de ce crede cã m-a chemat conu Costache la biroul lui, cum de nu putea sã vorbeascã cu mine chiar la noi acasã, iar papa mi-a spus cã prietenul lui nu amestecã niciodatã lucrurile, cã le-a promis de mult, în tinereþe, sã-ºi lase meseria la uºã, cu bastonul, când intrã în casa noastrã. ªi, într-adevãr, cred cã s-a þinut de cuvânt, cel puþin pânã ieri, cu Dan Creþu. Papa a adãugat cã azi nu-i lume la Prefecturã, fiind a doua zi de Crãciun. De când mã ºtiu, îl ºtiu ºi pe conu Costache lângã mine. Când am mai crescut ºi-a trebuit sã trecem amândoi de la tu la dumneata mi-a pãrut rãu, parcã se înstrãina cel mai apropiat om, fiindcã uneori mi-era mai aproape decât pãrinþii, puteam vorbi mai uºor cu el decât cu ei. Îmi amintesc cã într-o varã, când am dat de-un gândac într-o carte ºi-am început sã þip, a venit îngrijorat, a privit gângania ºi mi-a spus cu blândeþe: „De fiinþa asta micã ºi iubitoare de carte te temi tu?“ ªi i-a fãcut vânt pe fereastrã. Papa mi-a mai 192
spus acum cã pesemne vrea sã-mi cearã niºte informaþii, era foarte liniºtit, prietenia lui pentru conu Costache dureazã dinainte sã mã nasc eu. Într-adevãr, nu era mai nimeni în Prefecturã, în dimineaþa asta. Papa m-a condus sus, la etaj, un bãtrânel de la uºã a bãtut ºi-a deschis-o larg, lãsându-mã sã intru, papa a zis bonjour ºi-a fãcut cale-ntoarsã, iar conu Costache s-a ridicat iute de la birou ºi a venit sã mã întâmpine. Mi-a cerut scuze cã a fumat înainte de venirea mea, dar n-am simþit decât o undã finã de tutun de calitate. Pãrea obosit ºi-ºi ascundea ochii cãprui, care întotdeauna mi s-au pãrut prea normali pentru ce cred eu c-ar fi un poliþist. M-a aºezat lângã foc, el s-a aºezat la birou. Cred cã era cu totul nedormit, mi-a spus cã are douã cazuri foarte grele ºi cã eu l-aº putea ajuta, cã s-a gândit toatã noaptea la asta.
— La asta? am întrebat.
— La dumneata, a spus. Mã gândesc adesea la dumneata înainte s-adorm.
A spus-o fãrã sã mã priveascã. Vorbea încet, de parcã era singur ºi, cu toate cã avea un glas adânc ºi ferm, am simþit ce greu trebuie sã-i fie. Cuvintele lui sunau blând.
Pentru prima oarã m-am gândit la el ca la un bãrbat singur.
Pentru prima oarã m-am gândit la el ca la un bãrbat. Pentru prima oarã am vãzut cã are un chip frumos, o frumuseþe care-i venea din interior. Am încercat sã glumesc, simþeam un fel de primejdie pentru bucuria mea de a-l vedea mereu pe la noi:
— Vrei sã spui cã de-obicei gândul la mine te-adoarme, atât de interesantã îþi par? Ar trebui sã mã simt ofensatã, dar pe dumneata te iert, poþi sã mã foloseºti ca medicament. Papa e doctorul, eu doctoria.
N-a zâmbit defel, nici mãcar din politeþe. S-a sculat ºi a trecut îndãrãtul fotoliului meu, în picioare, astfel cã nu-l puteam vedea.
193
— Dumneata, Iulia, eºti ca un mic pãianjen care, când simte pe cineva aproape sau când îl atingi cât de puþin, îºi strânge imediat picioruºele, se face nod, poþi sã-l con-funzi cu o piatrã micã ºi neagrã. Aºa crede el cã scapã de intruºi. De câte ori m-am apropiat de dumneata, de câte ori te-am atins, ai fãcut ca pãianjenul, te-ai strâns ghem.
ªi-acum faci la fel, numai cã eu nu mai am timp s-aºtept pânã te dezghemuieºti.
Am tãcut ºi m-am uitat cu încãpãþânare la botine. Una avea o patã de noroi.
— Ieri mi-ai lãudat vocea când am cântat din Boema.
ªtii de câte ori m-ai lãudat de când ai crescut? De trei ori, am recapitulat asearã, iar ieri ai pãrut uimitã cã ºtiu sã cânt.
Am senzaþia cã te miri de câte ori vezi cã sunt un om ca toþi oamenii. La mâinile astea m-am gândit, când am învãþat aria, sunt mereu reci, a continuat vocea dindãrãtul meu.
— N-am ºtiut cã ºi dumneata ai nevoie de laude, am îndrãznit sã murmur, tot cu ochii la pata de noroi de pe botinã, ºi mi-am dorit sã înþeleagã ce vreau sã spun, sã nu parã o mustrare, aºa cã am adãugat: Dumneata eºti un om puternic, minunat, te admir la fel de mult ca pe mama ºi pe papa.
Cred cã am zis tocmai ce nu voia sã audã, cred, zic, dar nu ºtiu, pentru cã niciodatã nu m-am gândit prea mult la lucrurile astea. ªi dintr-un soi de durere sufleteascã am adãugat:
— Dar pe dumneata te îndrãgesc chiar mai mult.
