Oamenii mureau uneori chiar de durere, li se oprea inima.

ªi tu…

ªi eu, ºi eu mã plâng de un articol de ziar, în care nici mãcar nu sunt numitã direct. ªi eu mã ocup de niºte fete care sunt sãnãtoase ºi care se vor cãsãtori, iar Ana chiar cu ziaristul care a scris despre ea „din întâmplare“. ªi eu mã ocup de asemenea lucruri, în timp ce tu te lupþi cu moartea, ºtiu. ªi ce dacã am nevoie ºi eu de mângâiere, fie ºi pentru o datã, fie ºi pentru un fleac? ªi ce dacã, azi, uite-aºa, îmi pasã mai mult de fetele mele ºi de necazul meu mãrunt decât de toate nenorocirile lumii? ªi ce dacã azi nu pot sã sufãr pentru toatã omenirea ºi-aº vrea sã sufere mãcar un om din omenire pentru mine? Sângele care-i nãvãlise Agatei în obraji arãta cã-i supãratã mai mult pe bãrbatul ei ºi pe viaþã decât pe gazetar. Dar de rostit nu rosti nimic, iar doctorul Margulis amânã consolarea, fiindcã trebuia sã meargã la un bolnav. Din pãcate, cum se ºtie, boala n-are zi de odihnã.

237

LUNI 29 DECEMBRIE

Timpul trece

1

A nul a trecut ca o sãgeatã pe lângã mine. ªi, cu toate cã din el mai sunt numai douã zile, A ce-am fãcut eu azi? Am cântat ºi-am tot cântat la pian, am luat la rând partiturile. Apoi am cântat fãrã partiturã, din amintiri. Am cântat mai prost decât oricând, mizerabil, neatent. Cât despre rest, am început sã-mi scriu portativele interioare cu Alexandru la cheie. Ba chiar cred cã e vorba de concerte în Alexandru major ºi le-aº tot relua, cu greºelile mele cu tot. Presupun cã e la fel de greu sã nu greºeºti notele, când cânþi pe dinãuntru ca atunci când cânþi pe dinafarã. Dar dacã e un concert greºit chiar de Marele Compozitor, ce mã fac? Mai am de aºteptat pânã o sã ºtiu precis dacã nu cumva cânt ºi pe dinãuntru. ªtiu eu ce vreau sã spun, nu dau aici mai multe explicaþii. Asearã, când eram cu toþii în salon, iar mama ºi papa pãreau supãraþi, ºi Jacques îi înveselea citindu-le dintr-o carte cu glume – Jacques citeºte foarte frumos, pânã ºi glumele –

a apãrut Safta ºi mi-a fãcut un semn cu capul, arãtând spre uºã, fãrã nici un respect. κi permite tot mai multe, de sâmbãtã încoace, blackmail, cum ar spune prietenii mei din Vanity Fair. Numai Jacques i-a observat gestul obraznic 238

ºi m-a ajutat, prinzând atenþia pãrinþilor cu o glumã pe care s-a prefãcut cã n-o înþelege, iar papa a început sã-i explice serios ce e de râs.

Mie, ce sã spun, mi-a stat inima-n loc la semnul slujnicei. M-am gândit cã-i vorba de Alexandru ºi m-am pierdut. Nu, nu era, era Nicu. L-am întrebat de ce nu intrã, mi-a spus cã e foarte ocupat ºi cã are o treabã cu mine.

ªi i-am simþit mânuþa, mai rece decât a mea, deschizân-du-mi palma ºi-n palma mea am simþit ceva tare ºi tot-odatã gâdilicios. Era o cutie învelitã în catifea ºi legatã cu o fundã micã, dar n-am deschis-o, de teamã sã nu dea cineva peste mine, am dus-o în camera mea ºi-am ascuns-o-n pendulã: asta e ascunzãtoarea mea. În salon n-am mai putut fi atentã la nimic, deºi mama ºi papa povesteau fiecare despre strãmoºii lui ºi despre Grecia pe care n-am vizitat-o ºi pesemne n-o vom vizita nici la varã, fiindcã n-avem bani ºi papa n-are timp, apoi Jacques ºi cu mine ne-am retras, l-am pus la curent repede, ºi murea de curiozitate sã ºtie ce-am primit:

— Eu crred cã-i ceva imporrtant, simt eu, ºi chiarr bãnuiesc ce-arr putea fi.

Ne-am dus împreunã în camera mea, l-am aºezat pe canapea – ºi amintirea aceea a ajuns drept în mijlocul sufletului, ca un glonte într-o þintã – apoi am mers la pendulã, i-am descuiat uºa ºi-am scos cutiuþa din catifea.

