3

— O sã fie bine?

Ochii lui Pavel Mirto sclipirã ironic din dosul oche-larilor rotunzi, în timp ce Procopiu, de la celãlalt birou, îºi verifica mustaþa cum fãcea de-obicei, ca ºi cum s-ar fi temut cã poate sã disparã de la locul ei:

— Da, eu cred cã România seamãnã cu o orchestrã, numai cã n-a ajuns încã la concert, ci tot face repetiþie.

Mai scârþâie un violonist, mai greºeºte intrarea solistul, mai dau chix suflãtorii sau se supãrã dirijorul ºi opreºte muzica ºi-i ceartã pe toþi, de-a valma, totul e fragmentar ºi mereu reluat de la capãt, dar la concertul propriu-zis melodia se va lega fãrã cusur ºi aplauzele Europei…

— ªi când o sã fie concertul ãsta, domnule Procopiu?

întrerupse Pavel cu glasul lui ºoptit încãrcat de data asta de un sarcasm nelalocul lui, dat fiind cã el era cel mai tânãr.

245

— Înainte sã te însori dumneata, replicã uºor iritat Procopiu ºi, pe replica lui, intrã Peppin, fãrã sã mai batã.

— Cine, Pãvãlucã al meu? Te-nsori, bãiete? spuse cu o voce care umplu biroul de bunã-dispoziþie ºi risipi pe loc încordarea. Eu sunt primul, sã fim bine înþeleºi, e în ordinea intrãrii în lume, ca sã nu se facã îmbulzealã. Fratele mai mare are întâietate.

— Nu, spuse Pavel uscat, fãrã sã ridice vocea, vorbim de viitorul României, aici, domnul Procopiu o compara cu o orchestrã care face nesfârºite repetiþii.

— A, nu, mie mi se pare cã-i exact ca jocul de biliard de la Fialkowski. Dai într-o bilã, nu ca s-o loveºti pe ea, ci ca sã se miºte alta, orice loviturã are scop ascuns, un zigzag de urmãri ºi totul se transmite din aproape în aproape, într-un mecanism cosmic, aºa ºi-o fi lovind ºi Dumnezeu lumile, cu tacul. O sã câºtigãm, pânã la urmã, chiar dacã acum nu se vede încã, la masa noastrã de biliard istoric, soarta jocului.

— Nu, zise iar Pavel, la fel de uscat, mai degrabã seamãnã cu un roi de lãcuste.

— Un stol de lãcuste, îl corectã Procopiu.

— Un nor de lãcuste, propuse Peppin, cu experienþa lui de traducãtor.

— Ei, las-o dracului, roi, nor, ce-o fi! Pânã de curând nu ºtiam cã lãcustele nu zboarã, ci fac numai salturi, salturi uriaºe… ªi cã se lasã duse de vânt ca de niºte corãbii aeriene rapide, nu fac efort ºi nu se opun, folosesc, cum sã spun, toate serviciile oferite gratuit de naturã.

— Ce vrei sã spui, zise Neculai Procopiu uºor ameninþãtor, dar ºi interesat de latura inginereascã a problemei.

Cã distrugem totul ca lãcustele?

— O, nu, nicidecum, m-am fãcut greºit înþeles! Dimpotrivã, voiam sã spun cã vin furtunile peste noi ºi cã 246

n-avem cum sã ne opunem, puterea marii istorii nu se com-parã cu puterea noastrã de împotrivire, iar asta e valabil ºi-n viaþa personalã. ªi cã la fiecare paginã de istorie a lumii, facem ºi noi un salt, cam fãrã sã-l controlãm, iar singura noastrã ºansã e sã ne lãsãm duºi, aºa, dar folosind la maximum puterea aburului evenimentelor, sã nu rãmânem pe jos, în urma ei. Sã fim pãsuiþi cu viteza timpului, a timpurilor, mai bine zis. Sã ne potrivim, mai bine decât sã ne împotrivim.

— A, da, interesant, admise primul redactor mai liniºtit, asta pot s-o semnez ºi eu, mai ales dacã sunt timpuri favorabile. Dar acum ne preseazã timpul, nu timpurile, e cazul sã ne-apucãm ºi de numãrul de Anul Nou. Ia sã vedem ce-avem?