A pãrut întãrâtat:
— O sã merg pânã la capãt, Iulia. Eu am o viaþã destul de plinã, fac cu pasiune ce fac, iar sã te lupþi cu rãii, cu rãul, îþi consumã toatã forþa sufleteascã ºi tot timpul. Sunt invitat pretutindeni, merg la spectacole, opera e pentru mine un opiu, am admiratori ºi… admiratoare. Dar viaþa 194
mea e ca o gamã din care lipseºte o notã. Ca ºi cum ar trebui sã cânt fãrã sã folosesc o notã, sol, sã spunem. Gândeºte-te cã la pianul dumitale ar lipsi mereu clapa albã a notei sol.
Iar tu reprezinþi pentru mine aceastã notã sol care mi-ar umple viaþa de bucurie. Aº vrea…
— Te rog, nu, pe urmã o sã te superi pe mine ºi nu vreau asta, cu nici un chip nu vreau, nu pot sã te vãd supãrat pe mine, vreau sã rãmânã totul aºa, pânã la sfârºit, am spus deznãdãjduitã, nu chiar cuvintele astea, dar ceva asemãnãtor, nu-mi mai amintesc bine, ºi m-am sculat sã-l vãd.
Avea cea mai chinuitã faþã din lume ºi mi-era într-adevãr foarte greu, fiindcã voiam sã fac ce voia el, dar nu puteam, din cauza întâmplãrii care a ales sã existe altcineva mai important pentru mine. Dar când mi-a vãzut privirea spe-riatã, s-a stãpânit, mi-a luat mâna, care era rece, cum altfel?, ºi-a rostit cu alt ton, distant ºi aproape rãu, care mi-a fãcut ºi mie rãu, de parcã mi-ar fi dat un brânci pe scãri:
— Femeile ca dumneata, ca tine, au un obicei: îºi pla-seazã sentimentele ca-ntr-o bancã falitã. În locul cel mai nesigur ºi cel mai nenorocos cu putinþã. Nici nu-i vãd pe bãrbaþii aflaþi chiar lângã ele, îi ignorã dacã îi ºtiu siguri ºi se uitã mereu la cel de departe, care le chinuie, la cel care e cu alta.
Mi-a lãsat mâna jos ºi-a început sã se plimbe prin încãpere. N-am îndrãznit sã-l mai privesc nici eu, dar îi simþeam vocea învãluindu-mã.
— Poate am greºit spunându-þi ce þi-am spus, dar oare n-am ºi eu dreptul la o viaþã normalã ºi… bunã? ªtiu cã aº putea sã te fac fericitã, încetul cu încetul, la fel cum te-ar face el nefericitã, încetul cu încetul. Alexandru Livezeanu e amestecat într-o chestiune urâtã. Te-am invitat aici ca sã te previn! N-are viitor!
195
Am simþit acum cã mã rãneºte anume. Apoi mi-a spus ce era de spus, dar efectul a fost cu totul altul. Sentimentele mele mult împuþinate pentru Alexandru au crescut brusc la loc, ca râurile dupã ploaie. Are dreptate conu Costache, chiar numai pentru asta ºi-mi rupe inima: îmi pun sentimentele în locul cel mai nesigur, mai nenorocos, mã uit la cel care are deja totul ºi totuºi sunt sigurã cã fãrã mine s-ar îneca sau cã eu am venit pe pãmânt anume ca sã-l salvez. Conu Costache mi-a mai cerut cu o voce strãinã sã fiu discretã ºi m-a asigurat cã le-a spus el pãrinþilor mei exact atât cât e necesar sã ºtie, nu-i nevoie de alte explicaþii.
Mi-a chemat un om, sã mã conducã, el n-a venit nici pânã la uºã. Dar din clipa în care am ieºit din biroul lui am ºtiut cã nu-l voi mai putea privi ca înainte.
2
Draperiile de catifea erau bine trase, astfel cã, de-afarã, casa pãrea cufundatã în beznã, iar Costache se culcase deja, la ora patru dupã-amiaza, ca pentru noapte. Bãuse douã pahare cu tãrie ºi nu voia decât sã-ºi cufunde în somn corpul ºi mintea, ºi somnul sã-i fie fãrã vise. Zaharia, care-l vãzuse numai de câteva ori în viaþã în starea asta, umbla pe vârful picioarelor, ceva mai înviorat. În restul zilelor, când ordonanþa era posacã, Costache îl îmbãrbãta ºi-l înveselea. Dar când stãpânul era ca bolnav, mult mai supãrat decât ar fi putut fi vreodatã ordonanþa, pentru cã, bãnuia Zaharia, adâncimea supãrãrii e pe mãsura înãlþimii deºtep-tãciunii, el încerca sã þinã cumpãna casei în echilibru ºi sã-l îmbãrbãteze. Liza, care n-aºtepta decât porþia ei zilnicã de mângâieri, s-a retras ºi ea cu coada-ntre picioare când a fost repezitã.
196
Bãtãile în uºã i-au surprins ºi i-au deranjat pe toþi trei.
Conu Costache aþipise de câteva minute, Zaharia se aºezase sã-ºi cârpeascã niºte pantaloni ºi Liza stãtea cu capul aºezat pieziº peste labele ca zãpada ºi se gândea pesemne la ale ei. Primul s-a sculat în grabã Zaharia, a doua, fãrã grabã, Liza, iar conu Costache s-a întors doar pe partea cealaltã, hotãrât sã nu ºtie de nimeni ºi de nimic pânã mâine-dimineaþã. Dar dupã vreo cinci minute în care a auzit de la intrare glasul ordonanþei amestecat cu un glas de femeie –
nu destul de tare ca sã-l identifice – Zaharia a intrat la el ºi i-a zis supãrat:
— Nu vrea sã plece, ’ce cã stã pânã vã sculaþi.
— Cine? iar glasul lui Costache era, în întuneric, rãguºit ºi plin de speranþã.