I-am dat-o lui Jacques s-o deschidã, ca sã-i fac o bucurie ºi ochiºorii lui rotunzi erau ca boabele uleioase de cafea de la armeanul nostru, Levon Harutunian. Levon înseamnã, pe limba lui, acelaºi lucru cu Leon, numele lui papa: sunt lei-paralei.

— E un bileþel împãturrit în patrru. O, ºi sub bilet e un inel. Sã-þi citesc eu?

239

M-am aºezat, cuprinsã de un fel de slãbiciune, iar frãþiorul meu mi-a citit:

— „Sunteþi invitatã, cu toatã familia, la noi, la petrecerea de Anul Nou. Trrebuie – subliniat – sã începem anul împrreunã. Al.L.“

— Atâta tot? am întrebat.

— Atât.

Mi-a venit sã plâng, ºi-atunci Jacques a adãugat:

— Pentrru noi, bãrrbaþii, asta înseamnã mai mult decât pentrru voi, fetele.

ªi mi-a întins cutia, biletul ºi inelul. Am încercat inelul, are o monturã cu un rubin micuþ ºi-n jur câteva diãmãn-þele, e cu adevãrat foarte frumos, dar mi-e mare. Pãcat, n-am sã-l pot purta. M-a apucat tristeþea.

*

Azi de dimineaþã ne-am reluat programul obiºnuit, de parcã totul era la fel, dar totul era altfel. Calea Victoriei era altfel, locul gol al bisericii Sãrindar altul, oamenii erau altfel, apele Dâmboviþei erau altfel, mai line, ºi pescãruºii lui Jacques zburau în altã direcþie. Însã m-am gândit: poate cã toate sunt la fel, poate cã pescãruºii zboarã ca întotdeauna, Dâmboviþa curge la fel de repede, oamenii sunt la fel, locul gol al Sãrindarului e tot cum era, Calea Victoriei e aceeaºi, numai eu sunt alta. ªi de ce-aº fi alta, mã rog?

Poate pentru cã anul e pe cale sã treacã, iar firele din clep-sidrã se precipitã acum, la sfârºit, sã cadã de sus – jos. Poate cã apele râurilor mele se apropie de cascadã. Poate cã îmi adaug un cerc în trunchiul vieþii, ca arborii, ºi cresc (deºi n-am mai crescut de la 17 ani!) ºi vãd mereu lumea din altã perspectivã. Simt cã timpul a început, parcã, sã curgã mai iute, ieri abia am prididit, cã se ºi fãcuse searã, azi la fel. Imediat dupã dejun – care a fost de regim, cã papa 240

are grijã sã nu mâncãm prea mult în perioada asta în care toþi se-ndoapã, odatã ne-a spus cum sã pregãtim masa în funcþie de timpul de mistuire pe care-l cere fiecare fel ºi sã combinãm felurile scãzute cu cele cu sos ºi cu ciorbele, ca sã nu ne obosim stomacele noastre delicate ºi ficaþii noºtri fragezi –, imediat dupã dejun, deci, în loc sã mã odih-nesc, am pornit iar în oraº, cu Nelu, care era palid dupã boalã ºi abia putea sã þinã hãþurile. În ce mã priveºte simt cã n-am astâmpãr! M-am dus la Universul sã iau altã cutie cu Fântânile luminoase, una cu tot ce-i trebuie, ca mãcar de Anul Nou sã se poatã bucura Jacques de ele. Eu intram, domnul Creþu ieºea, m-a salutat, dar cu pãlãria pe cap, apoi a pãrut cã-ºi aminteºte ºi ºi-a scos-o scãpând-o pe jos, m-a fãcut sã râd, era tare drãguþ, þin la el ca la un frate al zãpãcelilor mele. ªi, din vorbã-n vorbã, mi-a spus cã e gãzduit de Alexandru, dar nu la casa cea mare, ca sã nu spun la palatul Livezeni, cum se mai obiºnuieºte, ci într-o micã locuinþã a lui, din centru. Iatã cã aflu noutãþi, jumãtate mã bucurã, fiindcã înseamnã cã are suflet, jumãtate mã mâhneºte, fiindcã ºtiu la ce folosesc asemenea locuinþe. Bine mãcar cã acuma e ocupatã de un bãrbat!