Discutarã despre povestea icoanei dispãrute, dar nu dispuneau de prea multe date, Procopiu se oferi sã cerceteze chestiunea, mâine în zori, iar dacã nu gãseºte nimic atrã-gãtor, vor da o simplã ºtire. Nu erau noutãþi nici în ce priveºte cazul Rareº Ochiu-Zãnoagã ºi sãrbãtorile trecuserã destul de liniºtit, n-aveai ce sã scoþi.

— Rezultatele de la loterie le-ai comunicat? întrebã Peppin, liniºtit, pentru cã nici el, nici Pavel nu jucaserã.

— Da, astea apar mâine, eu n-am câºtigat, ce sã spun, nici nu mã aºteptam… A fost lume puþinã, cã era vreme rea, tragerea nu s-a mai fãcut în Ciºmigiu, cum era plã-nuitã, ci la Hotelul Bulevard. O sã iasã cam subþirel numãrul, îºi fãcu griji primul redactor, la care Pavel ridicã dintr-un umãr, iar Peppin din amândoi.

Luarã cu mare atenþie cliºeele aduse de Marwan pentru

„Ilustraþia noastrã“ – pânã la urmã se înþeleseserã la preþ –

erau într-adevãr foarte bune, pe lângã ele aproape cã nu mai avea importanþã ce scrii, aºa cã, dacã nu mai apare nimic pânã mâine la amiazã, cu fotografia ºi cu poeziile satirice 247

ale lui Marion (colegul Dumitru-Marinescu) se poate salva numãrul. Pavel îºi scoase ochelarii de miop ºi se uitã cu atenþie la imagini. Una era cu Calea Victoriei vãzutã de sus, de la etajul Teatrului ºi era fãcutã pe ninsoare, se distingeau fulgii unul câte unul, ca niºte bulinuþe albe, cu trãsuri ºi oameni micºoraþi de perspectivã. Alta era fãcutã pe vreme bunã, într-o zi luminoasã, lângã redacþia ziarului L’Indépendance Roumaine, pe care toþi cei de la Universul îl invidiau pentru partea tehnicã: toate maºinãriile erau aduse din strãinãtate ºi ziarul arãta ca Le Figaro.

— Aici nu e conu Costache Boerescu? spuse Peppin ºi-ncepu sã râdã.

— Chiar el, mi-a atras atenþia ºi Marwan, când le-a adus.

— O sã aibã o surprizã, râse încetiºor ºi Pavel.

— ªi-ncã cum!

4

Doi din pescãruºii care se roteau de-obicei peste Dâmboviþa ajunseserã astãzi pânã la fereastra lui Costache Boerescu de la Prefectura Poliþiei. Erau enormi ºi pluteau împreunã, într-o potrivire de necrezut a miºcãrilor, de parcã cineva i-ar fi tras în aceeaºi clipã de niºte sfori nevãzute. Îi privi melancolic: pesemne cã el nu va fi niciodatã, cu nimeni, într-o asemenea armonie liniºtitoare.

Despre cuplurile din jurul lui ºtia în genere mai multe decât ar fi vrut. De-obicei îi plãcea mai mult unul din cei doi, dar, vorba lui Peppin Mirto, pe oamenii cãsãtoriþi îi iei la pachet, n-ai ce-i face. Erau ºi unii pe care-i invidia sincer, pentru cã dãdeau din aripi ºi îºi schimbau direcþia de zbor exact în aceeaºi secundã, iar o asemenea pereche era Agata cu Leon Margulis. Oare ar fi putut ºi 248

el sã zboare deodatã cu ea? Oare ce s-ar fi întâmplat cu viaþa ei, dacã l-ar fi ales pe el? N-ar fi fost mai fericitã? ªi ce s-ar fi întâmplat cu viaþa lui dacã Iulia…

— A venit popa de la biserica Icoanei, anunþã plutonierul de la uºã.

Se sculã sã-l primeascã.

