Dar rãspunsul n-a fost cel aºteptat de el:
— Doamna avocat Movileanu. Ce’ cã tre’ sã vã dea ceva teribil de important. Ce fac? a întrebat Zaharia ºi, ca la rãzboi, era gata sã ducã la îndeplinire orice ordin, oricât de primejdios ar fi fost.
Costache a gemut de parcã-l durea, ceea ce nu fãcea prea des în faþa altora. Fãrã sã rãspundã, a rotit butonul ascuns chiar sub abajurul lãmpii de pe noptierã ºi ciuperca de luminã i-a învãluit faþa buimacã. A cerut halatul ºi a ieºit aºa, ciufulit, mirosind a bãuturã ºi încruntat.
Abia când a vãzut-o, ºi-a dat seama cine e doamna avocat Movileanu: cuconiþa plinã de nuri ºi migrene din strada Teilor, cea pe care o-nºela bãrbatul. Ea îi întinse ca ºi prima datã o mânã pufoasã, cu gropiþe, dar Costache se fãcu cã nu observã ºi se scuzã fãrã convingere cã trebuie s-o primeascã astfel, fiindcã n-aºtepta pe nimeni, nu se simte tocmai bine – un guturai. Doamna arãta foarte bine, era aranjatã, pudratã exact cât trebuie ºi îmbrãcatã cu gust, într-o rochie elegantã, cu broderie pe corsaj ºi mâneci largi, 197
strânse bine la încheieturi. Îl privea pe Costache cu o îngrijorare bunã, aºa cum numai unele femei ºtiu sã-i priveascã pe bãrbaþi, cunoscându-le firea ºi felul, ºi dorind sã-i ajute.
Costache avea nevoie de-o asemenea privire ºi, observând cât de firesc ºi de blând se purta ea cu un bãrbat urâcios ºi cât de plãcutã era când nu era necãjitã ºi nervoasã, se gândi cã ceva nu-i cum trebuie în lumea asta. Doamna Movileanu îºi ceru scuze cã a venit pe nepusã masã ºi-i zise cã a vrut sã-l opreascã încã de când a plecat de la ei, acum douã zile. Spre deosebire de ceea ce-ºi închipuiau bãrbatul ei ºi obraznicul de Traian, care-l apãrã mereu, ea era la curent cu escapadele lui. ªtia ºi cine-i persoana. Ar divorþa, dacã ar putea, dar n-are nici un alt mijloc de trai, iar sã divorþezi de-un avocat din categoria lui Movileanu înseamnã sã rãmâi fãrã un acoperiº deasupra capului.
— Dar n-am venit sã vã vorbesc de-ale mele, iertaþi-mã ºi nu vã supãraþi prea tare pe mine. Dacã am fãcut-o acum, puþin, e pentru cã n-o fac cu nimeni altcineva, sunt foarte singurã, cum numai o femeie cãsãtoritã cu soþul meu poate fi, dacã înþelegeþi ce vreau sã spun. Am venit aici pentru cã am auzit de la fatã – cea care v-a adus cafeaua când aþi fost la noi – ce-aþi povestit acolo, cu bãrbatu-meu. Servitorii te þin la curent cu tot ce se întâmplã în casã, în oraº
ºi în lume, fie cã vrei, fie cã nu vrei, eu nu mai trebuie sã citesc gazeta.
Costache o aprobã din cap, era ºi pãrerea lui, iar doamna Movileanu zâmbi uitându-se la Liza, care se apropiase ºi-i amuºina alene poalele rochiei.
— Or, nu-i adevãrat cã portmoneul a dispãrut. Dacã am îndrãznit sã profit de lipsa domnului-soþ de-acasã –
n-a stat cu mine nici mãcar ieri, de Crãciun – ºi sã vin la dumneavoastrã e pentru cã portmoneul e la mine ºi-am þinut sã vi-l dau dumneavoastrã. A, adresa am luat-o de 198
la Prefecturã, am trecut mai întâi pe-acolo. Venise domnul Caton Lecca, a întrebat ºi dumnealui unde sunteþi.