2

Nicu era obosit ºi mai avea drum lung de fãcut, prin beznã. Îl simþi, mai mult decât îl vãzu, pe Botosu îndãrãtul lui, îi auzea gâfâitul. O luã la fugã, dar alerga greu, parcã avea ghiulele de picioare, cum îi povestise nea Cercel cã li se pun condamnaþilor. Se gândi cã ar putea scãpa numai dacã se ridicã deasupra pãmântului ºi dãdu din mâini, observându-se parcã din afarã cum se înalþã, greu ºi puþin, ca raþele, ceva îl trãgea în jos, apoi reuºi, iatã, era cam la un metru deasupra Botosului, apoi tot mai sus ºi tot mai 241

departe, a scãpat, acum se fãcuse luminã, sub el case, multe case mici, le vedea acoperiºurile ºi hornurile cu fum ºi biserici cu turnuri, avu grijã sã nu se loveascã de ele, ºi câmpii, ºi pãduri, vedea numai vârfurile verzi ale copa-cilor fremãtând moale, apoi parcã iar era sã fie tras în jos, dar se forþã, se opinti ºi se þinu sus ºi nimic rãu nu-l mai putea atinge acolo. Auzi un cocoº, tot mai aproape, tot mai tare. O, Doamne, ce bucurie, ce bucurie ºi ce durere, ce durere!

— Ai zburat, iar ai fãcut un zbor de noapte!

Era întuneric ºi iarnã, era jos, pe pãmânt, iar în visul lui era varã ºi era sus în cer. Dar dacã ar fi adevãratã lumea din vis ºi dacã e vis acum, când i se pare cã s-a trezit? Închise ochii încercând sã-ºi prelungeascã zborul, dar nu mai izbuti. Nu, din pãcate, ºtia prea bine cã zborul e vis ºi patul e realitate. Cã poate sta cât vrea în pat, dar cã lungimea visului nu depinde de voinþa lui. Mamã-sa trebãluia deja prin bucãtãrie, înseamnã cã se simte bine. ªi lui îi e bine acum, îi e cald sub plapumã, ghemuit, e nespus de fericit dupã zbor, de parcã l-ar fi fãcut cu-adevãrat, e bucuros cã azi n-are griji, cã mama e bine, cã pacheþelul lui Alexandru a fost încredinþat în bune condiþii Iuliei, cã a scãpat de întrebãrile lor, ºi, mai ales, cã evenimentul loteriei e aºa de aproape, nu-l mai desparte decât o zi de rezultat.

Braþele ºi mâinile pânã la vârfurile degetelor lor ºi picioarele pânã la vârfurile degetelor lor ºi capul ºi pãrul ºi urechile ºi nasul ºi gura, ºi inima lui care azi e frumos coloratã, ca pe planºa doctorului, toate îi sunt în aºteptare, dar nu numai în aºteptarea zilei de mâine, nu numai în aºteptarea Anului Nou ºi a dorinþei pe care ai voie sã þi-o pui, cã se îndepli-neºte, ci mai ales în aºteptarea viitorului, când el ºi Jacques o sã fie mari ºi o sã se plimbe la braþ cu domniºoare drã-guþe, care miros a levãnþicã, îmbrãcate în rochii colorate, care foºnesc ºi lucesc în luminã. Iarna ele o sã patineze cu 242

mâinile încruciºate cu ale lor pe lacul Ciºmigiu. Ciudat, îl vedea ºi pe Jacques patinând lângã o tânãrã. Nu mai avea rãbdare, abia aºtepta sã creascã ºi simþea c-o sã facã lucruri mãreþe, c-o sã fie un om important, ca domnul Dan Creþu sau ca domnul Cazzavillan.

— Mamã?

Venise la patul lui pe vârful picioarelor ºi, vãzând cã bãiatul s-a trezit, aprinse lampa cu gaz, îl sãrutã pe pãr ºi-i spuse sã vinã la masã.

— E frig azi, sunt flori de gheaþã. Sã te îmbraci bine, puiu’ lu’ mama.

Nicu se întrebã care e mama lui adevãratã, cea de azi sau cea de acum câteva zile, cu voce spartã ºi ochi rãtãciþi, care nu-l recunoºteau? Cine-i înlocuieºte lui mama ºi de ce-o chinuie pe ea ºi de ce-l chinuie ºi-l sperie ºi pe el? O

îmbrãþiºã pe mama cea adevãratã ºi-o strânse cât putu de tare, ca ea sã nu mai iasã din ea afarã ºi sã fugã într-un tunel de cârtiþã unde el n-o mai poate ajunge.