În ajun, când, dacã e s-o spunem pe-a dreaptã, puþinã lume s-a ostenit prin viscol, la bisericã, Epiharia, care-i cunoaºtea dupã nume sau mãcar dupã chip pe toþi eno-riaºii, s-a mirat sã vadã cã apare un om distins, cu baston cu mãciulie de argint în formã de cioc, care nu mai cãlcase niciodatã pe-aici – asta cu siguranþã! – îºi agaþã pãlãria în cuierul de deasupra ultimului jilþ ºi ascultã liniºtit slujba din Duminica de dupã Naºterea Domnului. Nu pãrea deloc cu gândul la cele sfinte, se uita pe pereþi, mângâia lemnul de la mânerul jilþului, deºi preotul, vãzându-l, se înviorase dintr-odatã ºi vorbea despre fuga în Egipt aºa de frumos de parcã ar fi fost ºi el de faþã atunci când înge-rul l-a vestit pe Iosif sã-ºi ia „pruncul ºi pe mama lui“ ca sã-l scape de urgia lui Irod: „Plângere ºi bocet mult…

Rahela îºi jelea copiii ºi nu voia sã fie mângâiatã, pentru cã nu mai erau.“ Epiharia ºi-a ºters ochii ºi n-avea cum sã bãnuiascã, vãzând cã nou-venitul se uitã când ºi când spre ea, cã motivul pentru care acesta se afla acolo era chiar neînsemnata ei persoanã. A ieºit ultima, ca de-obicei, iar înaintea ei un tatã cu fiica lui, el ºi-a fãcut o cruce mare, cu o mânã mare, ºi fetiþa, în acelaºi timp, o cruce micã, cu o mânã micã, iar Epiharia i-a privit cu dragoste. Dar lângã uºã era nou-venitul, care-a salutat-o ºi a vrut sã-i vorbeascã, noroc cã s-a apropiat de ei ºi pãrintele, cu veselie, bine a fãcut, cã ea s-a pierdut cu firea ºi obrazul i-a devenit stacojiu pânã ºi-n gropiþa din bãrbie. Din vorbã-n vorbã ºi pornind de la strãinul Dan Creþu, cu care fusese ea nu 249

demult singurã în bisericã, se pare cã domnul nou-venit, care era ªef al siguranþei publice, aflase ceva ce-l interesa, despre icoana dispãrutã. Pãrintele s-a oferit sã continue discuþia a doua zi, fiindcã acum îl aºtepta coana preoteasa, care era suferindã.

— Luaþi loc aici, lângã foc, spuse Costache invitându-l în fotoliul lui favorit, în care nu demult stãtuse ºi Iulia.

Vã ofer un ceai? Sunt foarte curios, cu adevãrat, sã-mi spuneþi mai multe despre icoana aceasta, care, dacã am înþeles bine, face sã fiarbã toatã suflarea bisericeascã. Ce nu-nþeleg este cum poate sã disparã o icoanã ºi de ce n-a fost anunþatã imediat Poliþia.

Pãrintele s-a aºezat bucuros lângã foc. Ca toþi oamenii nevoiþi sã stea mult în picioare, nemiºcaþi, avea probleme mari cu spatele. Cu vorbe multe ºi repezi, cum nu te-ai fi aºteptat de la un om evlavios, ºi cuvinte alese, cum te aºteptai, i-a lãmurit câteva probleme. Gazda ºi le-a notat pe hârtie, pe scurt:

1. Icoana fãcãtoare de minuni de la biserica Sãrindar.

Semne particulare: luceferi de diamant pe umeri. La dãrâmarea bisericii (1893) a fost luatã de viitorul (azi fostul) Mitropolit Ghenadie.

2. Când a izbucnit scandalul în urma cãruia Mitropolitul a fost luat de-acasã cu forþa, icoana se afla – se pare –

într-o casã de fier. Dar tot la fel de bine putea sã fi fost datã deja altcuiva.

3. Mitropolitul, acum retras la Cãldãruºani, îi acuzã pe cei responsabili cu ridicarea lui cã au furat casa de bani cu icoana, aceºtia neagã ºi-i întorc acuzaþiile.

4. Icoana are, din pricina diamantelor uriaºe, o valoare inestimabilã. Ziarele ºi publicul feminin au fost de partea Mitropolitului, socotindu-l nevinovat, deºi el fusese condamnat de Sinod.