— Dar asta-i cu neputinþã, sãri Costache în picioare, ignorând cu o ridicare din umeri ultima remarcã. Aveþi vreo legãturã cu Petre, vizitiul de la cofetãria evreului Inger?
— Nu, care Petre? Care Inger? Iertaþi-mã, dar nu vãd de ce-ar fi cu neputinþã ºi nici nu e, dovadã cã vi-l dau.
ªi-i întinse, într-adevãr, un portmoneu din antilopã.
Când îl luã, Costache îi sãrutã mâna, în compensaþie pentru sãrutul refuzat mai devreme. Apoi deschise portmoneul ºi-i scotoci numeroasele despãrþituri. Nu gãsi decât o cheie aurie, cu dinþi mãrunþi, care urcau pânã la jumãtatea tijei, de ambele pãrþi, ca niºte aripi dantelate.
— Nu era altceva în el decât cheiþa asta, cred cã-i de la o casã de bani. Am luat portmoneul de pe masã fiindcã am crezut cã are vreo legãturã cu ea. Apoi, când m-am lãmurit cã nu, l-aº fi dat înapoi tânãrului, aºa intenþionam, dar n-am mai avut ocazia, am auzit imediat ce s-a întâmplat cu el, mult înaintea bãrbatului meu, tot prin servitori. Sã ºtiþi cã nu-i adevãrat cã-mi vãrs nervii pe ei, cum v-a spus junele Traian – am aflat tot de la fatã – dimpotrivã, ei þin la mine, chiar dacã mã compãtimesc, ºi asta-mi cade foarte greu.
— Doamnã, n-am vorbe destule ca sã vã mulþumesc, iertaþi-mã cã v-am primit în felul acesta. Numai cã eu ºtiam cã portofelul l-a furat acel Petre, dar se vede cã cel care mi-a dat informaþia asta a minþit sau s-a înºelat, oricum nu-i un om în care sã mã-ncred.
Costache îi luã mâinile ºi le simþi moi ºi calde într-ale lui. Se crispã puþin ca ºi cum ºi-ar fi amintit ceva, apoi îi spuse doamnei, cu acelaºi ton firesc cu care-i vorbise ºi ea:
— Aº vrea sã mai rãmâneþi. Prezenþa dumneavoastrã mi-a fãcut bine, îmi face bine.
199
Doamna Movileanu zâmbi. ªi ei îi fãcuse bine. Chiar aceastã propunere îi fãcea bine, se vedea dupã zâmbet.
— Eu nu mai am ce pierde, aº putea sã rãmân. Dar n-o s-o fac: nu doresc cu nici un chip ca dumneavoastrã sã mã judecaþi pe urmã… cum fac bãrbaþii în asemenea…
situaþii. ªi mai e ceva: simt ºi cã aº fi, iarãºi, doar a doua.
Mi-a cam ajuns sã fiu a doua. Cine ºtie însã, e posibil sã ne mai întâlnim… dupã divorþ, pentru cã în clipa asta chiar, m-am hotãrât. Fie ce-o fi! Nu cunoaºteþi un avocat bun ºi care sã nu fie amic cu bãrbatul meu?
Costache mai stãtu aproape o orã de vorbã cu încã doamna Movileanu, aºa cum de mult nu mai vorbise cu o femeie ºi, cu sufletul ceva mai puþin negru, se duse sã se culce prevenindu-ºi ordonanþa:
— Pânã mâine nu mai exist! Pentru nimeni. Sã nu-ndrãz-neºti sã mã mai deranjezi. Scoate-o pe Liza la plimbare!
3
Ceasul cu dorobanþ de la Indépendance Roumaine arãta ora patru, iar Alexandru nu ºtia ce sã facã. Plecase de-acasã, conducând singur calul, ca întotdeauna, plecase pentru orice eventualitate, dar n-avea curaj sã meargã la familia Margulis. Mai curând ar fi trebuit sã-l gãseascã pe micul comisionar, dar habar n-avea unde sã-l caute ºi nici un chipiu roºu nu se zãrea în locurile ºtiute, parcã se topiserã.