*

Când reveni acasã, dupã serviciul care fusese obositor, cinci comisiuni ºi la adrese destul de îndepãrtate una de alta, dar ºi câteva bacºiºuri pe mãsurã, mamã-sa spãla rufele cu leºie ºi le dãdea pe-o frecãtoare cu niºte ºerpi ondulaþi, care-þi gâdilau palmele dacã-i mângâiai, dar îþi fãceau bãtãturi dacã spãlai cum trebuie. Mama a pus cãmãºile ºi batis-tele la fiert, într-un cazan cu scrobealã, între timp au mâncat, apoi Nicu s-a oferit sã scoatã el albia ºi sã-ntindã rufele pe sârmã. Îi plãcea cã, de cum le-ntindea, moi ºi aburinde, ele se întãreau de la ger ºi se lipeau, de parcã erau de piatrã ºi, dacã voiai sã le desprinzi, scârþiau ca uºile neunse.

N-avea rãbdare sã stea locului ºi-i spuse maicã-sii cã o sã meargã la Jacques, sã-i ducã mamuþii pe care i-a promis.

243

Îi arãtã ºi ei desenul din Universul ilustrat, iar ea râse de spinarea lor cu zimþi de fierestrãu ºi de coada lor lungã cât o zi de post. Râsul îi aminti bine de tot de alt râs, al mamei ei, de parcã mamaia ar fi rãmas toatã în gura mamei, aºa cum oamenii de departe pot sã stea în întregime în gura telefonului. Era mic atunci, mic de tot, ºi mâncau împreunã cireºe pietroase. Mamaia i le rupea în douã ca sã le poatã mesteca mai uºor. El a luat una ºi, spre uimirea lui, a descoperit cã ceva drãguþ se iþeºte ºi se miºcã uºurel acolo înãuntru, ca coarnele melcului. I-a arãtat mamaiei ºi ea a spus Pfui!, iar când el a-nceput sã râdã, au repetat operaþia la fiecare cireaºã, ºi când apãrea un viermiºor, ea spunea Pfui! ºi râdeau amândoi de-i durea burta. Cireºele fãrã viermi n-aveau nici un haz, le lãsau deoparte, numai cele în care era miºcare îi interesau. A fost una din zilele cele mai fericite de care-ºi amintea ºi de-atunci Nicu socotea cã numai atunci când râde e o zi bunã. ªi azi era.

Mamaia îi spusese cã ea dupã moarte îºi doreºte sã se transforme într-o vrabie, sã fie foarte atent la vrãbii, poate cã e ºi ea acolo, þopãind între ele, deºi îi era greu sã ºi-o închipuie þopãind, fusese o femeie destul de þeapãnã, umbla anevoie pânã ºi prin casã. Era foarte greu s-o recunoascã, toate vrãbiile seamãnã între ele, ºi nici una n-a pãrut încã sã se bucure în mod deosebit la întâlnirea cu el. Era sigur cã mamaia i-ar fi atras atenþia cu un semn din aripi. Pe drumul spre strada Fântânei, în capul lui Nicu se fãcu auzitã o voce care-i zicea: o sã fie bine! o sã fie bine! o sã fie bine! Nu ºtia a cui e vocea, cã parcã nu-i venea sã creadã cã ar fi a lui.

Jacques era ºi el vesel, doctorul Rizea îi fãcuse cadou un flaut nou, o minunãþie. Îi cântã lui Nicu menuetul lui Händel tim-tam-tam, tim-tam-tam, ºi apoi, pe neaºteptate, se întrerupse în mijlocul unei fraze muzicale ºi-i spuse: 244

— Eºti invitat cu mine, adicã cu noi, la Alexandrru Livezeanu, de Anul Nou. Vine ºi domnul Dan Crreþu, nu-i aºa cã-i grrozav? A prrimit papa invitaþie pentrru toatã familia ºi am cerrut eu sã vii ºi tu, Iulia a zis cã îþi dã costumul meu de galã de acum doi ani, nu l-am purrtat decât de douã orri, e nou-nouþ.

Adãugã în ºoaptã cã Iulia ºi Alexandrru „sunt amorre-zaþi“, iar Nicu îi spuse, dându-ºi un aer dezinteresat, cã ºtie de mult. Doctorul Margulis recomanda ca atunci când eºti bolnav sã te gândeºti mereu cã te vindeci ºi sã-þi repeþi fãrã contenire: trebuie sã mã vindec, mã vindec, mã vindec!

Uite cã ºi când nu eºti bolnav foloseºte sã-þi spui: o sã fie bine, o sã fie bine, o sã fie bine! Mãcar ca sã te alegi cu un costum nou la sfârºitul unui an cu totul învechit.