Cel care avea rãspunsuri pentru asemenea întrebãri ºi cunoºtea adresele era tot el, Nicu, dar nu-l putea întreba pe Nicu unde sã-l gãseascã pe Nicu, iar dacã-l gãsea, nu mai avea de ce sã-l întrebe unde e. Ce tâmpenie! Parcã-ºi pierde minþile. „Ora 5. Verde cu roºu.“ Ce poate sã însemne asta? O întâlnire, desigur, dar unde? Trase de frâu ºi obligã 200
calul sã meargã la pas. O fi vreun loc cu verde ºi cu roºu în centrul Capitalei, poate un parc, poate o prãvãlie, o firmã, o cofetãrie? Se uitã la firme, dar nici una nu arãta aºa. ªi-n care zi? Dracul ãla de copil nu i-a spus nimic.
Calea Victoriei era liniºtitã, câteva cupeuri, oameni îmbrãcaþi elegant ºi gros, pentru cã era o zi rece, mergeau în vizite sau se-ntorceau de la dejunuri prelungite ºi toþi arãtau fãrã griji, lumea era zâmbitoare, aºa cã Alexandru se simþea cu atât mai nefericit. Parcã-l deochease cineva, parcã-i pusese gând rãu soarta ºi orice începea cu gând bun se termina cumplit, lucrurile evoluau du mal en pis.
Vãzu înaintea lui, pe trotuar, un bãrbat caraghios, într-un palton mare, ca de cãpãtat, mergând pe stradã cu ochii pe sus, ºi-ºi aminti de aria paltonului. Vãzuse Boema în Italia, iar când se gândea la Italia zâmbea fãrã sã vrea, pentru el era raiul pe pãmânt. Aria paltonului era aria sãrãciei, dar Alexandru ar fi preferat în clipa asta sã fie un filozof nevoit sã-ºi vândã paltonul decât un Livezeanu în starea sufleteascã în care era azi. Cu siguranþã cã ºi omul ãsta era un filozof sau un poet care moare de foame, toate atâr-nau pe el ºi era cu capu-n nori, ºi mergea încet, uitându-se cu mirare la þurþurii lungi ºi groºi care ieºeau de sub streºini. În felul ãsta merg oamenii care n-au pe nimeni care sã-i aºtepte. Înainte sã-l depãºeascã, bãrbatul alunecã pe un soi de gheþuº, pãru un moment sã-ºi recâºtige echilibrul, dar apoi se întinse pe trotuar cât era de lung. Alexandru opri caii ºi sãri jos, ajungând într-o secundã lângã omul care avea dificultãþi sã se scoale. Încercã sã-l ia de braþ, dar bãrbatul urlã, apoi îºi muºcã buzele de durere:
— Cred cã mi-am luxat umãrul, spuse cu dinþii strânºi.
Alexandru ezitã: ar fi vrut sã-l ajute, dar nu voia totuºi sã piardã ºansa, oricât de micã, a întâlnirii cu Iulia Margulis. Apoi însã, vãzând spaima de pe faþa omului lungit 201
pe stradã, îl apucã bine de celãlalt braþ ºi-l luã aproape pe sus, suindu-l în birja lui.
— Cred cã v-a ieºit din loc, am mai vãzut aºa ceva.
Vã duc la mine acasã, dacã acceptaþi, fratele meu e student la medicinã ºi-o sã vã ajute, numai sã nu fie plecat.
Bãrbatul nu zise nimic, gemea muºcându-ºi necontenit buza de jos. Cine tace consimte, aºa cã Alexandru se sui pe caprã.
— Conduc încet, dar vã rog sã vã apucaþi cu mâna cealaltã de mâner, ca sã fim siguri cã nu mai pãþiþi ceva!
